noxe și doxe de Amalia Brăescu, Editura Brumar, Timișoara, 2020
Amalia Brăescu (n. 1969) face parte din cohorta decrețeilor – cărora anii de până în decembrie 1989 le-au spintecat în două vocația și orizontul de așteptare, de unde, și o obstinată observare și împăcare a extremelor lăuntrice. Absolventă de inginerie chimică și apoi licențiată în filozofie (ambele facultăți din Timișoara, deși născută în Piatra Neamț), poeta a ales pentru a treia carte a ei un titlu oximoronic, în alb-negru, noxe și doxe. Între negru și alb, autoarea desfășoară, sub ochii noștri o fovistă febrilitate interioară – în acord și cu desenele și coperta lui Traian Abruda, revoluționar și artist plastic timișorean girat, pe la începuturile carierei, de Deliu Petroiu: „trecută prin lume în dor geometric cuprinsă/ ai eşuat pe la margini din păcat de pântec/ te-ai dezvoltat/ parte umbră parte zare/ ai coborât întunericul orb din sare/ numărat din alb în negru ai cântat/ întins/ ai prins rădăcini de moarte/ chip ciobit de noapte” (din poemul noxa 4).
Marcel Tolcea întrezărește Cunoașterea de dincolo de voitele acorduri, dezacorduri, acordaje: „Îmi plac mult, așadar, rupturile de sens contrabalansate de cuvintele ecou sau repetițiile ce, toate, devin o matrice sonoră reduplicată la nesfârșit. Cât despre sensuri, dacă știm prea bine că poezia nu prea vrea să se încurce cu o asemenea daraveră, poeta ne lasă să ghicim doar frânturi de înțelesuri dezacordate, de concepte, de spuse, trimiteri dinspre Ceea CE AR FI Important de Știut.” Amalia Brăescu a mai publicat două volume: Corecturi (editura Eurobit, 2016) și Poezie de carbon (editura Art Creativ, 2020).
Balade de Mircea Petean, col. Magister, Editura Limes, Florești-Cluj, 2021
„auzi, dragă, s-ar părea că nu doar părul, ci și creierul tău/ confirmă porecla de Einstein/ de care te-ai învrednicit” – se aude un glas șăgalnic spre finalul antologiei Balade, glasul Anei, soția de iure și de facto a poetului Petean, căci el, se vede, se va fi aflat mereu în căutare de nume și mituri, venite fie pe filiera anecdoticului cotidian, fie pe cea pozitivistă, a unor investigații medicale pe care nu le faci de prea multe ori în viață, cum ar fi un RMN: „în concluzie, a încheiat Profesorul,/ aveţi un creier pe cinste/ creierul Dvs. e de-a dreptul minunat// să-l stăpâneşti sănătos/ şi să-l foloseşti inspirat şi eficient/ şi de acum înainte –/ a zis careva, unul dintre numeroasele personaje care mă dispută,/ să fi fost Bazil, Neocinicul, ori poate chiar Ambrozio” (din poemul inedit RMN, inclus în ultimele pagini ale antologiei). Până să ajungă la acele personaje cu care se identifică (parțial), Mircea Petean se identificase (spațial) într-o autoficțiune de zile mari, ce face referire la o întâmplare pascală din vremea copilăriei lui – poemul Mormântul gol, 1999, inclus și în acest volum – cu un martor tainic, tupilat, al drumului hristic: „mă furișam sub masă la Cina cea de Taină/ […] mă tupilam sub câte un măslin în Grădina Ghetsimani/ […] (într-un an m-am furișat sub altar/ am așteptat până preotul cu diacul și paracliserul/ au plecat închizând ușa pe dinafară/ apoi am ieşit de sub masa altarului/ şi m-am trezit în mijlocul bisericii ca într-un mormânt gol/ m-am aşezat pe o bancă murmurând în neştire/ toate rugăciunile pe care le ştiam/ una după alta/ până am adormit/ la trezire eram un cocon înfăşurat în funigei de lumină/ preotul s-a uitat la mine şi a văzut dincolo / ceilalţi s-au uitat la mine şi nu m-au recunoscut/ singură bunica s-a uitat la mine şi a ştiut)”. Mai târziu, în poemul Anii, chiar „corpul literaturii fu înfășurat în fire de funigei/ și adăpostit într-un ghețar veșnic din Munții Rodnei”.
Copilăria mea de Ana Herța, col. Lakonia, Editura Limes, Florești-Cluj, 2021
Autenticitatea, cu orice preț, este mobilul scrierii și publicării acestei cărți: „Tabloul vieţii mele e pictat de fiecare om ce mi-a dat un măr de vară, o îngheţată, mi-a urat să am o zi bună sau m-a abandonat. […] Mozaicul meu sufletesc e format [şi] din piesele lor, din azurul cerului ce îl priveam în tihnă, din cenuşiul papucilor lipiţi cu prenadez sau din svelteţea săniuţei de lemn ce mă aşteaptă în şopron.” Pe malul râului Țibleșel, în nord-estul Transilvaniei, într-o zonă cu dealuri împădurite, cu săteni harnici, apare pe lume Ana Herța, un suflet care caută răspunsuri. Titlurile capitolelor au sonorități de fișe etnografice, mai degrabă: Începutul, Victoria, Ceilalți, Dealurile, Jocurile, Sărbători și obiceiuri, Sâmbratul, Nunțile și înmormântările, Mituri, blesteme, vrăji, Mâncarea, Munca, Finalul.
Un consistent Album de familie (chiar așa!) de vreo 25 de fotografii face ca, dincolo de ipostazele obișnuite, oameni peste care timpul a trecut – cum ar fi o poză din 1940 a străbunicii Victoria, Tâna Tore, de pe vremea când avea 16 ani – protagoniști cu aer etno & retro să devină, cu sau fără voia autoarei, deopotrivă lucrurile, pământul, casele, animalele: ocolul mătușii tatălui, nuntașii lătureni, casa cu târnaț de lemn, calul înstruțat cu mărgele, lumânările de nuntă înstruțate cu flori și asparagus ș.a.m.d.
Prefața este semnată de Florina Pop, cu trimiteri la Yalom: „scrisul este efortul de a risipi sentimentul trecerii timpului și ideea morții inevitabile”.
Anima Mundi de Miruna Drăghici, col. Arca, Editura Neuma, Apahida, 2021
Atentă la „umbrele ocrotitoare” ale misterului, la simboluri (aparent) dezvăluite, Miruna Drăghici – artist plastic, romancieră, poetă – nu are cum să nu deplângă degringolada și perversitatea ce stăpânesc deocamdată, la un anumit nivel, sufletul lumii. Timpul de acum este chiar Strada cu vise pierdute: „Din noapte putredă, năluci se scoboară/ Cromatica dezgustului mă împresoară/ Scheletice-ntrupări oferă nuri obosiţi/ Miilor de Leopold Bloom rătăciţi.// La dugheana cu amăgiri puse-n ramă/ Beţi, atomii carnali se destramă/ E aur în ziduri de vremuri mâncate/ Pe la colțuri zac comori deşucheate.// Sub felinarul ce pâlpâie nevrotic/ Baphometul bărbos ţine ritualul erotic/ Din sânii-i gonflabili împroaşcă lapte şi miere/ Tot ce v-am spus… e doar o părere.” (Strada cu vise pierdute).
Horia Gârbea apreciază că: „Miruna Drăghici și-a găsit calea în poezie, una originală, și merge pe ea cu îndrăzneală. Paginile sale emană nu numai un parfum de giuvaer, după ce trandafirul de Shiraz a refuzat să mai împrăștie mireasmă, ci și efluvii lirice autentice, ingenioase, parabole inspirate și convingătoare.”
Coperta și ilustrațiile volumului îi aparțin Mirunei Drăghici.
Ochiul Chirei de Constantin Marafet, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2021
Femeia știe să stea lângă suferință și, cum-necum, să o îmblânzească. Bărbatul știe să plece, urmând o chemare sau alta. În urma plecării lui, pământul se revoltă, munții se cutremură, biserici falnice, abia construite, se scufundă.
Teroarea ciumei din vremea lui Caragea-vodă îl făcuse pe tânărul Arvinte, salvatorul Chirei din satul Domirești – nu departe de Munții Buzăului – să îl abandoneze în satul pustiit de molimă tocmai pe învățătorul lui, bătrânul medic Ahmed, venit de la Constantinopol. Pasiunea, afacerile, bogățiile, lipsa de onoare lovesc nemilos de-a lungul romanului lui Constantin Marafet. Orice vis împlinit este ghilotinat sau umbrit, în Visoca sau aiurea, prin blesteme, descântece, dar mai ales prin pulsiuni și prin fapte necugetate pornite din gelozie. Ori pur și simplu prin roata vieții și a istoriei. Și totuși, eternul feminin pare să învingă abisul, atât cât se poate, în Țara Luanei, cel puțin: Victoria, fata Chirei, poate fi un semn al acestei biruințe.
Varujan Vosganian consideră Ochiul Chirei „un roman captivant, în care vremurile și straturile conștiinței se împletesc, purtate de personaje legendare sau cotidiene. […] avem de-a face cu un roman istoric, psihologic, simbolic, de dragoste și chiar, așa cum se spune cu un cuvânt la modă, cu un thriller”.