La vremea apariției acestor rânduri, oroarea din Ucraina a căpătat deja vechime. Spectacolul halucinant al evenimentelor a transformat imaginarul românesc într-o realitate greu de integrat mental. Șocul a trecut, mobilizarea exemplară a oamenilor de rând s-a produs odată cu mareea refugiaților. Ca de obicei, autoritățile s-au mișcat anevoios, nedezmințind eterna lentoare (nu doar birocratică) românească. Fireasca avalanșă de imagini de la fața locului, oricare ar fi fost acela – Ucraina sau refugiații de la graniță – a produs empatie, solidaritate și anxietate. Ne e teamă. Suntem prea aproape, geografic, de evenimente, ca să nu ne fie teamă. Dar anxietatea e uriașă. Cameramanii ne hrănesc emoțiile permanent. Firesc, mai ales într-o situație excepțională de acest gen.
Îmi pare, însă, că există o limită, măcar una care ține de simpla demnitate umană, dincolo de care imaginea reprezintă o efracție în intimitatea celui filmat. Flămânzi de senzațional, cameramanii au fost învățați încă de pe băncile școlii că ceea ce-și dorește orice televiziune este imaginea care stârnește emoție. Prin urmare, camera focusează durerea, cartografiind milimetric fața oamenilor suferinzi. Fidelitatea imaginii este atât de mare, încât vezi porii pielii, șanțurile ridurilor, lacrimile umplând ecranul, supradimensionând grotesc suferința. Nu e suficient că ea este atât de mare, încât nu poate fi prinsă-n cuvinte, camera o obscenizează, violând granița intimității suferindului, expunându-i fața la dimensiuni monstruoase. Nici urmă de jenă, de decență, până la urmă, de milă. Nu, evenimentul trebuie nu doar surprins, ci și amplificat. Amănunte care trec cu vederea la scară de 1:1 devin agresante ochiului atunci când sunt supradimensionate. Asta dacă mai era necesară vreo agresiune, dincolo de imaginile ororii din Ucraina.
Eram copil când am suferit un soi de șoc văzând, pe o lamă din sticlă pusă la microscop, păduchele de San José. O creatură de maxim 2 mm devenise, sub puterea de mărire a lentilelor, un monstru, cum altfel decât înspăimântător. Poate că atunci am înțeles un strop că există o lume invizibilă, dincolo de percepția vizuală, care nu este necesar să devină vizibilă pentru omul obișnuit. Importantă pentru cercetătorul care se ocupă cu studiul păduchelui de San José, creatura poate rămâne necunoscută nouă, tuturor celorlalți, fără daune de nicio natură.
În post-postmodernism, lucrurile stau altfel. Imaginea de înaltă definiție trebuie speculată la maximum. Într-o lume cu instinctele tocite, într-o lume în care emoția a fost degradată, oamenii sunt fericiți dacă le este dat să trăiască emoții puternice, de orice fel ar fi ele. În platitudinea și rutina fiecărei zile, oamenii simt, astfel, că sunt vii. Și ce altceva este mai facil de speculat decât durerea semenilor, cu atât mai mult cu cât ea produce, pe cale directă, empatie? Da, în lume există multe tragedii și suferință, da, ele trebuie arătate publicului așa cum sunt, nedeformat, dar, de aici până la obscenizarea inumană a suferinței celuilalt, este cale lungă.
Ce te faci însă când școala însăși învață reporterul că este cu totul în regulă să țintească, pe orice cale, intimul? Ce te mai faci când mintea viitorului reporter este formatată astfel încât să ia drept normalitate efracția în intimitate? Nu știu câți dascăli vorbesc viitorilor jurnaliști despre transformarea meseriei, prin imagine și cuvinte, în prostituție, de dragul audienței. Nu știu câți dintre ei le vorbesc despre limită, acel spațiu care face diferența între profesionist și neprofesionist. Nu știu câți le subliniază distincția între respectul față de semeni și lipsa de respect și cum anume apar ele, puse în act fiind. Sincer, nu prea cred că se întâmplă. Sau, dacă da, asta nu prea se vede în reportajele de pe la noi. Nu că prin alte părți lucrurile ar sta altfel. Nu noi am inventat apa rece. Noi doar preluăm, necritic, de la alții. De la ceea ce era considerat tabu cu câteva zeci de ani în urmă, până la exhibarea de orice fel, calea a fost scurtă. Societățile s-au schimbat, intimul a dispărut, oamenilor înșiși li se pare firesc să fie surprinși în ipostaze intime. Vremurile (ne) degradează. Definițiile bunului simț, ale omeniei, ale demnității s-au schimbat. Limita dintre personal și public a dispărut. Percepția s-a schimbat și ea, căci a fost ajutată să se modifice. Nu cumva e inuman să nu mai fim emoționați de lucruri care acum 70 de ani îi emoționau pe bunicii noștri? Extra-ordinarul a devenit derizoriu. Unii sunt tentați să creadă că e semn de evoluție, căci așa au fost învățați să conoteze noutatea. Din punct de vedere al umanului, e doar o tristă involuție. A trăi în era tehnologiei avansate nu înseamnă nimic altceva decât a trăi în era tehnologiei avansate. Ea nu aduce cu sine, la pachet, calități umane noi, ci deteriorarea celor considerate, până la un moment dat, calități.
Un exemplu concret, legat de atrocitățile din Ucraina. Pe o vreme câinoasă, o lapoviță tăioasă, o mamă transfigurată de oboseală, ajunsă, după patru zile, pe teritoriu românesc, alături de băiețelul ei, cu trei pași înainte de a păși în cortul ridicat de autoritățile române în care îmi imaginez că urma să se prăbușească de istovire, este oprită de un reporter, apoi rearanjată în cadru, doi pași mai la dreapta, „ca să se vadă și cortul”, trei pași mai în spate, „stați așa, să se vadă și copilul” (epuizat și el), o întreabă „cum a fost să plecați de acasă doar cu un bagaj și copilul în brațe?”, în timp ce camera focusa pe ochii injectați, șiroind de lacrimi. Femeia abia de mai putea articula cinci cuvinte. Cum nu a fost suficient, mai apoi l-a întrebat și pe copil „ce ți-a spus tatăl tău, când a plecat la război?”, în timp ce camera mărea chipul suferind al bietului copil, incapabil să răspundă. Apoi, eminenta concluzie a reporterului: „e prea emoționat ca să răspundă la întrebările noastre”. Imbecilitatea scenei, întărită de cea a întrebărilor, m-a umplut de silă. Unde anume este empatia în scena de mai sus? În ce anume constă profesionalismul? Prin ce anume se traduce sloganul „televiziunea noastră vă ține permanent informați”, slogan în numele căruia am văzut zeci de scene de același gen, care nu aduceau nicio noutate, altceva decât expunerea suferinței și epuizării oamenilor, în exact aceleași forme, doar chipurile fiind diferite? Unde este acel spațiu optim, din interiorul căruia să prezinți asemenea tragedii? Unde (mai) este limita? Așa cum, pe vremuri, erau arătate la circ animalele ciudate, exact în același fel erau prezentați acei oameni, aflați în mijlocul nenorocirii.
Ce mi se pare cu adevărat tragic este că reporterii de acest gen nu văd nimic anormal în a face astfel de reportaje. Abordarea li se pare că ține de firesc, căci doar așa au fost învățați să procedeze, iar asta li s-a spus că se cheamă profesionalism. Lipsei lor de profesionalism i se adaugă o alta, și anume a celor care, la montaj, asamblează imaginile, păstrânde-le tocmai pe cele de-a dreptul grotești, căci ele au impact emoțional maxim. Desigur, la reportajele în direct montajul nu este posibil, așa că imaginea, cu tot cu bâlbâiala aferentă, ajunge, nemediată, la privitor.
Fața unui om suferind nu poate fi niciodată grotescă, grotescă este fractura interioară a celui care nu se cutremură de rușine atunci când invadează spațiul suferinței celui care aproape că a pierdut tot, care și-a împachetat viața în două sacoșe, și-a luat copiii și a plecat unde-a văzut cu ochii. De ce acestor oameni nu le este suficient să filmeze de la o distanță decentă, cu respectul minim datorat durerii unui semen? De ce trebuie să mărească imaginea, ca și cum ar vrea să pătrundă în sufletul celui filmat? De ce vor să obțină, cu orice preț, ceva ce nu poate fi obținut, oricât de mult ar apropia camera de filmat? Nu voi înțelege niciodată.
Mi-am exprimat opinia legată de acest subiect acum câtva timp, pe o platformă de socializare. Cu toate că majoritatea cititorilor au părut a fi în acord cu opinia mea, doi tineri cameramani și-au apărat virulent dreptul de a filma în stilul mai sus descris, acuzându-mă că nu înțeleg ce presupune această meserie. Cameramani de modă nouă, cum ar veni, adică școliți după 1990. Replicile lor m-au convins că, pur și simplu, nu înțelegeau la ce mă refer, reperul conceptului de limită a intimității neexistând drept concept în mintea lor, lucru pentru care nu-i învinovățesc. Când ți se predă matematică și nu ți se spune nimic despre o anume teoremă, ești îndreptățit să susții că ea nu există, cam așa mi-am reprezentat scurtul nostru schimb de replici, la care am renunțat, atunci când mi-am dat seama că nu am nicio șansă să conving pe nimeni că există ceva despre care încă nu au aflat că există.
În cele din urmă, poate că și ei au dreptate. Vremurile de azi nu valorizează intimitatea, așa cum nu mai valorizează o mulțime de alte atribute umane. Într-o lume în care sexul vinde orice și sexualizarea este un concept, cum ar mai putea biata intimitate să fie ceva de respectat?