Câteodată, artistul-titan, ajuns la senectutea apreciabilă a vârstei și a spiritului, prezintă o fractură de viață halucinantă și face un gest neașteptat, absolut surprinzător, ce ne lasă pe toți cu gura căscată. E ca și cum, la un spectacol de circ, regele-leu are o tulburare inexplicabilă. Adică, țâșnește brusc, ieșind de sub biciul dresorului și începe să declame în fața spectatorilor o doină de jale despre destinul regelui, ajuns servul eternității. Sigur că asistența va rămâne stupefiată.
A murit Șetran! Vestea a înmărmurit lumea artelor, a înlăcrimat prietenii și a înghețat secunda.
Vladimir Șetran s-a născut în ziua de 23 martie 1935, la Dăncăuți (Hotin) și a plecat la cele veșnice în dimineața zilei de 27 ianuarie, anul acesta.
De aici încolo, dincolo de secunda aceea în care a fost criogenat Timpul Șetran, încep poveștile minunate, amintirile cu gust de cafea proaspătă, răsturnări fastuoase ale memoriei sau expoziții ad-hoc (fiindcă dorea să-mi arate ce a mai lucrat, fără orgoliu, doar cu o modestie lipsită de orice frivolitate). Privindu-mi privirea, el nu făcea decât să fluture din mână câteodată, cum că nu-i păsa, el voia doar să-mi descopere bucuria ultimelor sale „viraje energetice”.
Pictor, grafician și unul dintre întemeietorii şcolii de design din România, Vladimir Şetran a fost un artist extrem de prolific. Pictura sa, cu precădere nonfigurativă, construieşte o lume cromatică aparte, suculentă, dramatică, o magmă unde tensiunea este indusă de contrastul cromatic și de diferenţele de împăstare ale diferitelor porţiuni ale pânzei. Demersul strict intelectual al compoziţiei e dublat, în același timp, de o forţă vitalistă a materiei cutremurătoare.
De-a lungul a mai bine de jumătate de veac, creaţiile sale au fost expuse în România, dar şi în multe ţări europene, în Statele Unite, Canada, America de Sud sau Extremul Orient. Are un palmares uriaș de expoziţii în România şi în străinătate, cu o răsunătoare participare, în 1971, la Festivalul Internaţional de la Edinburgh, prin Galeria Demarco. Lucrările sale se găsesc în colecţii private din România, Franţa, Austria, Germania, SUA, Turcia, Liban sau Marea Britanie. Decorat cu Ordinul Meritul Cultural şi Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler, Vladimir Şetran este, totodată, laureat al Marelui Premiu pentru Pictură UAP (1964), al Marelui Premiu pentru Artă Monumentală UAP (1984) și al Premiului UAP (2017).
Întâlnirile mele cu Doru au avut întotdeauna parfumul unei afecțiuni grele de sensuri, pe care ne-am împărtășit-o, trecând peste vârstele noastre, fără niciun fel de arrière-pensée. Arozate, negreșit, cu un pahar de Recaș preparat după „rețeta Șetran” și însoțite de acel zâmbet cald, dar un pic hâtru, cu care mă întâmpina de fiecare dată („Las` că știm noi!” – părea că spune). Ultima oară când ne-am văzut, cu o lună jumătate înaintea dispariției lui, la plecare l-am lăsat în capul mesei uriașe (așezată lângă peretele pe care era expusă, de ani de zile, o extraordinară lucrare a prietenului său de-o viață, Ion Bițan), masa la care a tronat, precum un patriarh incontestabil, tăcut, peste întreaga familie. Din ușă, i-am făcut cu mâna. Mi-a răspuns cu o privire cutremurător de tristă. Știa că ne vedem pentru ultima dată. Cuvintele sunt de prisos. O furtună necruțătoare îmi răscolește acum prin minte toate amintirile…
…Îi văzusem câinii. Mai demult, într-o după-amiază tihnită în atelierul de pe Pangrati (zona unde…Hic sunt leones!). Sute, dacă nu mii. Crâmpeie de hârtie tăiate egal (de mărimea cam a unui sfert dintr-un A4), pentru care întocmise cu migală – migala: mi-am dat seama că aceasta e una dintre marile calităţi ale artistului, pe lângă atâtea altele, precum şiretenia mesajului, stăruinţa în discreţie, bucuria ochiului sau ocolirea nesocotinţei – mape de carton pânzat sau cutii pe dimensiuni exacte. Nu-mi pot da seama cum le ştia la perfecţie conţinutul sau de unde să le ia pe fiecare. Şi să scoată de acolo mii şi mii de capete de câini. Câini de toate rasele, în toate ipostazele, cu toate felurile de privire din lume, cu atitudini umane tălâmbe sau semeţe, cu gingăşii rare, cu ferocităţi, cu domesticeli, cu răsfăţuri, cu şantaje ori somnoreli. (NOTĂ: Unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai artistului – un mare actor al scenei româneşti – îmi povestea, la vernisajul uneia dintre expoziţii, cum a primit cadou o astfel de cutie cu câini. Apoi, acasă, după ce a înrămat toate ipostazele, a ocupat un perete întreg cu micile tablouaşe şi că, atunci când vrea să se relaxeze, ia la rând cu privirea fiecare figură canină şi o observă de aproape, o descoase, aproape vorbindu-i!).
Dar îi văzusem şi nudurile. Deschidea mape mari, 60×90 (parcă ar fi vrut să spună: Totul la lumină! Nimic în format mic sau tip bloc de desen, meschin şi puchinos. Femeia goală trebuie expusă în lumină, să fie liberă, să nu rişte pierderea vreunui detaliu din pricina micilor dimensiuni ale vederii!) pe masă, după ce le scotea din rafturile special construite. Acolo stăteau înghesuite, de nu se ştie ce vreme, mii de femei surprinse în cele mai diverse poziţii, ipostaze, atitudini. Două lucruri am remarcat atunci: linia era trasată cu pensula (deci, basically, lucrările erau acuarele!), dintr-o singură mişcare – o singură suflare, o singură respiraţie, cum spuneam mai sus – tulburător de continuă. Fără întrerupere. Fără adaos. Fără repaos. Concomitent, apărea un miraj, atunci când priveai nudul urmând linia continuă a trăsurii artistului, parcurgând ductul transparent al culorii, pe care chiar o vedeai cum se istoveşte din ce în ce, printre perii obosiţi ai pensulei, deci, apărea un miraj. Sinestezic. Erai victima unui miracol ce transforma, ca la atingerea unei baghete magice, vizualul în tactil. Fiindcă aveai impresia în clipa aceea că mâna, iar nu ochiul, mângâie linia neîntreruptă a frumuseţii unui trup de femeie despuiată: atât de perfect şi de natural era conturul acelei abstracţiuni carnale! Şi al doilea lucru: supleţea liniei şi anvergura ei dădeau compoziţiei o prospeţime – de fiecare dată alta, reţineţi! – lipsite de orice tentă de licenţiozitate, impudoare, lubric, obscen sau necuviinţă.
Pentru că erau, prin însumare, codul de semne ce constituie imnul de slavă închinat Femeii. Evei. Sau, ceva mai banal pe scara expresivităţii, eternului feminin. Eroina (exact ca drogul paronimic!) este o obsesie de care artistul devine dependent (şarmant şi galant, totodată!), fiindcă e vorba de recurenţa unui singur personaj. Însă miile de segmente ale mişcării acestui nud (din care se deduc, fireşte, alte milioane de secvenţe erotice posibile şi închipuite…deci, să fie limpede, femeile lui Şetran nu sunt de ceară şi nu stau ca momâile, ci ele se mişcă tot timpul, se agită, se zbat întruna şi, chiar dacă nu se aud, ele trăiesc actul de iubire, dragostea!), ei bine, mişcările graţioase şi, de ce nu, uneori chiar nesăţios-provocatoare, voluptuoase, sunt în esenţa lor tentative de ademenire a emoţiei, în care dorinţa se împleteşte cu subtilitatea unei ingenuităţi general admise. Sunt manifestări sincere, despuiate de ipocrizie – fără tabuuri sau apăsări psihanalitice, fără coborâri în rapel în adâncimile insondabile, fără inhibiţii şi fără articole sau paragrafe desprinse din tablele de legi ale civismului politically correct – adică, întreaga gamă de senzualitate posibilă, de gesturi expresive, de poziţii plastice ale femeii care poartă numele de Eva. Nimic nou. Frăţietatea de nuduri a lui Vladimir Şetran este înzestrată, pe lângă misia de a transmite desfătarea, şi cu o funcţionalitate nouă. Una inedită. Cam voodoo-istică, aşa. Proteguitoare. Prosopoforică (spaţiul în care sunt expuse e sacru, împrejmuit bine spre a ne feri de spirite rele, de boli, de maleficii şi de alte belele). Face dezlegare de farmecele pasagere.
La intrarea într-o expoziţie cu nuduri, în 2012, era scris mare un fragment din fabulosul poem Eva, de Lucian Blaga, care, în întregime, suna așa: Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi / c-un glas ce răsună / de printre frunze ca un clopot de argint./ Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi / şi ceva la ureche / încet, nespus de încet / ceva ce nu se spune în scripturi. // Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume / cu toate că asculta şi el. / Şi Eva n-a voit să-i spună nici lui Adam. / De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină / şi-şi mişcă geana parc-ar zice / că ea ştie ceva, / ce noi nu ştim / ce nimenea nu ştie, / nici Dumnezeu chiar.
Deasupra a orice, Șetran este exemplul de artist al cărui hedonism, împins cu bună ştiinţă până la riscul de histrionizare a esteticii sale personale, a lăsat deseori impresia că-i poate fi uşor decriptată sușa. Fiindcă, privit dintr-o parte, dar cu îngăduinţa profunzimii, el este aidoma unui „muzeu românesc” ambulant (pe linia Hotin-Cluj-București), devenit aproape sinecdocă. Şetran e o marcă a României Mari. Un brand (cum se spune mai nou). Un arhetip (adică un nou tip de arheu!). Şetran e un blazon. O stemă. Un însemn grafic.
O stemă cu două fețe. Căci el este imaginea unei ambivalenţe pe care se sprijină un edificiu spiritual fabulos, de uriaşă anvergură. Pe de o parte, e poza lui personală, exterioară, la care ţine foarte mult: un patriarh cu pletele albe prinse-n codiţă la spate, un eremit cu bentiţă pe frunte, estompând uşoarele rezonanţe flower power (!), o aparenţă insolită de tăcut şi morocănos magistru (dar cu o ghiduşie bine camuflată!), un uriaş cu o forță și o putere de muncă stupefiante, a cărui fantezie baleiază de la zăcăminte vag non-figurative, la montări aproape scenografice şi, de la minuţioase studii asupra feluritelor nourritures terrestres (cum ar zice André Gide), la flamboaiantele nuduri fulgurative (!). Iar, pe de altă parte, avem în Vladimir Şetran imaginea unui romantic nemântuit. De aceea, el este o capsulă încărcată cu amintiri cvasi-romantice.
Cu mai puțin de doi ani în urmă, la împlinirea a 85 de ani, venerabilul a deschis la AnnArt o uluitoare expoziție (a șaptea de-a lungul vremii, la această galerie și ultima sa ieșire în lume, dacă nu mă înșel), intitulată Scrisori de dragoste. Paf!… O altă ispravă a acestui histrion polisemantic, versatil, capricios și nestatornic. Cum adică, scrisori de dragoste? Așa bine. Scrisori de dragoste. Dar numai anumite scrisori de dragoste!
Aici este virajul energetic de care aminteam la început. Erau 35 de lucrări, în format mic și mediu, acril și tușuri colorate pe hârtie fotografică, ce reușeau nu numai să surprindă. Ci, pur și simplu să hipnotizeze. Să provoace o stupoare veritabilă (nu cine știe ce copie schilavă, însoțită de un „ooo-là-laaa!” cu ochii-n tavan), din aceea de care rar mai are parte astăzi peregrinul prin galeriile de artă. El a inventat acolo, ca de fiecare dată, un nou limbaj plastic, un cod original și, totodată, profund. Acesta era caracterizat, pe de o parte, printr-o intensitate cromatică aproape vitriolantă, cvasi-fauvistă, iar pe de alta, prin fluidul seducător și curios al misteriosului script caligrafic. Practic, erau 35 de scrisori de dragoste dichisite, cu chenar subțire, trasat la maniera old fashion, compuse dintr-un tablou, o lucrare, o invenție cromatică foarte sprințară, iar, dedesubt, ceva ce ar fi semănat cu textul scris de mână, într-o caligrafie atentă și curată, al unei scrisori de dragoste (exista și adresarea de debut a oricărei epistole!). Dar…
Dar astuția autorului – dublată de curiozitatea privitorului – capătă sens abia atunci când acesta din urmă își dă seama că are în fața ochilor un text ce poate fi (sub)înțeles, dar nu se poate citi. Incredibil, dar adevărat! Fiindcă ceea ce ar fi trebuit să fie litere sunt, de fapt, semne inventate de autor, într-o înșiruire de „cuvinte” ce compun propoziții, fraze, paragrafe… Și abia apoi, mai departe, ad libitum, așa cum descoperim în orice corespondență amoroasă, informații, date, jurăminte, regrete, amintiri, propuneri (indecente sau nu), cântări, reproșuri, declarații și oferte – toate cele care țin de „logistica” oricărei ars amandi. Ceea ce făcea, în mod cert, ca acest fals epistolar să pară nu o dare de seamă, nu un raport, nu o notă informativă și nu orice altceva, ci un schimb de duioase scrisori de dragoste. Acesta era, de fapt, și conceptul fiecărei lucrări, luată omogen, cu chenar, cu tablou, cu cromatică, cu scris. Toată, în întregime, această corespondență respira o delicatețe deosebită și o gingășie formidabilă. Erau niște billets doux de o savoare extraordinară, cu atât mai mult, cu cât nicio lucrare nu semăna una cu alta, nici ca ilustrație, nici în privința „conținutului” criptat.
Așadar, octogenarul s-a ridicat atunci, vioi, din fotoliul clasicismului său venerabil și i-a înmânat comisionarului aceste misive ce trebuiau musai să ajungă la destinația lui de iubire. Și (așa, ca superofertă!), odată cu fiecare mesaj expediat, îndrăgostitul își expunea sublimul sentimentului său, precum un păun, splendoarea cozii sale. Rămânând suspendat în grația clipei ce i se dăduse. Nici înainte, nici înapoi. Ci într-un prezent continuu. Acel prezent al iubirii. Căci, singurele semne ce pot transcende Timpul rămân, totuşi, poveștile de dragoste.
Cu aerul său bonom bine știut, de şaman indian, serios şi mereu preocupat de mesajul arhaic, cu nelipsita bentiţă din jurul capului, lăsând pe frunte parcă loc de a înfige pana de vultur, ca simbol al vitejiei posibile, cu zâmbetul său mereu stingher (e unul din puţinii oameni care dau impresia că se simt musafiri în templul vieţii!), cu mersul său uşor legănat, cu carura sa de urs polar (albul pletelor sale devenise deja anecdotic în lumea artistică!) şi cu vorba sa, din păcate din ce în ce mai puţină în vremea din urmă, Vladimir Şetran a păcălit pe toată lumea. Nimeni nu a simțit briza de viclenie blândă ce adia dinspre el. În realitate, nu a fost deloc liniştit. Nu a fost copleșit de chietudine sau ros de grija ataraxiei imagologice. Nu a avut niciun gând de onorabilizare scrobită. Nu a vrut să intre în manualele academice cu cotor auriu. Altfel spus, nici prin cap nu i-a trecut să îmbrace postumul de gală al clasicismului. În dosul acelor efluvii eterice ca nişte dantele, specioase precum năzăririle, s-au strâns cu voioşie aluviunile unui non-conformism viguros, ale unei iconoclastii aproape ecleziast-penale. Un nebun frumos, destoinic, cutezător, însă cu maniere de zbor foarte elegante şi, care, pe deasupra, mai avea şi obiceiul de a nu da cu piciorul niciunei ocazii de visare îndârjită. Acesta pare că este codul adevărat, veritabilul letopiseţ al manierelor după care se poate citi estethosul titanului.
Vladimir Şetran n-a putut sta locului. I-a fermecat pe toţi prin surprinzătoarele sale volte. Derutante viraje prin aer. Cu temperamente de creaţie năucitoare prin natura lor contradictorie. În momentul când te așteptai, de pildă, să-l surprinzi în flagrant delict de apolinic şi să descoperi la el, fireşte, după reverenţa necesară în faţa unui spirit de calibrul său, calităţi precum ordinea, măsura, armonia, contemplaţia, seninătatea, luciditatea, raţionalul, echilibrul şi claritatea – specifice, nu-i aşa? unei severe senectuţi aşezate pe jilţul pretenţios-clasicizant al lui Apollo – ei bine, exact în acea clipă băgai de seamă uluit că bătrânul dă la spate toate aceste precepte. Cu o uşurătate proprie doar celor care deţin în depozitul lor de conştiinţă secretul că viaţa nu e un preludiu, ci chiar ludiul în sine. Drept urmare, îşi schimba opţiunea. Şi se lăsa ademenit, pe faţă, fără nicio reţinere, de oastea trăsnită a lui Dionysos, acolo unde palpită nebuneşte şi la botul calului, curente şi izbânzi noi, precum entuziasmul, fervoarea, extazul, exaltarea, predominanţa impulsivă a pasiunilor, trăirismul aproape deşănţat, dar, mai ales, jocul subtil şi provocator cu prinderi şi desprinderi tainic-senzuale. Apoi, după o vreme – poate că obosea, poate că voia doar să schimbe registrul, nu se ştie – îşi potolea sorburile năvalnice, punea frână avânturilor devastatoare şi se lăsa iarăşi cuprins de melancolia echilibrului reflexiv…Şi tot aşa.
Vladimir Şetran a fost el însuşi imaginea absenței oricărei stări definitive. A fluturat toată viața, nonșalant și nepăsător față de ceilalți, certificatul său de ne-stare civilă. Cuvenit oricărui titan.
Căruia i se potrivesc de minune versurile găsite într-o culegere de apocrife: „(…)Precum se stinge glasul în pustie,/ Lumina ce se-neacă la chindie,/ Ori ca iubirea dusă-n zădărnicie…
Sau cum se mistuie titanii în vecie…”