Sunt vremuri de glossă. Sunt vremuri de reflectat la fragilitate. La subțirimea firului cu două capete al vieții fiecăruia… Pornim însă cu o paranteză. Despre George Santayana (1863-1952), filozof, eseist, poet și romancier de origine spaniolă, care a studiat la Boston Latin School și Harvard College (considerat, prin urmare, scriitor american), dar care, la 48 de ani, părăsește definitiv continentul nord-american, stabilindu-se la Madrid, apoi, la Paris și, în cele din urmă, la Roma, unde, peste patru decenii, și-a găsit și sfârșitul. Reprezentant al realismului critic al sec. XX și autor al unor opusuri foarte cunoscute, precum The Sense of Beauty (1896), The Life of Reason (5 vol. 1905-1906), Skepticism and Animal Faith (1923) sau Realms of Being (4 vol 1927-1940), Santayana este mai degrabă cunoscut ca un spirit pătrunzător, dar nu mai puțin ca autor al unor aforisme celebre, precum: „Cei care au uitat trecutul sunt condamnați să îl repete” sau „Numai morții au văzut sfârșitul războiului”.
Și, ca să nu întindem prea mult acest exordiu, vreau să subliniez că exact despre aceste două cutremurătoare maxime – cărora le voi adăuga o alta („Nașterea și moartea nu pot fi remediate, în schimb, ne putem bucura de ceea ce le desparte”) – va fi vorba în cronica noastră.
Căci, în miezul acestui ger întârziat, ce ni s-a așternut la poalele ființei – din păcate, însă, rănit de o primăvară corodată de un aer ucigaș strecurat cu perfidie printre circumvoluțiunile vieții – s-a petrecut un rapt. A plesnit una dintre baierile care țin această lume; unul dintre zăgazurile ei. Ni s-a furat samavolnic o parte din ființă, adică visul, certitudinea, liniștea, credința, convingerea în bine, speranța dar, mai ales, bucuria de care vorbea filozoful american.
Pentru că lumea nu se află în cea mai bună dispoziție a sa, nici gândurile noastre nu se vor alinia vreunei karme optimist-exuberante. Și, poate o să vă uimească, dar a sosit vremea să ne gândim la mesagerii Binelui. La îngeri… Da, la îngeri!
Despre îngeri s-au scris sute și sute de cărți, studii și tratate. Niciuna dintre ele însă nu a putut elucida misterul care înconjoară existența acestora, chiar dacă se spune că prezența unui înger se simte; că, atunci când suntem înconjurați de un sentiment inexplicabil de pace, de chietudine, de bucurie, de o senzație blândă de bine, atunci lângă fiecare dintre noi stă un înger.
De la colosala angelografie pe care artiștii au întruchipat-o în arta lor, până la nenumăratele tratate de angelologie, îngerul nu s-a mișcat de la locul lui, a stat de-a dreapta Tatălui, ducând ordinele Lui mai departe, oamenilor. Angelologia consideră că îngerii-mesageri sunt, de fapt, canale pure și directe de transmitere a energiei dumnezeiești. Ei sunt locuitori ai Țării îngerilor, întinsă de la picioarele Tatălui până la capătul infinitului, și sunt grupați în nouă „coruri”, fiecare având câte trei ordine.
N-o să intrăm prea mult în detalii, fiindcă subiectul e prea vast și e posibil nu doar să ne pierdem în ascunzișurile și capcanele lui, dar să și descoperim cu stupoare că am uitat unde vrem să ajungem. Vom mai spune doar că îngerii de rând – cum ar veni, aparținând celui mai de jos „ordin” – sunt cei mai apropiați de lumea materială, asigură tuturor ființelor protecția lui Dumnezeu. Angelologia spune că la dispoziția omului se află 72 de calități dumnezeiești întruchipate de tot atâția îngeri păzitori ai tuturor ființelor vii. Acești 72 de îngeri au fost dăruiți de Creator cu o anumită energie cosmică, divină, pe care oamenii o pot afla din conjuncțiile zodiacale, din momentul nașterii fiecăruia. Ei poartă câte un nume, iar, în vechiul Testament există, în locuri precis marcate și identificate de angelologi, câte un psalm, prin rostirea căruia îngerul poate fi invocat. Se spune că, dacă invocația este făcută la anumite ore precise și este folosit numele divin al îngerului, acesta va răspunde imediat chemării și va putea fi văzut.
Trecând peste situația unora dintre ei, care au fost decăzuți și, prin urmare, s-au raliat Oastei Răului (cum ar fi Lucifer, de pildă), constatăm, mai ales în vremurile cele de vrăjmășie, că îngerii sunt parcă mai pământeni, și-au pierdut trâmbița și au părăsit statutul de mesager sfânt, adică s-au comunizat. Au devenit de-ai noștri. Ne seamănă. De la reprezentarea prin excepția fantastică (aripi, lumini, culori), au trecut la imaginea psihonomică a unui reazem, a unui sprijin al omului, a devenit semenul său pe care omul poate să-l cheme în ajutor.
Dar, există și excepții, mai ales în arta plastică, acolo unde orice răsturnare semantică imagologică este permisă (fără să ajungă însă „pe culmile disperării” celei mai grotești, ca la Hieronymus Bosch, de pildă). Situații când îngerul are nevoie de ajutorul oamenilor!
Acesta a fost primul meu gând, atunci când am văzut întâia oară tabloul Îngerul rănit (în finlandeză Haavoittunut enkeli), al pictorului simbolist și grafician Hugo Simberg (1873-1917). Este una dintre cele mai cunoscute dintre lucrările lui Simberg, care a fost „votată”, în 2006, în cadrul unui referendum organizat de Muzeul de Artă Ateneum, drept pictura națională a Finlandei. Simbolul Suomi (cum mai este numită Țara Celor O Mie de Lacuri).
Hugo Simberg s-a născut la 24 iunie 1873, la Hamina (în suedeză Fredrikshamn), fiul colonelului Nicolai Simberg și al Ebbei Matilda Simberg (născută Widenius). La vârsta de 18 ani (în 1891), s-a înscris la Școala de Desen a Prietenilor din Artă, din Viipuri. A studiat, de asemenea, la Școala de Desen a Societății Finlandeze de Artă, din 1893 până în 1895, an în care a decis să devină elevul particular al unuia dintre cei mai reprezentativi artiști finlandezi, Akseli Gallen-Kallela, cu care a studiat intermitent, până în 1897.
În 1896, a făcut un scurt voiaj la Londra, apoi, în anul următor, la Paris, în Italia, Spania și Maroc. În acești ani, a expus mai multe lucrări la expozițiile de toamnă ale artiștilor finlandezi, printre care Autumn, Frost, The Devil Playing, Aunt Alexandra (1898), care au fost bine primite de critică, fapt ce i-a înlesnit intrarea în rândul membrilor Asociației Finlandeze de Artă, precum și numirea sa ca profesor la Școala de Desen a Prietenilor din Artă, din Viipuri, unde studiase și el. În 1899, își vizitează fratele la Tbilisi, unde acesta lucra la căile ferate, ocazie cu care călătorește în Daghestan. În 1904, a fost însărcinat să decoreze interiorul Bisericii Sf. Ioan din Tampere (acum, Catedrala Tampere), proiect pe care l-a realizat, împreună cu Magnus Enckell, între 1904 și 1906. La începutul anului 1907, a făcut o scurtă vizită în Statele Unite. În 1910, s-a căsătorit cu Anni Bremer, cu care a avut doi copii, Tom și Uhra-Beata (aceasta din urmă devenind cea mai cunoscută artistă finlandeză în artele textile, numite rya). Hugo Simberg a murit la Ähtäri, la 12 iulie 1917.
Picturile lui îmbrățișează, de regulă, subiecte macabre și supranaturale, cu o paradigmă constantă a extincției. Una dintre ele, la fel de celebră ca și Îngerul rănit, este The Garden of Death. Ea înfățișează o scenă sumbră, din altă lume, în care figurile centrale (ce amintesc de clasicul simbol din Evul Mediu, Grim Reaper – moartea îmbrăcată în negru, cu glugă și coasă), se găsesc și „activează”, paradoxal, într-o grădină, simbolul tradițional al renașterii vegetale.
Revenim însă la Îngerul rănit (1903 – coincidență: exact anul în care George Santayana, de care am amintit la început, părăsește definitiv Statele Unite, acolo unde s-a instruit și s-a consacrat și se stabilește în Europa!). Ca și în alte lucrări, atmosfera este stranie și melancolică. Doi copii poartă o targă simplă (de fapt, doi pari groși cu o bucată de pânză la mijloc), pe care stă încovoiat, ținându-se cu mâinile de drugii de lemn, cu picioarele goale atârnând, un înger înveșmântat în alb, cu aripile strânse. Un înger blond, frumos ca o copilă, cu fruntea bandajată și privind în jos, trist și resemnat. Pe aripa din stânga, se văd urme de sânge. Ține în mână un buchețel de ghiocei. Cei doi băieți – nu mai mari de 12-13 ani – sunt îmbrăcați la fel de sumbru. Cel din față e în doliu, cu pălărie, pantaloni și surtuc toate negre și privește în jos, parcă plângând. Celălalt, din spate, cu pantaloni negri și surtuc maroniu, se uită fix spre stânga, adică spre noi, cei care privim tabloul. Privirea lui încruntată, oprind parcă lacrimile, pare să exprime un soi de milă și durere scrâșnite într-o revoltă mută. Merg încet, pe un drum mărginit de pâlcuri de flori albe. Aceleași ca și buchetul din mâna dreaptă a îngerului – singurul element de gingășie pură din acest tablou copleșitor de trist. Un simbol al vindecării și renașterii.
Procesiunea trece printr-un peisaj recunoscut de specialiștii finlandezi: cel din Eläintarha, Helsinki, cu Golful Töölönlahti în fundal (interesant este că același drum e neschimbat, se află și azi în Töölönlahti!). Pe vremea lui Hugo Simberg, era un parc popular de distracții și activități sportive pentru cetățenii din centrul capitalei. Tot acolo, în parcul Eläintarha se aflau și multe instituții de caritate; prin urmare, în Îngerul rănit, cei doi băieți sănătoși o duc pe fata rănită (să fie oare fată acel înger? …poate că da, după trăsăturile accentuat feminine asupra cărora a insistat Simberg, spre a crea echivocul!), deci, e de presupus că o duc fie la Școala de Fete oarbe, fie la Căminul pentru schilozi. De aceea, detaliul buchețelului de ghiocei pare să conducă simbolic spre mântuire. După șapte ani de la pictarea tabloului, în 1910, în acel parc a fost deschis primul stadion din Helsinki, folosit și azi (Eläintarha Athletic Field), alături de alte atracții, printre care, dacă ne luăm după numele Eläintarha, acesta însemnând „grădină zoologică”, ar fi trebuit să fie și un zoo; în realitate, însă, Grădina Zoologică din Helsinki se află în insula Korkeasaari.
Simberg a refuzat să ofere detalii care ar fi putut să apropie semnificațiile tabloului său de realitate, sugerând că privitorul trebuie să-și impună propria interpretare. Altminteri, unele apropieri se pot face. De pildă, se știe că el suferea de meningită și că tabloul a fost o sursă de forță extraordinară, aproape mistică, în timpul recuperării sale. Apoi, există, mai departe, și o cheie analogică: unele dintre simptomele meningitei sunt rigiditatea gâtului, letargia și sensibilitatea la lumină (elemente pe care le regăsim la personajul central al tabloului). Iar, dacă „citim” aripile tot în cheie simbolic-clinică, adică mai degrabă ca plămâni decât ca aripi, această maladie explică chiar și leziunea minoră din partea stângă, cu urme de sânge, deoarece meningita tuberculoasă, se știe, provoacă abraziuni la nivel pulmonar superior.
Îngerul rănit este, la urma urmelor, un tablou. Dacă Hugo Simberg, printr-un mesaj subliminal cu o semantică misterioasă, a intenționat să inducă impresia unui autoportret, c`est son affaire à soi, cum ar zice francezul, magia evantaiului de interpretări rămânând neschimbată.
Semnificația lui este însă mai largă. În gerul rănit de moarte, care ne strepezește dinții vieții acum, ni se pare că trăim „pe credit”. Maxima lui Santayana, cum că trebuie să ne bucurăm de ceea ce desparte nașterea de moarte, translatează încet, dar zgomotos (aidoma zăngănitului de arme din apropierea fruntariilor țării!), de la simpla constatare, la speranța obligatorie.
Am ales ca subiect de analiză acest faimos tablou al lui Hugo Simberg, Îngerul rănit, ca să aducem mai aproape de conștiință ideea că trebuie să existe salvare. Trebuie să existe izbăvire.
Alături de ea, credința că Îngerul rănit al lumii se va tămădui. Se va vindeca.