Nu știm cum s-a scufundat Atlantida, dacă fenomenul s-a produs brusc, în câteva minute, sau a durat o semiveșnicie și unii dintre cei care trăiau acolo și-au dat seama cu mult timp înainte și au încercat să-i prevină pe concetățenii lor, dar nu i-a ascultat nimeni, pentru că erau mai puternici și mai mulți ceilalți. Dacă n-a fost un cataclism neașteptat ci o lentă alunecare în adâncuri, atunci pot să-mi închipui cum anumite observații științifice anunțau câți milimetri sau chiar centimetri s-a mai scufundat lumea lor într-un an, dar lumea (lor) nu-i lua în seamă: nu-i mare lucru, nu-i nimic, până la vârfurile munților mai e, mai e mult, n-o să fie în timpul vieții noastre. Și uite-așa, din centimetru în centimetru, Atlantida s-a dus, iar noi doar ne închipuim, acum, că ea a existat, chiar dacă de existența ei ne asigură, încă din Antichitate, Platon, în felul său abstract de a scri, pe care-l insuflă și Atlantidei, iar Atlantida devine, și ea, pe urmele maestrului ei, tot mai abstractă.
Lumea pe care am prins-o noi, cea fără Atlantida, are și ea câte ceva care pe măsură ce trece timpul, se scufundă. În istorie sau în uitare. Că există și acest tip de scufundare, care, cel puțin pentru început, nu are nevoie neapărat de o mare sau de un ocean. Aceasta, marea, sau acesta, oceanul, pot să apară mai târziu, când prima fază este încheiată. Adică: mai întâi să vedem cum se scufundă obiceiurile, cultura, creațiile existente la un moment dat, rezultatul fiind o lume oarecum schimbată. Doar schimbarea este eterna reîntoarcere visată a omenirii, nu? Iar pe urmă, după ce toate astea sunt fie șterse cu buretele, fie păstrate în depozite de muzee, pentru a fi scoase doar câte una, câte două, din când în când, în expoziții temporare, pentru că, dacă ar apărea în ansamblul în care funcționau cândva, ar putea trezi cuiva pofta de reîntoarcere, eternă sau nu. Iar după ce expozițiile astea temporare, trecătoare mai precis, se închid și chiar și depozitele muzeelor sunt încet-încet uitate, pac, se poate produce marea scufundare, cea definitivă, cuprinzătoare, în cadrul căreia dispare chiar totul, inclusiv depozitele muzeelor și obiceiurile acceptate în momentul anterior de cei care decid.
Cândva, cultura era privită ca o manifestare înalt-spirituală a omului. A durat secole până mentalitatea să înceapă să se modifice, cultura să fie coborâtă, ca să zic așa, în arena vieții cotidiene, iar oamenii să creadă că așa e mai umană. O fi fost, nu zic nu. A mai stat și în forma asta o vreme, sau va fi lunecat ceva mai lent, până să se vadă noua modificare, așa cum nu vezi àcele ceasurilor că se mișcă, e pur si muove (sic). A venit, apoi și momentul lui „ À bas la culture!”, care a trecut și părea că totul a re-venit, cumva, la normalul dinainte. În lipsă de război rece, de ce nu unul împotriva culturii? Perioada asta a fost mai scurtă. A, uitam să vă spun că perioadele de acalmie erau din ce în ce mai scurte, pe măsură ce omenirea înainta în timp. În acalmia asta au apărut și mișcări mai subtile, mai una feministă, cerând, pe drept cuvânt, drepturi pentru femei, egale cu cele ale bărbaților, sau altele, pentru minorități, etnice, religioase, sexuale în cele din urmă, toate în numele unor cauze drepte, nu contest. Toate aceste progrese în mentalitate erau, însă, și progrese în timp(i). Or, progresul în timp însemna, înseamnă, apropierea de final(ă). Nu spun că, dacă n-am fi progresat, timpul ar fi stat pe loc, dar așa, progresând, parcă a luat-o la vale mai repede. Ei, și a venit și momentul „cancel culture”, ca un răspuns american, peste decenii, la franțuzescul „À bas la culture!”
Comuniștii au lucrat puternic la infantilizarea oamenilor, la deresponsabilizarea lor, la decivilizare în ultimă analiză: lasă că gândim noi pentru voi, decidem noi pentru voi, nu vă bateți voi capul, vedeți-vă de treabă. Că doar faceți treabă pentru noi, asta nu se mai spunea, dar ei între ei o subînțelegeau. Așa a apărut cenzura, a scrierilor, a reprezentărilor, cât și una socială: dacă te îmbrăcai într-un anume fel, neproletar, dacă purtai pălărie și cravată, dacă îți făceai brad de Crăciun și la tine venea cel cu acest nume, nu Deadea Moroz (Moș Gerilă) de Anul Nou, dacă te adresai cu domnule sau doamnă și multe altele, însemna că ești burghez, deci dușman și trebuia să fii pedepsit. Iar pedepsele nu erau niște glume, din ele ori ieșeai așa cum ies personajele din celebrul roman 1984 al lui George Orwell, sau precum oamenii roboți din Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, ori, mai des, deloc. (Deși nu trebuia, la un moment dat al proletcultizării, să porți pălărie, să porți cravată, ca să te strecori neobservat și nepedepsit, șefii regimurilor comuniste, care trebuiau să-i întâlnească pe ceilalți, s-au adaptat la moda acestora, ca să le poată cerși niscai parale, că singuri nu știau să le producă. De data asta se prefăceau ei, invers decât trebuia să te prefaci tu, cetățean pe-aici, ca să scapi de sancțiuni.)
Politețea era o manifestare dușmănoasă. Impolitețea se manifesta, vorba aia, plenar, și la Moscova și la Havana, plus… plus… plus… Te mirai, dar azi, în exact partea cealaltă a lumii, poreclită de noi „lumea liberă”, cineva care se dă la o parte în fața unei uși ca să treacă o femeie este privit la fel de bizar ca acolo, atunci. Și azi-ul la care mă refer nu e nici măcar în Coreea de Nord sau te miri în ce Cubă, aflate încă sub talpa comunistă. Politețea e și azi, în lumea noastră, tot mai suspectă. PE cine continuă acest nou proiect al lumii, democrația dinainte sau dictatura dinainte? Că tot, vorba lor, „moștenire a trecutului” e? Depinde, însă, a cărui trecut. Care e, de fapt, acum, liberă, democrată, civilizată și care nu e?
Dacă Atlantida nu s-a scufundat în urma unui cataclism natural, ea se va fi scufundat treptat, așa cum se scufundă, rămânând la suprafața apei, degeaba, lumea de azi. Dar nu va mai fi cine să o considere o nouă Atlantidă, dacă toată lumea se va supune noilor norme, impuse de mișcările zise progresiste, cu ajutorul noii cenzuri, a corectitudinii politice.
Asta o fi legea progresului sau urmarea pedepsei divine pronunțate când primii oameni au fost azvârliți din Rai pe Pământ?