Născut la 27 iulie 1950, la Zărnești, județul Brașov. Este poate cel mai cunoscut reprezentant al arhitecturii românești, apreciat pentru caracterul original și nonconvențional al proiectelor sale. Zodia lui – LEU – spune că acela născut pe 27 iulie va fi un individ extrem de inteligent, puternic, neînfricat și respectat, ca urmare a personalității sale puternice. În același timp, va impune respect persoanelor din jurul său, pentru că, în primul rând, îi tratează pe toți ca pe egalii săi, apoi, pentru că „joacă” după reguli stricte și, în fine, fiindcă ascultă ce spun oamenii cu care interacționează. În plus, va fi înzestrat cu putere financiară, ceea ce-l face o persoană de succes, capabilă să rezolve problemele direct și fără ezitări. Este menționat în The Phaidon Atlas of Contemporary World Architecture, Dorin Ștefan, pag. 605-606, 2004, Phaidon Press Limited.
(Florin Toma)
Florin Toma: Dorin Ștefan, ești unul dintre puținii arhitecți care, vorba colegului și prietenului nostru, Augustin Ioan, reușesc „să saboteze din interior conformismul ce paște orice rezolvare de catalog”. Bref, ai la activ o sumedenie de performanțe în arhitectura românească a ultimelor decenii, un stil aparte, definit – frugal și laconic – prin puseuri de futurism dionisiac, domolite de subtilități tradiționalist-apolinice. Deși, în principiu, celebritatea trebuie fasonată, ca să zic așa, tu ești foarte ocupat cu trăitul. Așadar, te întreb: când mai ai timp și pentru catedră, și pentru biroul tău de arhitectură, și pentru expoziții, și pentru concerte, și pentru vizite la artiști, și pentru călătorii, și pentru… poftim!… ski?
DORIN ȘTEFAN: Asta, cred, că ar trebui s-o întrebi pe Anda (n.n. soția lui Dorin Ștefan) și s-ar putea ca răspunsul ei să nu fie cel mai conformist. Da, recunosc că trăiesc full-time viața pe care mi-a hărăzit-o destinul. Am avut foarte mult noroc și acoperire din har. Îți dai seama la un moment dat că tu prinzi mai mult „verde” decât te așteptai, de unde această sincronizare a semafoarelor pentru tine? Eu îi spun har, noroc. Nu cred în acea zicere, la care au aderat mulți oameni înțelepți, că succesul, talentul, geniul, înseamnă 90% transpirație și 10% inspirație. Eu cred că cele două balanțe sunt egale, 50%-50%, stau într-un perfect-echilibru-instabil, ceva face să te strecori netulburat prin cratima dintre 50%-50%. Sper să mai țină și, de aceea, încerc să răspund tuturor provocărilor. Am venit în București la facultate și nu am mai plecat nici din oraș și nici din facultate. Atunci, am picat ca „puiu-n budă” și pentru că era așa de bine… iată-mă, acum, tot aici! Toate, din ce enumeri, viața lângă artă, cultură, sport etc. toate le-am descoperit în adolescență. Vreau să-ți spun că, relativ recent, am regăsit în revista liceului un text scris de mine, în care îmbrățișam încă de pe atunci non-conformismul. Să fi rămas oare un adolescent întârziat?…
– Aventura insurgenței tale a început în anii ʼ80, când ai fost cooptat în grupul de proiectare a Casei de Cultură a Tineretului din Slatina. A ieșit un proiect mai mult decât îndrăzneț, aproape demolator al normelor oficiale, care însă nu se știe cum a scăpat vigilenței cerberilor comuniști (deși, mai târziu, în 1987, Ceaușescu a reclamat gălăgios deviația, cerând schimbarea fațadei). Însă, dincolo de toate tribulațiile, proiectul ți-a ocazionat obținerea primului premiu internațional important: Medalia de Argint la Bienala Mondială de Arhitectură de la Sofia (Bulgaria) – 1987. Proiectul acesta a însemnat, de fapt, intrarea ta într-o paradigmă. Într-o nouă și, iată, se dovedește, inepuizabilă forma mentis. Așa e, simți asta?
Da, Casa Tineretului din Slatina a scăpat nemodificată de comuniști, dar nu și de
piața liberă. Acum, este o „ruină estetică”. Așa e, acel premiu a contat mult și nu doar în sine ca un premiu la o Bienală de arhitectură internațională (atunci, în acei ani, Bulgaria, prin acea Bienală, avea realmente o mare deschidere mondială; noi am fost pe podium lângă Richard Meier și alți arhitecți de prestigiu), ci și pentru un context mult mai larg. A fost o gură de oxigen (anii 1986), pro-modernism în plină sechestrare politică a arhitecturii.
– Ești un spirit nonconformist, un nonconvențional nărăvaș, un mucalit conștiincios și sobru, zburdalnic cu visul și înduioșător cu ficțiunea, dar serios și temeinic în tot ce faci, harnic și pedant, îndrăzneț și orânduit, așa cum stă bine unui ardelean. Ai deferența de a respecta normele, dar și libertatea de a nu suporta servituțile. Știi unde se sfârșește clocotul și de unde începe ordinea. Spune-mi, sunt foarte curios, cum pornești un proiect? Descrie, te rog, exact momentul în care, la fel ca primăvara – când mărul își visează floarea – se produce miracolul mugurelui ce plesnește. Clipa aceea când se aprinde motorul cu ardere sublimă. E revelație sau translație?
– Începe ca la carte, conform disciplinei proiectării învățată la școală. Merge, merge, dar nu-mi place, o las să evolueze și, dintr-odată, se produce un declic și rățușca cea urâtă se face albă (îmi place cum a ieșit asta cu alba, și pentru că nu este corect politic!). Dar ceea ce nu m-a învățat școala și am descoperit pe parcurs este povestea care să preceadă lucrul la proiectul arhitectural. Conceptul sub forma unei povești. Prima lucrare, Casa Tineretului din Slatina, avea la bază, ca demers, documentare arhitecturală din sincronul estetic occidental, pentru că atunci asta era provocarea. Urmare participării, atunci, la începuturi, la mai multe concursuri de idei inițiate de Japonia și, în special, a analizării rezultatelor din acele concursuri, am descoperit cât de importantă e povestea, conceptul, scris sau desenat. Astfel, prima lucrare importantă, în acest sens, a fost Pavilionul României la Expo ʼ93, din Coreea. La acest proiect, am pornit de la metafora codrului, care s-a concretizat într-o scenografie cu o pădure de țevi de aluminiu, iar o melodie care „susura” din țevi te însoțea pe tot parcursul expozițional.
– Te-ai implicat într-o serie extrem de variată de proiecte – nu vreau să le enumăr pe toate, dar ele sunt dovezi vizibile: Pavilionul României EXPO ʼ93 – Taejon (Coreea), Oromolu Office Building, Imobil Griviței-Buzești (amândouă nominalizate la European Union Prize for Contemporary Architecture – 2017), Biserica din Cartierul Nou – Alba Iulia (pe care o numești „o cutie de rezonanță spațială”), Centrul Internațional Brâncuși – Craiova (în curs de execuție), ansamblul de locuințe str. Mihai Eminescu 220, Euro Tower (Bd. Barbu Văcărescu), Casa eM Băneasa (Premiul Bienalei de Arhitectură București, 2006), Banca Transilvania (Șos. București-Ploiești), Pavilionul României la Expoziția Mondială EXPO 2005, de la Aichi (Japonia), Cascade Building (str. Buzești), Casa de la Peștera – Premiul OAR București 2003, Club Twice, Opera Center, sediul BCR Ghencea și încă altele, ultima fiind Aeroportul din Brașov. Așadar, vreau să te întreb: cum a abordat colectivul pe care-l conduci o „plajă” atât de diversă de provocări? Cum ai putut trece, de pildă, de la arhitectura utilitară la cea sacră, perfect canonică, în același timp, însă, modernă?
– Majoritatea lucrărilor au venit ca urmare a cererii de pe piață, unele le-am provocat (vezi Centrul Internațional Brâncuși din Craiova), altele au venit ele spre mine (vezi Biserica din Alba Iulia, pentru care părintele Jan Nicolae m-a contactat, după ce a văzut Catalogul cu proiectele Concursului pentru Catedrala Mântuirii Neamului). Arhitectura este aceeași, indiferent că este „utilitară”, corporatistă sau sacră. Arhitectura este și trebuie să fie un gest cultural, pentru că, în afară de a rezolva o problemă de mediu (mediul artificial construit), încorporează povești și bucurii de viață. Ca atare, aceste deziderate fac ca programul (rezolvarea funcțională) să fie subsumat modelării în termeni de artă a spațiului artificial construit. Dacă nu răspunzi acestei provocări artistice, culturale, nu faci decât să copiezi fără substanță natura, peștera-adăpost. Natura este în primul rând frumoasă, dar ea te și susține; fiind frumoasă, te susține psihic, fiind mărinimoasă, te adăpostește și-ți dă direct și hrana. Arhitecții copiază mediul natural, dar, ca să fie însușit de oameni, trebuie să-i dea și o semnificație compensatorie. Semnificația explodează spațiul fizic construit artificial, limitat de dimensiuni funcționale, dându-i dimensiuni mentale nelimitate.
– Ai avut și nemulțumiri? Mă gândesc, de pildă, la Piața publică subterană și parcaje subterane „Piața Ch. de Gaulle” din București, proiect, din păcate, nerealizat. Sau cum, tot în stadiul de proiect, a rămas acel faimos loc I obținut la Concursul pentru Taiwan Tower, Taichung (Taiwan), din 2010. Sau cât de greu merge Oul lui Brâncuși de la Muzeul de Artă din Craiova. Ca să nu mai amintesc de dificultățile privind Modernizarea și reabilitarea zonei protejate a ansamblului monumental Calea Eroilor din Tg. Jiu, a cărui realizare trenează de mai bine de șase ani. Sunt explicații specifice? Sau, altfel spus, mai general, cât de dificil e drumul de la planșetă la finisarea construcției pe care o visezi?
– Acest drum de la proiect la materializarea lui este condiționat de mulți factori, pe unii poți să-i surmontezi prin timp (vezi Muzeul de Artă din Craiova sau Calea Eroilor de la Tg. Jiu, ambele în șantier deschis, e drept de mulți ani, dar cu mari șanse de finalizare); în unele cazuri, nu poți beneficia, în momentul materializării proiectului, de suportul tehnologiei, ai visat prea sus și timpul nu mai așteaptă (vezi Taiwan Tower); sau, în cazul Pasajului pietonal și rutier din Piața „Ch. de Gaulle”, te-au încurcat politicile financiare și sociale. Ambele proiecte legate de Brâncuși, Craiova și Tg Jiu, fiind proiecte finanțate de stat, licitațiile de execuție s-au făcut și se mai fac încă după o lege foarte defectuoasă, prin care, în adjudecare, prețul cel mai mic are o pondere dezechilibrantă în privința calității. În alte cazuri, intervine și beneficiarul sau finanțatorul și modifică el direct pe șantier, tot în defavoarea calității (vezi cazul Bisericii de la Micești-Alba Iulia, la care ferestrele sunt cu totul altele decât în proiect, alterează imaginea; ele nu trebuiau să fie la vedere, trebuiau să fie discrete în nișa de la streașină).
– În 1998, ai obținut titlul de doctor în arhitectură, cu teza: Privire asupra orașului (o încercare de perspectivă post-structuralistă). Cum arată azi orașul, „țesutul urban” cum îi zici? Ce se poate face, ca să nu fie atât de inegal, de dezordonat, dacă nu chiar haotic? Mă refer atât la un program coerent de conservare și reabilitare a fondului vechi de clădiri (care, cândva, au făcut fala Micului Paris), cât și la strădaniile imaginative de conectare a Bucureștiului la standardele unei capitale moderne. Aceste fluctuații țin și de factorul politic, deși, ne întrebăm ce amestec ar trebui să aibă acesta în arhitectură?
– La acest capitol – București Micul Paris spre Marele Paris – am o opinie ce nu rezonează cu nu puține alte păreri. București este un oraș viu. Divers. Neterminat. În mișcare. Vechi și nou umăr la umăr, înalt și mic umăr la umăr. Bucureștiul poartă organicitatea funciară a devenirii oraș din aproape în aproape. Inegal. Aparent haotic. Aparent dezordonat. Eu cred că trebuie să-i păstrăm aceste trăsături care-l fac atât de interesant. Și de diferit. De ce să fie ca la Paris sau ca la Budapesta sau ca la Viena? Dacă este viu, de ce să-l băgăm în Patul lui Procust și să-i retezăm diferențierile? De ce să-l facem egal și anost? În primul rând, trebuie să-l cunoaștem prin el, și nu prin intermediul Parisului. Pentru mine, ca arhitect, București este extraordinar așa cum este el, și nu cum am vrea să fie, ca alt oraș pe care l-am vizitat, care ne-a plăcut și pe care am vrea să-l copiem la București. Teza mea de doctorat este o aplecare asupra devenirii orașului, și nu o aplicare ideologică pe oraș. Noi și ideologiile ce ne bântuie din când în când și pe care vrem imediat să le implementăm în oraș nu facem decât să-l stricăm. Orașul este o stare. Pentru că mă întrebai despre implicarea politicii, din fericire, după Ceaușescu, Bucureștiul a avut parte de primari care nu și-au impus brutal vreo ideologie, au administrat mai bine sau mai puțin bine starea orașului, care, normal, reflectă starea societății. Acum, văd un posibil pericol în apariția la conducerea unor orașe a ideologizanților de serviciu ai noii ordini sociale; au apărut justițiarii sociali, egalitariștii, echitaționiștii, adepții Patului lui Procust aplicat asupra orașului.
– S-o luăm așa: 1987– Medalia de Argint la Bienala Mondială de Arhitectură Interarch, Sofia (Bulgaria), împreună cu prof. E.B. „Mac” Popescu și Premiul Uniunii Arhitecților din România (pe anul 1986), pentru Casa Tineretului din Slatina, împreună cu același „Mac” Popescu; 1997 – Premiul pentru Design al revistei Arhitext; 2003 – Premiul Ordinului Arhitecților din România, filiala București; 2006 – Premiul Bienalei – Uniunea Arhitecților din România; 2010 – Premiul I la Taiwan Tower International Conceptual Design Competition, Taichung (Taiwan), Premiul Academiei Române pentru întreaga activitate, Ordinul național Pentru Merit, în grad de cavaler; 2011 – Premiul revistei Igloo pentru întreaga activitate; 2018 – Premiul Opera Omnia al Uniunii Arhitecților din România. La care se adaugă conferințe (printre altele: 2007 – Dorin Ștefan, 6 proiecte, la Metroplitan University of London (Departamentul de Arhitectură); 2008 – Business Leaders Forum, 7th Edition, Londra: Real Estate Perspectives, BALKAN production _01 (Viena): Con-fusion; 2009 – Symposium Tel Aviv-Jafa – Old New Metropolis: Flocking over Bucharest), precum și apariții în diverse publicații de specialitate din lume: 1995 – 581 Architects in the world, Toto Shuppan, Tokyo (Japonia), Building Design, 13 octombrie, Londra; 1996 – Architectural Design, Profile no. 119, London; 1999 – Architecture and Revolution, Routledge, Londra, New York; 2005 – România Contemporană, Design, Arhitectură, Artă, Urbanism – The XXII-nd International Congress of Architecture, Istanbul, Editura Simetria, Bucureşti; 2007 – A 10 nr.13, Amsterdam (Olanda); 2011 – Sciences et Avenir, nr. 767, ianuarie, Paris (Franța). Și altele. Multe altele… Deci, ce înseamnă pentru tine toate aceste „semne”, fiindcă ele sunt niște semne de existență?
– Nu pot să mă plâng că nu am primit recunoaștere încă de la debut. Dacă nu aș fi avut aceste „semne”, cum le numești tu, poate că aș fi avut un gust amar; însă, dacă le am, sunt paralel cu ele. Mă bucur de moment, după care, le bag în sertar. Pe de altă parte, nici nu cred că ceea ce fac, căutările mele ar fi avut alt drum fără ele. Aceste recunoașteri și premii profesionale le gestionăm mai mult noi, în interiorul breslei noastre, printre noi, arhitecții, facem mici ierarhii, poate, dar nu-ți țin de cald dacă abdici de la permanenta calitate pe care trebuie s-o obții prin fiecare lucrare. Da, recunoașterea îți aduce un oarecare beneficiu în raport cu comanditarii, cu sistemul, dar trebuie să alimentezi continuu prezența prin calitate, indiferent că ești sau nu premiat.
– Facem un salt în timp, înapoi și te rog să-mi spui, sunt foarte curios, cum ai izbutit să te ții departe de oligolitica monstruozitate a lui Ceaușescu, numită Casa Poporului, căci, pe vremea aceea, toată suflarea arhitecturii și sculpturii era „pedepsită” să lucreze acolo?
– În primul rând, în acea perioadă eram în învățământ, nu lucram într-un institut de proiectare și nu aveam sarcini de serviciu. Apoi, pentru că tot ai amintit de Mac Popescu, el a fost un manager genial din toate punctele de vedere. A deturnat obligațiile politice asumate ale momentului în beneficii culturale: Clubul A, Festivalurile de muzică pop și rock, Expoziții de artă de avangardă în incinta Facultății de Arhitectură, Atelierul de proiectare de pe lângă Casa de cultură a studenților, excursii de studii pentru studenții arhitecți în lumea occidentală… Prin acest Atelier de proiectare, în timp ce se lucra la Casa Poporului, dat fiind limbajul arhitectural sincron occidental, noi câștigam, cu Casa Tineretului din Slatina, acel premiu în Bulgaria. Eu am beneficiat de toate aceste avantaje. De aceea, spun adesea că, în acea perioadă, eu trăiam și lucram într-o nișă. Eram, de asemenea, destul de mulți arhitecți care participam la celebrele, în acea vreme, concursuri anuale de idei din Japonia.
– Ești unul dintre cei mai apreciați dascăli din școala de arhitectură românească. I-am pus și prietenului nostru, Augustin Ioan, aceleași întrebări: Cine vine după voi? Ce urmează? Ce lăsați în urmă? Generațiile de studenți pe care le îndrumați și le școliți sunt ele pregătite să acomodeze arhitectura românească la exigențele și standardele viitorului?
– Acum, din perspectiva asupra trecutului, pe care mi-o dă vârsta, am consemnat multe schimbări. În anii `50, facultatea a trecut relativ bine prin perioada arhitecturii sovietice impuse, a urmat în anii ʼ60 acea deschidere culturală, iar arhitectura modernistă a profesorilor din interbelic a revenit și în școală, însă, până la generația mea, școala noastră de arhitectură, ca mod de exprimare, era artistică, provenea din tradiția beaux arts-iana, cu planșe uriașe randate pe hârtie Canson în culori de apă și creioane colorate. Începând din 1973, s-a trecut spre o școală tehnică, proiectele se făceau pe calc, iar randările erau realizate cu tușuri colorate. Acum, de câțiva ani buni, calculatorul a devenit instrumentul de bază în proiectare. La fiecare schimbare de instrument ce aducea și o schimbare de paradigmă, erau voci care se îngrijorau pentru arhitectura ce urma să iasă din pierderea reprezentărilor anterioare. Da, într-adevăr, există o relație intimă între instrumentul principal de exprimare (creion, acuarele, tuș, calculator) și expresia estetică a arhitecturii, dar această schimbare nu este nicidecum în defavoarea arhitecturii. Generații vin și generații pleacă, dar fiecare generație are cam aceeași structură procentuală a valorilor. 10-15% probează excelența.
– Amintind de Cartea neagră a distrugerii patrimoniului arhitectural românesc, cu precădere în București, tu spui undeva că ea ar trebui citită odată cu Camuflaj, cartea lui Neil Lich, arhitect, scriitor și filosof englez, pe care îl citezi: Omul contemporan este omul mutant. Pare să fie acum cel care a renunțat definitiv la vechile valori: stabilitate, constanță, certitudine, fidelitate, atașament, încredere în locuri și în celălalt. Acum, totul trebuie să devină fluid, schimbător, ambiguu, deschis, să se miște și să alunece mereu pe noi linii de fugă. Firește, fără ca gânditorul britanic să se refere la noi, totuși, te întreb: Este românul un mutant veritabil? La liniile de fugă, nu se adaugă cumva și binecunoscuta sa tentație spre (auto)distrugere (asezonată copios cu alte „mofturi” ancestrale, precum nestatornicia, zeflemeaua, bufoneria, delăsarea, superficialitatea etc.)?
– Vrem, nu vrem, noi, românii, purtăm moștenirea comportamentală lăsată de strămoșii noștri, cu bune și cu rele; nu cred că suntem fundamental diferiți de alții. Ceea ce ne face poate să părem altfel în ochii unora-altora este, cred, acel organic despre care îți vorbeam și care ne caracterizează în masă. Simt la noi o neîncredere în proiect. În lege. În șef. În lipsa proiectului, asistăm la o adaptare și o resetare continuă. Pus față în față cu această realitate, eu, care sunt un modernist incurabil, deci raționalist, mi-am redefinit poziția față de proiect și îmi place să lucrez cu proiect deschis, nefinalizat 100%, pe care să-l conduc spre finalizare prin schimbări, în funcție de context. Da, un context fluid, superficial, neoperațional, compromis.
– Aș vrea să închei dialogul nostru cu subiectul Brâncuși. Ești aproape obsedat de Marele Gorjean: „Când am deschis ochii în lume, adolescent fiind, am dat cu ochii de Brâncuși”. Legat de această pasiune, lucrezi de câțiva ani la două proiecte formidabile. Primul este AXA Brâncuși (adică Modernizarea și reabilitarea zonei protejate a Ansamblului monumental Calea Eroilor din Târgu Jiu) – o semi-pietonală care să lege Coloana Infinitului cu Poarta Sărutului și Masa Tăcerii, trecând prin Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Ai spus atunci, când ai câștigat concursul pentru acest proiect: „Suntem în fața unui context și, implicit, a unei provocări extraordinare: istorie, oraș, Brâncuși, artă, tehnică, filozofie, credință. Ansamblul de la Târgu Jiu are și o dublă cheie interpretativă, fiind în primul rând un gest comemorativ, însoțit de unul contemplativ.” Al doilea este Centrul Internațional Brâncuși din Craiova, pendinte cumva de Muzeul de Artă, cu care formează un ansamblu turistic și cultural. Acesta mai cuprinde o galerie subterană de 1.200 mp și are ca emblemă, la suprafață, o prismă din sticlă, înaltă de 12 m, ce conține în interior Oul-Pasărea Măiastră. Așadar, devine oare Brâncuși mai atractiv, prin aceste proiecte recuperative originale?
– Așa cum spuneai, Centrul Brâncuși este parte din Muzeul de Artă, iar prisma de sticlă este semn și semnal întru prezența lui Brâncuși în acel loc. Această lucrare este un „foișor” de sticlă, o lucrare între arhitectură și sculptura op-art, ce urmărește să creeze o iluzie optică între câteva forme des întâlnite în opera lui Brâncuși: cubul-prismă pătrată, ovoidul, volumul fusiform. În același timp, este și o trimitere la un proiect pe care Brâncuși nu l-a realizat: Templul din Indore. În subteran, printre alte incinte, se află și o sală destinată expunerii informațiilor legate de proiectul nerealizat al lui Brâncuși, pentru un templu în India, la comanda maharajahului Yeshwanr Rao Holkar. Templul descătușării sau Templul dragostei, cum s-ar fi numit, ar fi fost, după mărturiile lui Henri Pierre Roché („Souvenirs sur Brancusi“, în L’Oeil, nr. 29): „…de doisprezece pași pe doisprezece, situat pe o peluză, aproape de palat, căzut parcă din cer, fără uși, fără ferestre, cu o intrare subterană, un templu pentru meditație, deschis tuturor, dar, în același moment, numai unei singure persoane. În interior, o oglindă pătrată de apă, cu cele trei Păsări pe trei laturi, iar, pe a patra latură, o statuie înaltă din lemn de stejar, «Spiritul lui Buddha», făurită tot de Brâncuși, dispunerea fiind astfel, încât Pasărea de Aur să fie lovită în plin de soarele amiezii, într-o zi sfântă a anului, printr-un orificiu circular din plafon“. „Foișorul de sticlă” de la Muzeul de Artă s-a născut din legenda acestui proiect nerealizat al lui Brâncuși. El este compus din pereți integrali de sticlă, de 12 metri înălțime și 3 metri lățime, constituind la exterior un volum pătrat prismatic, iar, la interior, din lamele orizontale de sticlă, figurat un ovoid, în interiorul căruia se „citește” silueta sculpturii Măiastra. Din sala subterană, un lift de sticlă urcă o singură persoană în mijlocul Măiastrei inundate de lumina exterioară. Vizitatorul din lift are ocazia ca, în cele câteva zeci de secunde cât durează „ascensiunea”, cufundat în lumea lui Brâncuși, să probeze ceea ce însuși Brâncuși și-ar fi dorit să transmită prin lucrarea sa: înălțarea, liniștea și lumina spiritului.
– Este Brâncuși o convenție universală sau obsesia unei trufii naționale?
– Și în zona în care mă mișc eu, Brâncuși este o conștiință națională. S-ar putea ca pentru cei mai tineri, mult mai tineri, copii, adolescenți, Brâncuși să nu aibă încă această rezonanță. Cred că fiecare gest pe care-l facem (expoziții, colocvii, publicații, postări pe internet etc.) este, de fapt, o contribuție la răspândirea mitului Brâncuși. Pentru că Brâncuși este și trebuie să fie un mit național, care zboară în spațiul universal.
Interviu realizat de FLORIN TOMA