Colegul nostru din paginile de cronică literară, Mircea V. Ciobanu este, într-un fel, opusul lui G. Călinescu. Dacă pentru canonicul autor al Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, pentru a fi un bun critic literar trebuia, în prealabil, să fii un creator care a exersat, eventual a ratat, cât mai multe genuri și specii ale literaturii, pentru autorul de la Chișinău lucrurile par să stea exact pe dos. Și-a făcut un bun renume de critic literar (excelentele cronici din Viața Românească stau mărturie), iar din când în când își surprinde cititorii ba cu câte un volum de versuri, ba cu câte unul de proză. Iar ele nu au câtuși de puțin aspectul unor creații de tip violon d’Ingres. Se simte în ele meșteșugul artistic, dar și privirea riguroasă a încercatului critic literar.
Mi-am propus pentru primul weekend al lunii aprilie să scriu despre romanul lui Mircea V. Ciobanu, BibLIOTEcA (sic!), din trei rațiuni: a) curiozitatea, generată de prețuirea reală pe care o am față de criticul literar Mircea V. Ciobanu; b) nevoia de a citi un roman (o carte de ficțiune după o săptămână epuizantă de muncă, în care deșteptătorul a sunat invariabil la ora 5 dimineața); c) faptul că eu însumi lucrez de câteva luni într-o mare bibliotecă și se presupune că subiectul îmi este într-o oarecare măsură familiar.
Din capul locului trebuie precizat că volumul lui Mircea V. Ciobanu acționează în lumea literaturii, pentru a folosi limbajul de ultimă oră al războiului din Ucraina, sub un steag fals. Pe pagina de gardă este înscrisă mențiunea „roman”, dar niciun cititor al cărții nu ar fi fost șocat dacă în locul ei ar fi fost scris „eseu” și în multe situații, chiar „memorii”. Cu excepția naratorului însuși, personajele care o populează nu au niciun fel de pondere în construcția narativă, ba în multe situații toată intriga cărții este compusă dintr-o mixtură de întâmplări autobiografice și citate din clasici ai literaturii universale și scriitori ruși (unii nu foarte cunoscuți / citiți) în România, dar care, cu certitudine, au marcat anii de formare intelectuală ai unui om școlit în Basarabia în anii regimului sovietic.
Pretextul narativ este unul destul de comun: găsirea de către narator într-o localitate din Franța a unei mape verzi, „de fapt un fel de caiet de format mare, cartonat, cu foi scrise (românește!) și nescrise și cu o mulțime de file-uri puse între paginile acestui caiet-carte” (p.13), toate adunate sub numele BibLIOTEcA scris cu litere de tipar, inegale ca mărime, înscris pe respectiva mapă, semn clar că autorul „proiectului” nu era un caligraf. Tot ceea ce urmează este un fel de melanj între amintirile naratorului, texte originale sau doar expresii din operele unor scriitori de valori inegale, judecăți asupra literaturii și a vieții făcute de același narator. Pe spații destul de întinse problematica romanului lui Mircea V. Ciobanu trimite cu gândul la volumul de eseuri al lui Vasile Popovici, Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, discutat în acest spațiu cu nu prea multă vreme în urmă. Scriind despre cartea lui Vasile Popovici l-am citat pe Alexandru Paleologu, iar vorbele sale sunt productive și în cazul romanului lui Mircea V. Ciobanu: „Adevărata lume este lumea din literatură. Cea care a trecut prin imaginația unui scriitor. Cealaltă nu e lume. Noi vedem lumea ca scriitori, ca model pentru literatură, chiar dacă nu facem din ea un model pentru creațiile noastre. O lume inaptă să se transforme în literatură nu e o lume. E un bâlci. (…) De fapt, numai literatura e o realitate efectivă, care poate să fortifice o minte, un caracter și un suflet.” Spre deosebire de Alexandru Paleologu (și, într-o oarecare măsură, Vasile Popovici) relația dintre viață și literatură este mai complexă și mai complicată în scrisul lui Mircea V. Ciobanu: experiența lecturii te poate face să înțelegi mai bine viața reală; viața reală poate fi privită prin ochii literaturii (ca la Alexandru Paleologu); amintirile lecturilor pot fi povestite, cu firești lacune umplute de imaginație și readuse în actualitate, dând astfel naștere la noi opere literare. Prin problematizarea pe care o propune, prin numărul de întrebări care rămân în mintea cititorului la sfârșitul lecturii, prin permanentul balans pe care îl face între viața reală și viața din cărți, prin multitudinea de discuții teoretice pe care le ridică privind tehnicile narative, teoriile limbajului și ale comunicării cartea lui Mircea V. Ciobanu mi se pare că se află, în spiritul ei, mult mai aproape de eseu decât de romane, ale căror caracteristici sunt, în mod tradițional, personajele și descrierile de fapte. Când citești sâmbătă dimineață, după o săptămână epuizantă de muncă, un astfel de fragment borgesian de roman, aproape că îți vine să lași cartea din mână și să o reprogramezi pentru zilele de concediu: „Hypertextul acesta monstruos era un fel de… parlament (<lat. parlare), cu un sistem de săli hexagonale, care aduceau a faguri borgesieni; parlament al cuvintelor, care nu mai produceau sensuri, nu mai explicau fenomene extraliterare (cum ai zice: extra-parlamentare). Cuvintele se justificau, se explicau reciproc, se negau reciproc, se contraziceau reciproc, se adunau în grupuri-fracțiuni, se susțineau și iarăși se combăteau, construind castele fluide, flexibile, de nisip, de lichid, de aer. Un limbaj… perfect, completat și testat permanent. Un Babel fericit, l-ar fi numit (parcă așa?) cineva… Un Turn Babel ideal, un târg al vorbelor, un monstruos paradis al cuvintelor, din care sensurile erau izgonite, ca balast teluric, afurisit, păgân. Totul era Cuvânt.” (p. 34).
Lumea reală se amestecă până la contopire cu lumea fictivă. Alexandru Ecovoiu povestea odată că atunci când a scris romanul Saludos, nu fusese niciodată la Paris. Când a ajuns pentru prima oară în capitala Franței a găsit întâmplător strada din roman, s-a plimbat pe ea și a dat peste cafeneaua și chiar masa la care au stat personajele sale. În același fel, scrie Mircea V. Ciobanu, la Londra oamenii vizitează Baker Street pentru a călca pe urmele lui Sherlock Holmes, iar cititorii de azi, cu siguranță ar fi interesați să afle „pe unde a trecut Don Juan al lui Byron sau avatarul acestuia, locotenentul Ragaiac; unde s-a născut (ca idee) Suflete moarte, unde a început (ca text) Evgheni Oneghin și unde s-a sfârșit (ca subiect) Vițelul de aur.” (p. 77).
Cel mai frumos text al cărții este cel intitulat Lasciate ogni speranza sau Despre cercuri și călăuze, în care imaginând o călătorie într-un tărâm misterios și imaginar, ca în filmul lui Andrei Tarkovski, Călăuza, are revelația că această călătorie este, în realitate una a cititorilor de cărți, călăuziți de Vergiliu prin cercurile Infernului lui Dante. În funcție de preferințele lor de lectură, dar și de păcatele din viața lor reală, aceștia sunt repartizați în diversele cercuri ale iadului. Este aici o foarte ingenioasă împărțire a tipurilor de roman și a cititorilor în funcție de preferințele lor de lectură, dar și un fel de ierarhizare a gravității culpelor pe care le presupune acest viciu, nepedepsit pe durata existenței terestre a cititorilor de romane. În primul cerc, asemănat de narator unei terase, se regăseau cititorii de romane ale narațiunilor ample, ale „inacțiunii și contemplației, ale detaliilor și amănuntelor, precum În căutarea timpului pierdut”.
În cercul al doilea se învârteau în cerc, precum pușcăriașii în curtea închisorii, desfrânații, cei din lumea romanului Litera stacojie.
În cel de-al treilea cerc erau „mâncăii”, devotații pasionați ai cărților lui Rabelais, Gargantua și Pantagruel și altora de același profil.
La intrarea în ultimul cerc naratorul observă că vâslașul avea o ladă cu o mulțime de cărți, printre care Frații Karamazov, Demonii, Ciuma, Suflete moarte, Mizerabilii, Crimă și pedeapsă, O zi din viața lui Ivan Denisovici, Roșu și Negru, Madame Bovary și foarte multe altele. Prilej pentru călătorul-narator să constate: „Ucigașii, sinucigașii, defăimătorii, sodomiții, cămătarii, proxeneții, seducătorii, lingușitorii, delapidatorii, ipocriții, hoții, semănătorii de vrajbă, falsificatorii, trădătorii (în stratificare dantescă: de rude, de patrie, de oaspeți de binefăcători) – fiecare își aștepta verdictul/ romanul în care să se consume până la sfârșitul veacului, în viața eternă.” (p. 203).
În final cititorii, toți acești vicioși incurabili care, de dragul cărților au ignorat duminicile și și-au neglijat familiile sunt obligați să-și sfârșească zilele într-o bibliotecă, menită să le fie „blestem, corvoadă și mormânt”.
Romanul lui Mircea V. Ciobanu, BibLIOTEcA este o înșiruire de texte fără cap și coadă (unele se încheie cu semnul grafic :, iar ultimul text al cărții cu liniuță de dialog pe care cititorul trebuie să o completeze cu replica pe care o consideră necesară), totul este un work in progress, care nu se va încheia atâta vreme cât vor exista oameni care scriu și citesc.
Mircea V. Ciobanu, BibLIOTEcA, Editura Junimea,
Iași, 2021, 214 pag.