Nicăieri în Hanu Ancuței nu se întâlnesc secvențe care surprind plecarea călătorului, ceea ce întărește convingerea că hanul Ancuței din prezent, dar și al Ancuței de altădată este el însuși ținta și punctul final al călătoriei și spațiul consacrat unei experiențe cu totul aparte. În schimb, scriitorul fixează, în trei istorisiri, momentele semnificative în care călătorii își fac apariția la han.
În Fântâna dintre plopi, personajul Neculai Isac sosește la han într-un ceas al zilei cu semnificații ce nu-i pot scăpa cititorului atent. Soarele bate pieziș, temperând severa lumină verticală a amiezii, asociată unei perceperi lucide a realității, pentru a proiecta asupra oamenilor și a locurilor atmosfera altui timp. Este o lumină solară ce domolește violența realului, geamurile zăbrelite în special, printr-o scânteiere ce imprimă spiritualitate agresivității prezențelor concrete: „Soarele bătea pieziş în hanul Ancuţei, scânteind geamurile zăbrelite”. Într-un moment ce pare să se sustragă timpului obiectiv, la han totul este încremenit, într-o sugestivă așteptare, cu excepția gestului Ancuței de a (re)aprinde focul cu evidentele sale semnificații simbolice, mult accentuate acum: „Lăutarii se sculaseră din cotloanele lor şi-şi sticleau dinţii; Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în covrul vechi de spuză; noi, gospodarii şi cărăuşii din Țara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înşirate pe lângă proţapuri. Dar scripcile şi cobzele încă n-aveau cătare. Şi nici comisul Ioniţă de la Drăgăneşti nu-şi începu povestea pe care o aşteptam.”
Căpitanul Neculai Isac își face apariția într-o învăluire de solar și de teluric, de lumină și de pulberi: „Căci pe şleahul Romanului se vedea venind un călăreţ, învăluit în lumină şi-n pulberi”. Cal și călăreț par să-și diminueze vizibil prezența materială, îndreptându-se către han printr-o „alunecare” ce întărește convingător ideea: „Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi”. Reține în egală măsură atenția spațiul în care se mișcă, prin această „lunecare”, calul și călărețul. Realitatea este sever „fixată”, încremenită în „pâcle neclintite”, opace, care ascund privirii ipostazele sale concrete. Mai mult, apa Moldovei, primind lumina unui soare auriu, se sustrage prezentului, pentru a conta într-o liniște și într-o singurătate ce trimit spre atemporal: „Înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri”. Golul și pustietatea peisajului proiectează personajul într-o altă dimensiune, cu vizibile reflexe mitice: „şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”. Interesează însă cu mult mai mult altceva. Neculai Isac se oprește la han fiindcă această oprire i-a fost hotărâtă de un destin căruia personajul nu i se poate sustrage, ca și cum, într-o viață el trebuie să ajungă la hanul de la drumul împărătesc, pentru a se încredința gesturilor de o solemnitate ritualică ce au loc acolo. Așadar, ajuns „drept la han, coti, căci aici ii erau sorţii să se oprească” (s.n.). Pregătirea pentru ritualul mâncării, al băuturii și al poveștii începe respectând-se un cod al omului educat în spiritul normelor valabile în lumea din afara hanului: „Îşi scoase pălăria de pâslă neagră şi ne pofti la toţi bună-ziua şi noroc bun”.
Astfel conturat, personajul va spune o istorisire în care acvaticul și terestrul, ipostazele condiției umane în fond, se vor concretiza printr-o serie de semne și simboluri de care opera sadoveniană nu este deloc străină.
Toată atenția merită momentul sosirii lui Damian, negustorul care se întoarce de pe meleaguri străine la un han puternic marcat de semnele unui alte civilizații decât cea a trenului și a unor băuturi și mâncăruri ce nu sunt deloc pe placul moldovenilor.
De data aceasta timpul nu mai este acela al zilei cu lumina ce cade pieziș, ca în Fântâna dintre plopi, ci al nopții și al întunericului.
La început, prezența călătorilor este percepută doar auditiv: „Se auzeau voci groase care opreau boii: aho-aho!”. Luminii solare îi ia locul lumina „fânarului”, ca o biruință asupra întunericului și a nopții. Această lumină a fânarului ținut de Ancuța „descoperă” în întuneric și scoate dintr-o noapte simbolică (având în vedere străinătatea prin care a umblat călătorul) personajul și grupul din care acesta face parte. Scoaterea personajelor la lumină este transcrisă ca o sugestivă răsărire din pământ, asupra căreia se proiectează lumina unei simbolice învieri: „şi lumina fânarului, fulgerând asupra întunecimii, descoperi dintrodată cară cu coviltir răsărite ca din pământ”.
Din narațiunea Negustor lipscan lipsește calul, pentru a lăsa locul carelor trase de boi, fapt explicabil în cazul unui negustor care, la greutatea mărfii pe care o transportă, are nevoie de recunoscuta putere a animalului de povară. Nu pot fi însă neglijate semnificațiile simbolice ale boului. Dicționarul de simboluri menționează că boul este „animal sacru la unele popoare vechi de agricultori” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p 59.) În special boul alb „e un simbol solar, fiind pus în același timp în legătură cu ploaia fecundă a cerului și cu fulgerele sau cu tunetele, dar și cu stihia htoniană, cu brazdele arate, cu belșugul pământului” (Ibidem, p. 59). Este important de reținut că boul apare „în multe rituri agrare ale românilor cu funcții fecundatoare și apotropaice” (Ibidem, p.59). Reprezentând, după Pseudo-Dionisie Areopagitul, „forță și putere, forța de a săpa brazde intelectuale pentru a primi fecundele ploi ale cerului” (Apud Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, București, Editura Artemis, 1994, p. 202), boul reține atenția ca „un aliat în toate miturile popoarelor agricole” (Jean-Paul Clebert, Bestiar fabulos. Dicționar de simboluri animaliere, Traducere din limba franceză de Rodica Maria Valter și Radu Valter, București, Editurile Artemis și Cavallioti, 1995, p.39). În Negustor lipscan el, boul, trimite în primul rând spre primitiv și teluric și spre o civilizație veche, la care se întoarce Damian după experiența străinătății. Experiență pe care o rezumă de altfel: „— Dacă doreşti, căpitane Neculai, vorbi el, am să-ţi spun cum mi-au fost petrecerile mele prin ţări străine. Fiind de Cel de sus rânduit într-o cinstită breaslă ca aceea în care mă aflu, acuma câţiva ani am ajuns cu bine la o stare mulţămitoare şi la puţină avere. Atuncea am socotit că mi-a venit vremea să mă ridic şi mai sus cu puterile mele şi, precum au făcut alţi negustori bătrâni, m-am hotărat şi eu să mă duc la Lipsca. Până-ntr-acea vreme umblam la iarmaroace cumpărând marfă de la negustori nemţi şi jidovi. Dar am cugetat apoi că dobânda lor e mai bine s-o agonisesc eu. Ș-aşa am încercat, acu doi ani, un drum până la Liov. Şi umblând atunci cu folos, mi-am pus în gând acest an să merg mai departe: la Lipsca. Aşa că de Sântă-Măria cea mare m-am sculat şi-am dus patru lumânări frumoase de ceară curată Sfintei Paraschiva la Trei-Sfetite şi-am pus pe părintele Mardare să-mi cetească pentru drum, pentru primejdii, pentru boale şi-am şezut şi eu în genunchi sub sicriul sfintei rugând-o să m-ajute. Şi îmbrăţişând pe Grigoriţă, fratele meu mezin, şi lăsându-l în dugheană, m-am suit în căruţă şi-am apucat drumul Huşilor. Apoi de Ia Huşi am trecut Prutul şi mi-am arătat la stăpânirea rusească toate îndreptările. Iar la Tighina, pe Nistru, m-am întâlnit c-un negustor arman, de sub stăpânirea muscalilor, cu care am mai făcut eu afaceri. Sfătuindu-ne şi înţelegându-ne, am cumpărat noi, acolo la Tighina, cinci sute de batali: frumoasă şi bună marfă. Am plătit câte-o rublă bucata. Şi-ndată, fără întârziere, având cu noi patru oameni, am pornit pe jos acei batali, în sus, pe Nistru. Am trecut fără năcaz graniţa la nemţi şi-am dat la Cernăuţi. De-acolo la Liov. Şi-n Liov am pus marfa noastră în tren şi-n puţine zile am ajuns la Ștraţburg şi-am vândut batalii c-un galbăn bucata – şi i-au luat alţi negustori, să-i ducă la un târg care se chiamă Pariz”.
Dar textul sadovenian mai conține un detaliu ce ispitește disponibilitatea hermeneutică a cititorului. Oamenii iviți din noapte sunt îmbrăcați în alb, culoare pe care, cel puțin aici, putem să o acceptăm ca „absența (…) tuturor culorilor (Ivan Evseev, op. cit. p.14). Cei sosiți sunt toți îmbrăcați în alb, în contrast cu noaptea din care apar/ învie. Mișcarea și ezitarea lor, fapul de a apărea și de a dispărea, de a se ivi și de a pieri trădează dezorientarea celui revenit la o altă realitate, mișcare premergătoare unei fixări definitive într-o civilizație străveche și în galeria acelor „primitivi” despre care scria Tudor Vianu: „Oameni în alb se mişcau, apărând şi pierind”. Pentru că, așa cum se întâmplă și în situația celorlalte personaje, negustorul lipscan (cel putin textul ne lasă de fapt să înțelegem aceasta) nu va mai părăsi hanul.