TOŢI OAMENII LUI TOMA

Nu! Nicio legătură între titlul acestei cronici și patronimul autorului. Legătura se face numai cu armânii.
Epopeea aromânilor – chiar! nu s-a găsit nimeni să scrie romanul bejeniei lor! – aduce cu ea, mereu şi mereu, aluviuni de stări, de destine şi de oameni, care dezvăluie nu de puţine ori clipe de bucurie, sentimente de admiraţie ori prilejuri de reverie celui care o „citeşte” aşa cum se cade. Fie că aparţin unei ramuri sau alteia fie că îşi au rădăcinile într-un areal sau altul din întinsa regiune a Balcanilor, aromânii – pentru care eu personal am o mare simpatie, indiferent ce meserie au îmbrăţişat şi cum s-au educat – sunt un miracol etnic ce trebuie remarcat, respectat şi, cred eu, admirat. Toate acestea – pentru felul dramatic, dar exemplar, în care au străbătut istoria (nu de puţine ori potrivnică!), pentru perseverenţa de a fi ştiut să-şi ducă mai departe, în timp, graiul şi obiceiurile, hărnicia şi cinstea, cuminţenia şi modestia.
Peste toate însă – la aromâni… pe care, ignoranţa simpatică a conaţionalilor îi numeşte cu termenul generic de machidoni (fiindcă nu au curiozitatea să se aplece cu mai adâncă luare-aminte înspre istoria lor!)… cea mai solemnă instituţie de care ei se bucură (fireşte, după muncă şi după răsplata ei!) este familia. Familia cu „F” mare.
Acolo, în clanul lor, se află căminul lor, averea lor, sângele lor. Acolo, în legăturile strânse se află secretul continuităţii lor ca stirpe, ca sămânţă, ca spiţă, ca neam, ca seminţie. O seminţie pornită acum aproape două secole într-o lungă pribegie, în căutarea plaiului originar. Al Vârstei de Aur pierdute. Populara poezie „Parinteasca dimândare“ („Mustrarea părintească“), compusă de Constantin Belimace, un aromân născut în Macedonia, în anul 1848, în satul Mulovişte şi considerată imnul aromânilor – care se juruiesc din generaţie-n generaţie să ţină cu orice preţ la limba strămoşească şi la tradiţiile ce i-au ajutat să-şi păstreze identitatea – conţine undeva, pe la mijloc, două versuri-cheie: Blastem mari s-aiba-n casa / Cari di limba-a lui s-alasa… Punct!
Caragiii sunt foarte cunoscuţi în România. (NOTĂ: Alţi aromâni celebri poate că merită, la fel, menţionaţi: Caragiale, Caramitru, Vraca, Arşinel, Cândroveanu, Naum, Ressu, Gulea, Nicolaescu, Mitropolitul Şaguna, Părintele Papacioc, Minovici, Carafoli, Noica, Murnu, Culianu, Djuvara, Papahagi, Galaction, I.H. Rădulescu, Malaxa, Murgu, Goga, Gojdu, Take Ionescu ş.a.). Prin marele actor care a fost Toma Caragiu (1925-1977), prin filologul şi dialectologul de elită, academicianul Matilda Caragiu-Marioţeanu (1927-2009) şi, nu în ultimul rând, prin artista Geta Caragiu-Gheorghiţă, numele acestei familii rămâne de referinţă în cultura română.
Expoziţia de sculptură, pictură şi desen, semnată de mezina şi, totodată, cea din urmă în viaţă, Geta Caragiu (n.1929), a fost vernisată nu întâmplător la începutul lunii martie, când s-au comemorat 40 de ani de la dispariţia fratelui ei, în timpul cutremurului din 1977. Expoziţia din Rotonda Foaierului Sălii Mici a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” a avut un titlu tuşant: Toma şi ai lui. Asupra căruia vom reveni în final.
La cei 88 de ani ai săi, sculptoriţa Geta Caragiu nu oboseşte deloc şi e hotărâtă să lase, încă, urme adânci în sculptura română. Două vorbe despre statura în viaţă a acestei artiste. A fost profesoară la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, unde i-a avut printre elevi pe Aurel Vlad, Adrian Ioniţă, Ion Mândrescu, Gheorghe Zărnescu, Liviu Brezeanu ş.a.
Este autoarea a numeroase lucrări de sculptură de for public, din care cităm, printre altele, Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, amplasată în 1994, în Piaţa Unirii din Oradea; Bustul lui Grigore Antipa, inaugurat în 1995, la Tulcea sau statuia istoricului Vasile Pârvan, amplasată în faţa Muzeului Judeţean de Istorie din Bacău – toate realizate împreună cu sculptorul Alexandru Gheorghiţă, soţul ei.
A realizat, de asemenea, bustul din bronz al lui Toma Caragiu, dezvelit la Ploieşti pe 15 noiembrie 2000, când marele actor ar fi împlinit 75 de ani. Este, totodată, autoarea a numeroase lucrări de sculptură mică, fiind distinsă, printre altele, cu un Premiu de excelenţă, pentru lucrarea Chivot, la Salonul Internaţional de Sculptură Mică „Constantin Brâncuşi”, desfăşurat la Muzeul de Artă din Târgu-Jiu (2008).
Prezentarea artistei, în termeni calzi şi emoţionanţi – din partea lui Ion Caramitru, directorul general al teatrului Naţional şi a criticului de teatru Marina Constantinescu, directorul artistic și unic selecționer al Festivalului Național de Teatru „I. L. Caragiale“ – a fost, în acelaşi timp, un prilej al vorbitorilor de a-şi aminti de Toma, de fapt, eroul principal al lucrărilor surorii sale. Acestea au fost realizate după moartea actorului – a spus sora sa – care, din păcate, a fost urmată la foarte scurt timp de moartea părinţilor lor şi au ajuns să fie prezentate acum într-o expoziţie, la îndemnul criticului Marina Constantinescu.
„Ce vedeţi aici e de fapt o suferinţă mare – a spus, copleşită de emoţie, venerabila artistă Geta Caragiu. După ce am avut sentimentul că se năruie totul, am apucat să fac aceste lucrări, care sunt în ipsos și au stat în magazia noastră din curte, învelite, vreme de 34 de ani. (…) Copilăria se reflectă în tot ce vedeți aici. Lacul și paparudele, spre exemplu, este lacul copilăriei noastre, care a fost o copilărie minunată, plină de fantezie și imaginație. Un lac malefic, care se uita foarte chiorâș la noi și pe care am vrut să mă răzbun și l-am legat, l-am spânzurat, i-am făcut de toate.” Şi a încheiat: „Mă bucur că Pino (n.n. Ion Caramitru) ne-a invitat să îl aducem în memorie pe Toma”. Şi şi-a şters pe furiş o lacrimă.
Ștefan Caragiu, decanul Facultății de Teatru din cadrul UNATC, fiul Getei Caragiu, a mărturisit că lucrările prezentate în expoziție fac parte din copilăria lui. „Am copilărit cu ele, am crescut printre ele, la multe dintre ele am participat și eu, mutându-le măcar la început, după care, la bronzuri am mai lucrat și eu, să o ajut, evident. (…) Este o expoziție minunată. Mie îmi place la nebunie. Reprezintă amintirile copilăriei mele. Sunt lucrări făcute cu suferință, cu plâns, cu mare tristețe, după moartea lui Toma şi a tatălui lui Toma, după care, şi a bunicii mele – a fost o serie în care s-au dus unul după altul. Probabil că au fost atât de legaţi, încât nu au rezistat unul fără celălalt.”
Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Național „I. L. Caragiale”, a declarat că expoziția „este rodul creației unei minunate artiste, dintr-o minunată familie de artiști, cu doi părinți de legendă și cu o educație legată de cele sfinte și cele ale artei, cu totul remarcabilă”. „Cum la fel de remarcabil a fost şi spiritul fiecăruia dintre membrii acestei familii, cu încărcătura de spirit și ciudăție a fiecăruia”, a spus Caramitru, care a recitat și două dintre poeziile scrise de Toma Caragiu în aromână. Apoi, ca o butadă, ieşită din generozitatea unei coincidenţe stranii în acea seară, a remarcat triada fastă a numelor cu prefixul „cara”-: Caragiu-Caragiale-Caramitru.
Marina Constantinescu, directorul FNT, a afirmat că expoziția este una foarte vie și colorată și a invitat privitorii să își facă timp să privească cu atenție fiecare lucrare fiindcă acestea aparțin unui „mare artist al României”. „Această expoziţie este foarte vie, foarte colorată, foarte dedicată şi foarte aplicată; este o poveste cu foarte multe ipostaze şi, în oglinda în care această familie se vede şi se regăseşte, cred că ne reflectăm cu toţii.” „Aş vrea să staţi şi să vă acordaţi un timp ca să priviţi fiecare lucrare, fiecare tuşă, fiecare culoare, pentru că aici aveţi ocazia să întâlniţi un mare artist al României, un sculptor, un artist plastic esenţial, pe lângă care trecem prea grăbiţi. (…) Cred că ceea ce vedem aici este ceva de esenţă rară, pură, vie!” – a continuat, cu ochii în lacrimi, Marina Constantinescu.
Revenim asupra titlului acestei expoziţii: Toma şi ai lui.
E aici un sens dublu, voios și elegant, care ne face să ne amintim de tâlcul cu care ne învățase chiar eroul acestei comemorări. Sunt, mai întâi, Toma și Familia sa, adică ai lui cu tot neamul lui cel adormit sau ne-. Este, deci, vorba despre „tribul” tuturor Caragiilor care au împărățit aceste plaiuri, de mai bine de o sută de ani. Lor le este dedicată această expoziție, în care locul central îl deține un bust uriaș fantastic (copie după cel de la Teatrul din Ploiești, ce poartă numele celui care a fost acolo, o vreme, actor și director!). E imaginea stilizată a lui Toma Caragiu, cu zulufii creți atârnând pe deasupra urechilor, ca niște plete zurlii, aidoma unei apariții din commedia dell`arte. Toate celelalte ipostaze în păpușile de ipsos – în Cina cea de taină (familia la masă), Trei iezi cucuieți (Toma, alături de surorile sale!) – au aceeași imagine generică a viitorului actor, ce devine un fel de enseigne. În schimb, La fotograf sau Părinții reiau poziția aceea a eroilor din fotografiile vechi, în sepia, recognoscibilă după bătrânii mustăcioși în haine de sărbătoare, care stau cu palmele pe genunchi și se uită fix spre obiectiv, în timp ce femeile își lasă, rușinate, privirea în jos. Alături de figurile familiare (și familiale!) din ghips vopsit (e acolo un albastru plenar, ca o geană ruptă, cu nostalgie, din cer!), picturile și bronzurile elaborate (precum, de pildă, Luna paparuda sau Soarele paparuda) intră într-o altă zonă semantică. Zona sacrului. O transcendență liniștită, reflexivă și tandră. Aproape galeșă.
Și, în fine, al doilea sens al lui Toma și ai lui poate fi decriptat și ca un îndemn, ca o exhortație. „Veniți aici, toți cei care-l iubiți pe Toma…!”. Ceea ce am și făcut.