Câteva izbitoare contraste caracterizează biografia lui Ion D. Sîrbu. În prima tinerețe comunist, acesta a devenit un critic acerb, dar în consecință și o victimă a regimului în cauză, intelectual de formație filosofică și cu un început de carieră universitară, a ajuns, în anii condamnării la temniță, „lucrător cu brațele”, cum mărturisește el însuși, „la construcții de diguri, tăiat stuf, desecări în baltă, agricultură”. Ulterior muncitor necalificat (vagonetar) la mina Petrila. Dar și afirmarea sa literară s-a tergiversat, nefiind socotit în decursul vieții decât un membru de plan doi al Cercului Literar de la Sibiu, care-l circumscria. Doar apariția postumă a scrierilor sale celor mai relevante, pe care, firește, cenzura nu le-ar fi îngăduit (Adio, Europa; Lupul și catedrala; Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, culegeri de publicistică și corespondență), a pus în lumină dimensiunea reală a personalității lui Ion D. Sîrbu. De unde și o explicabilă conștiință de ins stingher, de outsider pe care scriitorul o adnotează, de pildă, cu prilejul unei vizite la familia Loghinovski, unde se mai aflau Andrei Pleșu și Mircea Dinescu, loc în care se percepea drept „invitatul de… , să nu zic de onoare, dar necunoscut, venit din altă parte și cumva o prezență exotică pentru această lume bună, din domeniul literaturii”.
Din fericire o mare vitalitate, să zicem de sorginte proletară, l-a împiedicat pe I. D. Sîrbu să ajungă un complexat. Cine s-a aflat în preajma sa, precum în mai multe momente a avut bucuria și subsemnatul, își putea da seama că era un causeur de vocație, de-o inepuizabilă energie, apt a domina societatea în care se rostea. Fascina inclusiv prin mimarea unor roluri străine, printr-o subtilă teatralitate ce nu putea duce la alt rezultat decât cel al interpretării, cu garantat succes, al propriului rol. Neexcluzând nota bufă, tangentă la parodia de sine pe care o accepta astfel: „Și dacă am îndrăznit, conform principiului meu, că trebuie să fim puțin bufoni la curtea regelui, să purtăm urechi de măgar și clopoței, ca să putem spune adevărul, eu am acceptat condiția de bufon și i-am dat măgarului din romanul acesta (Dansul ursului) numele meu, pe care toată lumea îl știe și pentru care sunt foarte mândru”. Erau în joc, într-o naturală concrescență, conștiința acută a unui destin și defensiva posibilă a ființei în fața multiplelor decepții și suferințe de care a avut parte, prin mijloace creatoare. Drama și comedia puteau colabora până la un punct în acest spațiu fragil, aflat sub semnul suveran al expresivității: „De câte ori mă întorceam cu gândul la propria mea viață, care a fost foarte dramatică și în același timp teribil de ridicolă, m-a apucat un fel de durere în plexul solar, un fel de rău, de scârbă chiar față de propriul meu destin și căutam să scap de această sarcină de a-mi repovesti șirul niciodată terminat al nenorocirilor mele (…) Ca om de cultură și ca scriitor, după ce o viață întreagă am fost obligat, în repetate rânduri, să tot povestesc anumite fragmente, mai mult sau mai puțin comice, mai mult sau mai puțin tragice din viața mea, încet-încet, la această oră a memoriei și a uitării din mintea mea, aș fi nesincer dacă aș spune că ele nu au primit în jurul miezului de adevăr incontestat, și care se poate verifica, și o anume tentă de poveste, de povestire, de rotunjire literară”.
Decident rămâne însă factorul grav. Marin Preda, care a considerat că ar putea fixa imaginea lui Ion D. Sîrbu sub chipul personajului Petrini din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, e sever admonestat: „nu ai voie să scrii despre pușcărie, despre mină și despre filosofie, mai ales după ureche. Acestea sunt niște domenii în care, dacă n-ai o experiență directă, devii ridicol. De aceea el a mutat toată experiența pe obsesiile sale erotice: mă iubește sau nu mă iubește cutare femeie, mă înșală sau nu mă înșală, ceea ce este absolut ridicol. Romanul este ratat din cauză că în momentul în care într-un roman apare drama filosofiei, drama minei, drama pușcăriei, nu mai contează dacă femeia te înșală sau nu te înșală”. Nu mai puțin panoplia stilistică protestatară a lui I. D. Sîrbu conține totuși, în chip caracteristic, burlescul, nota aparent divergentă a acestuia reliefând dureroasa configurare a unui real istoric advers. Exasperat de prigoana la care s-a văzut supus în cursul îndelungatului său „exil interior”, scriitorul declară aparent paradoxal: „După ce am cerut drepturi egale cu colegii mei unguri și am pățit-o, am cerut drepturi egale cu colegii mei evrei și am pățit-o, nu am cerut drepturi egale cu colegii mei olteni, fiindcă n-avea rost, ar fi trebuit acum să mă ridic într-o ședință și să spun: «Cer drepturi egale cu colegii mei sovietici!», fiindcă ei spun acum exact ceea ce am scris eu în ‘52-‘53. Îmi publică nuvelele satirice, scrise în ‘52-‘53. Volum interzis în România. A apărut abia în 1983. Acum se publică în Rusia”.
La fel relatează o împrejurare oribilă a presiunii politice comuniste, în maniera episoadelor unei tragi-comedii. Un coleg al său „(nomina odiosa), pe atunci directorul politic al Universității” (ne aflam în 1947), pretinde cadrelor didactice de la filosofie să scrie cu orice preț „defăimător” împotriva unor personalități indezirabile. Lui I. D. Sîrbu îi cere să-l „desființeze” pe Blaga. La replica sa indignată răspunde: „De pildă, poți să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă”. Adăugând… conciliant: „Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Și el are fete!”. Iată finalul altercației: „După aceste cuvinte am țipat: «Refuz! Refuz categoric!», și am ieșit din bancă. «Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!», strigă bietul inchizitor. «Poate că nu este marxistă, am strigat și eu, dar este în orice caz morală!» și am ieșit trântind foarte tare ușa. (În dosarul meu a apărut formula: «A afirmat că marxismul nu este moral!»)”. Prezentele comentarii au ca sursă un cu totul remarcabil volum atent alcătuit de către Toma Velici, conținând pagini de jurnal, înregistrări pe bandă magnetică, scrisori din ultimul an de viață al lui Ion D. Sîrbu, care s-a stins – încă o ironie a sorții, nu-i așa? – cu foarte puține zile înainte de căderea puterii totalitare ce i-a desfigurat viața.
Ion D. Sîrbu, Ultimele…, Ediție îngrijită, note, referințe critice și indice de nume de Toma Velici, Editura Măiastra, 2020, 376 p.