Fiecare îndrăgostit are în sacoșica lui, în care ține merindele sufletului și cu care se preumblă peste tot, un exemplar din „biblia” de la 1852, a lui Anton Pann, faimosul Spitalul Amorului sau Cântătorul dorului! Pe care, dacă o deschidem, dăm peste primul Cântec de dor (Nu mai pociu de ostenit). Se începe cu binecunoscutul Of! al îndrăgostitului și continuă: Nu mai pociu de ostenit / Tot umblând după iubit, / Și nimic n-am folosit. // Mințile mi s-au smintit / Unghile mi s-au tocit, / Tălpile mi s-au belit // Potecile`n crucișând / Buturugile izbind / Și glodurile lovind // Nu știu alții cum găsesc / Și pe placul lor iubesc, / Ca mine nu jinduiesc. // E vr`un farmec la mijloc, / Or că-s eu sec de noroc, / Și ursit să arz în foc. // Dorul meu nu are leac / Că cui plac mie nu-mi plac / și care-mi plac, nu le plac. Asta a fost tot. Cu Anton Pann…
În rândurile ce urmează, vom analiza tot o poveste de dragoste. Trebuie să spunem dintru început că, indiferent când se petrece, o dramă romantică, o poveste de iubire este întotdeauna, dincolo de fragilitatea ei, aceeași, cinstită, fragedă și neschimbată până la imuabil. Iar, dacă nu cade sub impresia ironizantă a vreunei pene mai buclucașe de cronicar complexat, ea stârnește aceeași emoție, indiferent de variantă. Fie că e vorba de celebrele amoruri universale – de la Dante cu Beatrice, Ulise cu Penelopa, Paris cu Elena, Romeo și Julieta, Tristan și Isolda, până la Antoniu și Cleopatra, Napoleon și Josephine, Siegfried și Crimhilda, Rhett Butler și Scarlett O`Hara sau, de ce nu, Emmanuel și Brigitte Macron – povestea de dragoste are aceleași necunoscute și misterioase resorturi, pe care Blaise Pascal (eheee, tot Pascal!) le-a împachetat în celebrul dicton: Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point.
De aceea, dincolo de parfumul obsolet, ca de pergament antic, ușor naiv, un pic ridicol, cu care ne învăluie Anton Pann prin declarația sa de suferință, tiparul este același, cum spuneam, și se transmite absolut la fel peste timpuri, peste veacuri, peste ere și peste munți și peste șesuri (vorba poetului!). Cu aceeași textură semantică și sentimentală. Doar stilul diferă. Faptele însă sunt aceleași. Insistent de intacte.
Până și variațiile se repetă: cuplurile ori se iubesc la nebunie, ori se despart în lacrimi, după aia, ori să împacă și se reunesc, ori rămân pe vecie separați și în suferință. Dintre toate variantele, una sigur e cântată!
Avem, așadar, în față, un volum de poezie, semnat de Cristian Bădiliță, scos la Editura BRUMAR, într-o grafie splendidă, însoțită de remarcabile și deosebit de elegante „comentarii grafice” aparținând lui Sorin Ilfoveanu și care se intitulează (poate prea simplist, dar nu din greșeală!) Simplitatea iubirii. De-abia subtitlul ne scoate cumva dintr-o inerție a atenției, căci a scrie poeme de nerămas bun reprezintă o performanță notabilă, măcar din punct de vedere semantic. Dar, nu doar prin aceasta, volumul extraordinar de delicat – by the way, colecția de poezie de la editura timișoreană ar trebui să primească un premiu, nu numai pentru numele pe care le-a publicat de-a lungul vremii, dar și pentru condițiile tipografice de excepție în care ea apare – poate fi socotit, cu asupra de măsură, un eveniment, un performance. El mai beneficiază – dincolo de ilustrațiile lui Ilfoveanu, grațioase și incitante – și de o găselniță interesantă și nu mai puțin provocatoare. Poemele sunt (câteva) tipărite în print normal, pe o hârtie „chameau”, bine aleasă, căci inspiră ideea de fanat și de billet doux, iar altele (cele mai multe) olografe, cu grafia de mână și ușor lizibilă a autorului. Coperțile – de carton tot „chameau” – beneficiază, prima, de o lucrare grafică subtilă a lui Ilfoveanu și de titlul cărții, care este scris în Kunstler Script, fapt ce conferă o grație vizuală și o finețe deosebite, iar, pe a patra, un poem olograf mistuitor, ce poate figura lesne ca model inspirațional al întregului volum: Cît de fericiți sîntem că ne avem / cît de nefericiți sîntem că ne avem / cît de frumoși sîntem că sîntem / cît de triști, străvezii de triști / sîntem că sîntem / cît de copilandri am devenit mâine / cît de bătrâni ne vom iubi ieri; / din restul zilei de azi / îngropat la rădăcina / teiului-legămînt.
Dacă nu ne înșelăm (poveștile de dragoste au, cum spuneam și mai sus, desfășurări imprevizibile, deci, inoperante pentru un cercetător-biograf serios, deși jurămintele și aspirațiile componente rămân închise în coconul lor de imprescriptibilitate!), așadar, dacă nu ne înșelăm, avem în aceste 68 de poeme, imaginea poliedrică a unei despărțiri. A unei absențe adânci, aidoma unui hău. Îndrăgostitul poet constată (precum Daphnis, cel luat prizonier de pirații tyrieni strigând-o în zadar pe Chloé), în timp ce croșetează astuțios pe motivul orfic al dualismului trup/suflet, că: Am rămas fără tine și fără Dumnezeu / urmele tale sunt peste tot / ca o cărare de frunze / și miere amară, / perna pe care ți-ai amăgit visele / atîția ani / sîngerează ca o rană deschisă / eu nu mai sînt decât spectru / și noapte albastră / ochilor tăi lacrimă / eu nu mai sînt decît spectru / și noapte albastră / lacrimă neplînsă / transformată în țurțure.
Iubirea dintre cei doi capătă în închipuirea celui rămas accese de antropofagie erotică, de un simbolism aproape expresionist, salvat însă de o mistuitoare translație semantică în euharistie, în consecrație, ca o împărtășanie: Dacă mai am puterea s-ajung în / livada frumoasă, sub salcia beată / de soare am să-ți cînt din ghitară / și numele tău fermecat și plin / de lumină-am să-l strig, iar cîinii / din sat am să-i pun să te caute-n / lume, aici să te-aducă de` ndat, / în templul cu două coloane, pe- / altar am să pun al tău trup, / drept ofrandă, și-ncet, pînă-n zori / am să-l mînc oscior cu oscioară. / Apoi, cînd lumina cea sfîntă va / ieși din pădure, cu tine-n mine – / am să plec către ultima viață. Desigur, sacramentul nu poate avea loc decât într-un spațiu protector, feeric și apotropaic, chiar dacă bucolic (amintind cumva tot de cei doi adolescenți îndrăgostiți de pe insula Lesbos, din feeria lui Longus): „livada frumoasă, sub salcia beată de soare”. Pentru ca, apoi, însinguratul să iasă din registrul cvasi-macabru și să intre în cel al psihedeliei consubstanțiale: Mi-am uitat sufletul în tine / și nu pot muri împăcat / ba chiar nu pot muri deloc / pentru că sufletul meu e în tine / și nu pot, nu pot să-l conving / să iasă de acolo / să iasă și să moară liniștit / în patul lui de orgii. / Spune-mi a cui este vina, / spune-mi ce să facă, / femeie cu două suflete înghesuite / unul într-altul / unul peste altul – / ce să facă, bezmeticul de el?/ Și va face. Privind un pic înapoi, spre entelehia lui Aristotel, constatarea se impune de la sine: starea de funcționare (energeia) „tinde spre” starea de împlinire (en-telecheia). O entelehie, însă, ce pare foarte fragilă. Somme toute, avem aici poate una dintre cele mai sfâșietoare implorări (poetice, firește!), pe care iubitul o adresează iubitei absente.
Motivul alternant al evadării și incluziunii, acesta din urmă chiar trimițând la Iona cel înghițit de chitul uriaș, revine; poetul îndrăgostit pare că se află în ochiul unui vârtej amețitor, un fel de maelström oniric, dar și un uragan existențial provocat de durere, ce-l târăște de colo-colo, într-un continuu du-te-vino, când în afara, când înăuntrul paradigmei, amuțindu-l. E un nefericit care nu se mai poate exprima, căci rana îl înghite, aidoma chitului pe Iona: Scriu într-un pântec, / îngropat de viu, / poeme pentru nimeni / și aștept / de nicăieri un semn, / și mai absurd, / lacrimă blondă / într-un ochi albastru, / chircit aștept, / dezîntrupat, dar viu, / să cînte rana, / să vorbească rana, / ce ne-a cuprins, în ea / pe amîndoi.
Aș încheia cu o imagine cutremurătoare, eshatologică, în care poetul își decriptează codul, își dezvăluie cheia în care această „iubire simplă” este exfoliată până ajunge la esența fragilă a întregii poetici asumate de Bădiliță: totul (realitate, vis, iubire, femeie) este anti-. Totul este advers. Totul este pe dos. Totul este strâmb. Totul este viceversa. E vorba chiar de poemul ce poartă titlul Antiprimăvara, care, în final, se „salvează” printr-o volută dezincriminantă (sau poate doar retorică, cine știe?!): E primăvară fără niciun rost / au înflorit, în doliu, ghioceii / livada putrezită ține post / și a sictir de viață zburdă mieii.// La primăvara anului trecut / când mă gîndesc, minune mi se pare / efigie de rai și chiot mut / de Înviere. Azi, doar profanare. // Cerul crăpat vomită ciocârlii / cu aripi înghețate, zei cu gheare, / cadavre descompuse și bizare, / șerpi năpîrliți, cu cearcăne pustii/ // Din mîlul alb zidesc, pe înserat, / apocalipse-n formă de cetate, / dar nimeni nu se-arată și nu bate / în stîlpul porții. Totul încuiat. // E primăvară, totuși. Nu e moarte, / Iubita nu e umbră. E aici. / O singură silabă ne desparte / infernul luminat de licurici.
Insistând asupra faptului că nu e locul aici să discutăm despre unele sonorități dizarmonice și controversate ale lui, privind Biserica Ortodoxă (îngroșate de neobosiții săi pseudo-exegeți, uneori, cu suficientă reavoință!) și trecând, deci, la poetul Cristian Bădiliță, credem că staza lui lirică irumpe atât din fondul său incontestabil uriaș de erudiție, cât și, mai ales, dintr-o sensibilitate exacerbată. Din care i-a „ieșit” o déchirante histoire d`amour. Cât despre Anton Pann, de care ne-am folosit cu perfidie, spre a intra subtil în această poveste, l-am lăsat acolo, la 1852, internat în Spitalul Amorului…
Cristian BĂDILIȚĂ – Simplitatea iubirii. poeme de nerămas bun,
Editura BRUMAR, 2021