Într-o vineri după-amiază, pe când soarele se rostogolea spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia se întinde să moară. La cei cincizeci și opt de ani ai săi, Anatolia e cea mai tânără din Maran, micul sat de munte din Armenia unde se petrec evenimentele (mari și mici) descrise în cartea lui Narine Abgarian, Din cer au căzut trei mere. Numai că, deși femeia e convinsă că pentru ea totul s-a sfârșit, adevărul e că totul urmează să i se întâmple! Mai exact, tot ce e important. Căci nu moartea va veni, ci iubirea, chiar dacă acesta e ultimul lucru din lume la care s-ar fi putut gândi.
„Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță, pentru că omenirea are nevoie de speranță, de povești despre bine”, spunea autoarea. Iar Din cer au căzut trei mere reușește cu adevărat să ofere cititorului nu doar speranța atât de necesară, ci și un extraordinar sentiment al trecutului ce rămâne mereu viu, al vieții ce învinge de fiecare dată, al miracolelor de zi cu zi, care fac ca existența locuitorilor din Maran, cu toții în vârstă și având, fiecare, necazurile, pierderile și durerile lui, să pară desprinsă dintr-un basm. Un basm în care lucrurile bune, chiar dacă venite târziu, când nimeni nu le mai așteaptă, încă se pot întâmpla.
Născută în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul său fiind supraviețuitor al genocidului armean, Narine Abgarian s-a remarcat inițial ca autoare de cărți pentru copii (textele ei despre Maniunia, fetița cu puteri miraculoase, suscitând rapid interesul publicului cititor din întreaga Rusie). Ulterior, romanele și povestirile pe care le-a publicat (de la Imigranta – 2011, Oameni care sunt mereu cu mine – 2014, Zulali – 2016, sau Oameni din curtea noastră – 2016) au reușit să o impună drept una dintre cele mai originale și mai convingătoare voci ale literaturii ruse contemporane, multe dintre volumele sale fiind încununate cu prestigioase premii literare.
Din cer au căzut trei mere apare în anul 2015 și devine, imediat, bestseller în Rusia, fiind distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana, fiind rapid tradus în numeroase limbi străine. (O mențiune specială merită versiunea românească a cărții, semnată de Luana Schidu, apărută la Editura Humanitas Fiction din București, atât de adecvată și de fluidă, de la un capăt la altul!) Și, cu toate că textul începe cu pregătirile atente pe care Anatolia le face pentru propria sa înmormântare – pe care o presimte foarte apropiată – Narine Abgarian va vorbi în această carte mai ales despre viață. E drept, pornind de la acest pretext al femeii care crede că își trăiește ultimele clipe. Iar imaginea Anatoliei pregătindu-se să-și dea cea de pe urmă suflare se repetă în prima parte a acestei extraordinare creații, cititorul aflând cum cea mai tânără membră a comunității din Maran hrănește găinile, aranjează casa și își pune la îndemână hainele de înmormântare și mătăniile, pentru ca vecina ei să le găsească ușor. Numai că, până să moară, Anatolia începe să-și amintească o mulțime de lucruri despre trecutul familiei sale și despre trecutul satului, astfel încât istoria personală și istoria micii comunități o cuprind pe nesimțite. Și o salvează.
Sigur că procedeul acesta al amânării și al detaliului caracteristic nu sunt deloc noi în literatură. Și sigur că modelul (sau măcar unul dintre cele mai importante modele) ale acestei cărți este marele roman al lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, care, știm bine, începe cu descrierea colonelului Aureliano Buendía în fața plutonului de execuție, pentru ca moartea acestuia să fie amânată de nenumărate ori, iar în timpul scurs să fie relatată întreaga istorie din Macondo. Narine Abgarian demonstrează că a citit cu atenție această carte, din care a deprins, fără îndoială, și arta de a construi episoadele miraculoase care marchează câteva puncte esențiale ale propriei creații. Căci un păun alb apare pe neașteptate și prevestește momente importante din viața lui Tigran, unul dintre personaje, tânărul Akop presimte moartea locuitorilor din Maran și se luptă cu ea, la un moment dat reușind chiar să salveze satul de o catastrofală alunecare de teren și așa mai departe. Numai că, dincolo de simpla preluare creatoare a unor strategii narative sau modalități de construcție a personajului literar specifice realismului magic, Narine Abgarian reușește să pună în fața cititorului o carte în care i se aude perfect vocea proprie și care recompune o imagine sugestivă a Armeniei, țara sa natală. Căci, deși fără a fi situat undeva pe vreo hartă reală, Maranul și regiunea muntoasă unde se petrece totul seamănă foarte bine cu nord-estul Armeniei, unde s-a născut și a crescut autoarea însăși. Narine Abgarian recompune din memorie și re-creează în plan literar un spațiu care îi e drag, populându-l cu figuri ale unor personaje de neuitat pentru cititor. E o lume care, asemenea Anatoliei, crede că își trăiește ultimele zile, căci, de la așezarea cu peste cinci sute de familii, cu gospodării bine întocmite și cu un târg săptămânal, Maranul a ajuns să numere doar vreo douăzeci de case, locuite de oameni (foarte) în vârstă, care par a nu face altceva decât să-și aștepte sfârșitul. Totul e rezultatul unor evenimente tragice, ale căror consecințe sunt dintre cele mai grave: un cutremur devastator, care se produce cu câțiva ani înainte de nașterea Anatoliei; apoi, pe când fetița are șapte ani, vine foametea cea mare, lăsând-o singură pe lume. Apoi izbucnește războiul, iar legăturile cu lumea sunt aproape complet întrerupte, nimeni nu mai poate coborî în vale, și nimeni din vale nu mai ajunge la Maran. Doar după ce lucrurile se mai liniștesc, poștașul și telegrafista din sat mijlocesc comunicarea sporadică cu restul lumii – în vreme ce lumea din Maran pare a decădea și a dispărea încet-încet, cu atât mai mult cu cât copii nu se mai nasc în localitate, iar tinerii nu se mai stabilesc aici.
Însă, pe lângă nenorocirile acestea, Anatolia trebuie să facă față și nefericirii personale, unei căsnicii lipsite de dragoste și pline de violență, anilor petrecuți alături de un bărbat care, pentru a-și ascunde propria nimicnicie, o lovea pe ea, dar și dorinței niciodată împlinite de a avea un copil. Și, pentru ca totul să fie și mai complicat – dar și mai plin de semnificații –, cititorul acestei minunate cărți realizează, pe parcurs, că moartea Anatoliei nu va reprezenta doar punctul final al unei existențe pline de durere, pierderi și eșecuri, ci și dispariția memoriei din Maran. Pentru că, deloc întâmplător, Anatolia a fost și bibliotecara satului, până în clipa când mica bibliotecă a fost distrusă de război și de intemperii. În mod simbolic, Anatolia, cea mai tânără din micuța comunitate, a fost multă vreme legătura Maranului cu cartea, cu acel univers specific, păstrat prin intermediul scrisului, nu doar prin acela al memoriei. Și poate tocmai de aceea moartea pe care o așteaptă ea va fi înlocuită cu viața, căci povestea unui asemenea loc nu se poate încheia fără semnul speranței și al iubirii.
Însă Din cer au căzut trei mere nu e doar povestea Anatoliei, căci femeia e un soi de fals protagonist, adevăratul personaj al acestei cărți fiind chiar Maranul, cu toți locuitorii săi, cu toate metehnele și defectele lor, dar și cu extraordinara lor generozitate, cu bunătatea lor rară, cu capacitatea lor de a lua mereu totul de la capăt, chiar și în cele mai dificile circumstanțe. Preotul ter Azaria, poștașul Mamikon, Valinka Eigobanț, Tigran și soția lui, Nastasia, cei reveniți acasă exact când trebuie, împreună cu copilașul lor, cu toții alcătuiesc un minunat portret de grup, iar acestuia i se vor adăuga animalele, atât de importante pentru viața într-o astfel de lume, natura cu toate elementele sale, aerul înmiresmant al verii, zăpada și viscolele din toiul iernii, toate parfumurile florilor și toate aromele felurilor de mâncare pregătite de femeile satului. Ca și cum s-ar afla în fața unei cuprinzătoare fresce, cititorul contemplă aceste figuri și intuiește marile adevăruri ale unei lumi patriarhale, căreia, în final, i se va acorda șansa unui nou început.
Poate tocmai de aceea, deși personajele masculine nu lipsesc din paginile cărții, femeilor le revine întotdeauna rolul principal – din nou, într-un mod asemănător cu marele roman marquezian, Un veac de singurătate. Căci femeile reușesc să găsească de fiecare dată antidotul împotriva singurătății și descurajării, cosând, țesând, gătind sau dereticând prin case fie și căzute în paragină, dar finalmente salvând mica lume în care trăiesc de ravagiile istoriei, prin puterea lor de a crede în bine, într-un mai bine pe care nu obosesc niciodată să-l aștepte și în care nu încetează să creadă. Și, chiar dacă Maranul pare suspendat în timp, un soi de simbolică insulă îndepărtată de restul lumii, legăturile cu exteriorul există, chiar sporadice, interesant fiind și amănuntul că cele mai multe sunt mijlocite de Satenik, telegrafista, tot o femeie… Lumea exterioară e mai degrabă sugerată, fiind reprezentată de războaiele pornite din Nord, întotdeauna din Nord (aluzie clară la Rusia) ori de exilul pe care îl aleg unii locuitori ai satului, nemaiavând altă soluție.
Oricum, Anatolia rămâne prezența cea mai pregnantă pe parcursul cărții, iar Narine Abgarian povestește tot ce e legat de viața acesteia cu o delicatețe și cu o înțelegere extraordinare, dar, nu o dată, nu ocolește nici tușele de umor. Căci Vasili Kudamanț, fierarul satului, îndemnat de verișoara lui, telegrafista Satenik, și de Iasaman, prietena și vecina Anatoliei, vine să o ceară pe aceasta de soție. Dar nu vine oricum, ci purtând pe umăr un neașteptat dar pentru fosta bibliotecară, pe care o admiră de multă vreme pentru știința sa de carte și pentru delicatețea și frumusețea ei. Îi aduce o… coasă! Astfel că nu moartea îi intră în ogradă Anatoliei, ci neașteptata și târzia iubire… Și chiar dacă inițial Anatolia acceptă cererea lui Vasili doar ca să nu-i rănească sentimentele (la rândul lui, bărbatul pierduse mult și pe mulți, părinții, fratele, prima soție și copiii), pe nesimțite își dă seama că dragostea nu există doar în cărți, fiind atât de fericită, că aproape nu îndrăznește să-și trăiască până la capăt bucuria. Abia treptat va căpăta ea încredere în sine și în noua sa viață – care va reprezenta, de asemenea, și noua viață și marea speranță a întregii localități. Dovadă că miracolele, mari sau mici, se pot petrece oricunde și oricând. Sau, după cum scrie Narine Abgarian în finalul cărții sale, explicând, de asemenea, titlul și structura textului, „…și iată că acum aceste minuni au venit, și respiră ușor și blând, și așa să fie mult timp, și așa să fie mereu, și noaptea o să facă vrăji, ocrotindu-i fericirea, și va rostogoli în palmele-i răcoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea în poveștile maranenilor, le va arunca din cer pe pământ – unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.”
Narine Abgarian, Din cer au căzut trei mere.
Traducere de Luana Schidu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2021