O RELUARE MEMORABILĂ

Televiziunea Română mai face și lucruri bune. Unul ne-a fost oferit în martie-aprilie, seara, de către redacția de teatru. Și anume reluarea spectacolului excepțional cu Unchiul Vania, în regia lui Iuri Kordonski, a cărui premieră a avut loc în 2001, la Teatrul Bulandra. Au trecut, așadar, de la premieră, aproape șaisprezece ani, dar spectacolul nu s-a ofilit câtuși de puțin, dimpotrivă, este la fel de viu și de captivant ca atunci. De fapt, a fost vorba nu chiar de spectacolul identic de la Bulandra, ci de o reluare a acestuia, în mare același, dar o producție de televiziune, cu doi actori schimbați, și anume Valeria Seciu, din rolul mamei, cu Coca Bloos, precum și Șerban Pavlu, din rolul argatului, cu Demeter András, în același timp „coordonator producție tv”. În producția de televiziune, spectacolul beneficiază de apă în jurul chioșcului unde se petrece totul. Pe scena de la Bulandra, însă, nu a fost posibilă a asemenea inundație. Această scenografie generează scene comice precum cea cu Ionel Mihăilescu, un excelent Teleghin, care aduce un pește, chipurile, proaspăt prins pe-acolo, prin jurul chioșcului unde se petrece totul. Acest chioșc este simbolul sau mai degrabă expresia unei lumi izolate, rupte de tot restul celeilalte lumi, de tot restul lumii.
Povestea tragică a lui Vania, care-și ratează viața fiind silit să administreze o moșie care nu e a lui, ci a fiicei surorii sale, decedate de timpuriu, devine, în viziunea acestui mare regizor care este Iuri Kordonski, o tragicomedie, ducându-te imediat cu gîndul la faptul că Cehov și-a subintitulat piesele „comedii”. (Comedii în fond, ar spune Topârceanu-l nostru.) Regizorul rus a știut să țeasă trama piesei astfel încît să ai tot timpul senzația că ești acolo, că participi la cele ce se întâmplă între Profesorul Serebreakov, într-o admirabilă interpretare a lui Victor Rebengiuc, și Vania, un Horațiu Mălăele într-una dintre cele mai bune ore ale sale. Căci „meciul” între aceștia doi se dă, meciul social, tragedia vieții lui Ivan Petrovici Voinițki susține reușita lui Alexandr Vladimirovici Serebreakov, cel pentru care lucrează, de fapt, și Unchiul Vania și Sonia–Sofia Alexandrovna, fiica din prima căsătorie a lui Serebreakov, pe cale și ea de a-și rata viața cam din aceleași motive. Pe lângă această linie avem drama Soniei care îl iubește la nebunie, vorba Ziței din Noaptea furtunoasă, pe medicul locului, Mihail Lvovici Astrov, fără ca acesta să-i împărtășească sentimentele.
Andreea Bibiri, o actriță pe care avem, din păcate, foarte rar prilejul să o vedem, este, în rolul Soniei, desăvârșită, emoția ei trece de pe ecranul rece al televizorului, așa cum a trecut și de pe scenă în sala de spectacol, impresionându-l pe privitor, care poate recunoaște în ea o mare actriță a acestor vremuri. Perechea ei, dacă putem spune astfel, perechea ei negată de altfel, medicul Astrov, este, și el, în interpretarea unui mare actor, Cornel Scripcariu, un personaj care se reține, cu echivocul și senzația de lunecare a sa pe lângă lucrurile importante, dar și cu grija sa pentru ecologie, un fapt de avangardă la vremea îndepărtată când Cehov și-a scris piesa. Cornel Scripcariu este tot timpul în gardă, pentru că el o iubește pe tânăra soție (de-a doua) a lui Serebreakov, dar aceasta nu e dispusă să-și părăsească soțul bătrân și bolnav pentru a se înfunda într-o gubernie îndepărtată. Astrov face pereche, de fapt, cu Vania, care și el o iubește pe Elena Andreevna, dar este respins. Ratarea îl paște și pe el, pe Astrov, ca de fapt și pe alți medici din piesele lui Cehov, unii gata ratați, precum Dorn din Pescărușul sau Cebutîkin din Trei surori. Să nu uit și apariția absolut remarcabilă a Marianei Mihuț, în rolul dădacei (toate piesele lui Cehov conțin și așa ceva), unde, cu o mare economie de mijloace, aceasta creează un personaj care își depășește locul episodic.
Spectacolul cu Unchiul Vania al lui Kordonski are aerul rusesc pe care-l bănuim mai mult decât îl știm, toată acea melancolie a unor oameni aruncați la capătul lumii, sau simțindu-se astfel, devine parcă palpabilă, și nu doar prin ceea ce spun personajele, ci și prin felul cum se mișcă, prin această neglijență, de pildă, față de aspectul exterior, vizibilă mai ales la personajul central. Unchiul Vania este când personaj tragic, și Horațiu Mălăele arborează o mină absolut convingătoare, când un caraghios, chiar clovn la final, cu nasul de carton roșu pe care și-l atașează, pentru a supraviețui deciziei de a continua să rămână un simplu administrator de moșie, când ambițiile sale fuseseră, în tinerețe, cu totul altele, asemenea mai tuturor creaturilor cehoviene. Vania spune la un moment dat „aș fi putut deveni un Schopenhauer”, trezind desigur cel puțin surâsul spectatorului, dar în ultimă analiză aceasta nu e o replică de comedie, ci dimpotrivă. Pentru că la fel e destinul multor personaje ale teatrului cehovian, Nina Zarecinaia visează să devină actriță celebră și devine o comediană ca vai de ea, evoluând prin provincie și dormind în hanuri prăpădite, cele trei surori se visează doamne importante din lumea bună de la Moscova, dar toți și toate eșuează în tentativele lor de a se salva dintr-o mlaștină care îi și le trage în jos, până la dispariție (ca să evoc un titlu al unui autor român uitat azi, Vintilă Ivănceanu).
Cu alte mijloace, Andrei Șerban a realizat și el, la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, un spectacol excepțional, ceva mai depărtat de teatrul tradițional chiar decât acesta, cu aceeași excepțională piesă a lui Cehov. Altă viziune, alți actori, altă lume, dar aceeași melancolie a ratării în forma ei rusească, aceea care va fi fost, poate, și factor favorizator al dezastrului „Marii revoluții socialiste din octombrie”.