Edenul tăcerii rele de Sebastian Reichmann, col. Plantații, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2021, 92 p.
Avem de-a face cu noeme ale unui noet, adică ale unui „nomadic poet”, concepte inventate de Pierre Joris, poet americano-luxemburghez. Poetul bilingv, poetul pribeag – aparținând, de altfel, unui popor ales –, artistul trăitor în diferite spații lingvistice are mai multe șanse să vadă, dincolo de hotare, adevărul: „Voi mândri asasini palizi supraviețuitori/ stați liniștiți doar aveți/ ziare online și internet/ gânditori care gândesc pentru voi/ paradisul din cușca de oțel// niciun universal nu/ vă poate ajuta să intrați/ în Edenul ăsta atât e politicos/ Edenul tăcerii rele/ de ieri și de azi”. Ce va fi dincolo de ieri și de azi? Un posibil răspuns ar fi poemul (sau noemul) Sfârșitul peliculei: „Protagoniștii sunt încă în viață/ martorii de asemenea/ și-au schimbat doar fețele între ei/ dosarul a fost închis// nimeni nu mai vrea să își amintească/ s-a trântit ușa petrecerii de aniversare/ s-a vârât cheia sub ușă/ și gafele prietenilor sub preș// povestea s-a scris începând cu sfârșitul/ organele vitale sunt reprogramate”.
pâinea uriașilor de Ovidiu Baron, seria Poezie, col. Prezent, Ediții sonore, Casa de pariuri literare, București, 2022, 114 p.
Ovidiu Baron nu ține să aibă un ritm alert al publicării volumelor lui (Nedumeriri, proză scurtă, 2009, Liniștea de suprafață, poeme, 2020), dar poezia din volumul de față pare a fi scrisă cu sufletul la gură, o cursă contracronometru pentru a surprinde nașteri și morți succesive, ba uneori aproape simultane, alunecări între vieți. Ale cui? Și supervizate de cine? Pentru că, ni se dezvăluie în poemul exigență: „spre surprinderea mea, m-a lăsat să merg mai departe/ o călătorie printr-un tunel cosmic răsucit// mă duceam la vale ca și cum m-aș fi pregătit să mă nasc/ e limpede, acum îmi șterge toate amintirile, mi-am zis/ să notez undeva în carne că am mai existat o dată/ o să mă regăsesc într-un vis sau ceva,/ într-o traumă, într-un ciob de oglindă/ când se va inventa un cititor avansat de adn voi putea ști/ despre mine trecutul și reînviatul”.
Actantul liric este într-o continuă (pre)schimbare, apare și dispare prin piruete caleidoscopice, indiferent de regn sau vârstă, fie ea și vârstă geologică, așa ca în poemul pâinea uriașilor („acolo pământul s-a rupt, mi-a zis tata, deodată/ ca o pâine pe care a prins-o un uriaș/ și s-a apucat să o frângă în două”) sau, într-o alternativă mai domestică, în poemul perspectivă („pe un par de salcâm se lingea singură o acadea/ baba știrbă era o vrăjitoare sadea/ câmpul se împărțise pe vârste și interese/ ciorile bete își prindeau gâturile în găurile dese// gardul era acum o expoziție de păsări agitate/ șacalii se maionezaseră pe săturate”).
Volumul se poate asculta la adresa is.gd/paineauriasilor, în lectura autorului.
Cin’ să tundă câinii în Bran? de Stelian Țurlea, col. Nod, Editura Integral, București, 2021, 167 p.
O „schiță de roman de caractere” consideră autorul a fi această proză, o suită de urcușuri și coborâșuri care țin de destin sau de întretăieri de drumuri ce ar fi putut fi – sau nu – evitate. Aparent aflată sub eternei atracții exercitate de o misterioasă frumusețe feminină (Vivien) sau sub semnul unui ideal sau al altuia, ori al unei invidii galopante care spintecă decenii de prietenie, a cărei victimă este Roseana Marcu, chiar dacă începuturile păreau a fi aurorale („eram arheoloage, scriam împreună rapoarte și studii, mergeam împreună pe teren, luni de vară fără șir, arse de soare, pe cap cu coifuri din carton gros, arătam ca niște vietnameze la săpat sau la cules orez din șanțurile special amenajate […] se crease între noi o armonie cum probabil fusese doar în comunitățile străvechi, pe care încercam să le aducem la lumină”), proza stă de fapt sub semnul lui Heraclit, al neîmblânzirii curgerii timpului. Pentru toți și pentru toate. Victime sau călăi, deopotrivă. Chiar dacă unele reveniri, după un timp, par a contrazice această idee, ca (în) hitul unui din nou celebru grup suedez, ABBA. Cu versurile cântecului Don’t Shut Me Down, transcrise integral de Stelian Țurlea, se încheie această carte. Structura ei narativă este consonantă cu structurile muzicale a căror armonie nu poate fi anticipată deplin de la primele măsuri, chiar de către melomani versați.
A doua cădere din Paradis de Ștefan Iovan, Editura MAD Linotype, Buzău, 2021, 152 p.
Adevăruri la vedere sau adevăruri înghiocate, uneori tăinuite chiar într-un nume, toate se cer transpuse făcând apel la limbă, limbaj, comunicare, cu accent pe puterea Logosului. Tocmai de aceea, subtitlul cărții este Despre cuvânt și nume în vremuri neprielnice pentru comunicare. De când cu Turnul Babel, tot neprielnice sunt.
Un titlu alternativ al acestei culegeri de eseuri ar fi fost „Locuiesc în numele meu”, o preluare a unui verset din volumul Exil al lui Saint-John Perse. După cum spune Ștefan Iovan: „Locuiesc în numele meu reprezintă o declarație de identitate în literatura începutului de veac, dar și argumentul sensibil al pledoariei noastre pentru cuvânt ca nume, pentru semn și simbol ca părți ale miracolului limbii. În lecturile mele pregătitoare acestui text, am explorat interesul și nevoia autorului, indiferent de natura operei lui, de-a construi pe un fundament identitar un univers ideatic sau o stare de spirit, un spațiu unde să-și cultive propriile experiențe. De aici sentimentul că Ilionul, Ahile, Ulise, Medeea, Antigona și alte nume au reprezentat în istoria culturii nu numai repere culturale, dar mai ales forme de comprimare a unei lumi anume. Sau, pur și simplu, memorii de sine stătătoare.”
Desenul care ilustrează coperta este realizat de Ștefan Câlția.
Lucian Blaga – traducător, traductolog de Nicolae Mareș, eLiteratura, București, 2020, 327 p.
Exact în deceniile când tăvălugul comunist nivela tot, Lucian Blaga se apleacă asupra traducerii lui Faust în limba română, în vederea publicării de către Editura de stat pentru literatură și artă (ESPLA). Pornind de la corespondența cu editura, păstrată la Biblioteca Academiei Române, Nicolae Mareș alcătuiește un studiu care relevă viziunea filosofului asupra actului traducerii: „Pe Lucian Blaga l-am surprins, în anii crunți în care s-a aflat «sub vremi» ca pe un erou dintr-o dramă crudă, din care a ieșit până la urmă victorios: urmare a geniului poetic, muncii și talentului său.
Cu o experiență diplomatică de 13 ani – meserie pe care a slujit-o sub semnul Semper Fidelis Patriae –, Lucian Blaga a păstrat în sânge comportamentul elegant, tactica de a nu intra în dialog cu impostorii, ci de a-i ocoli cât mai mult cu putință. Le-a răspuns până la urmă, cu vârf și îndesat, atunci când opera se afla deja în mâinile cititorilor, în 1957.”
Postfața îi aparține lui Zenovie Cârlugea.