Primești, uneori, lecții de luciditate de la cine nu te-aștepți. Sunt acele momente în care trăinicia propriei întemeieri, construită prin experiența anilor, educației, instrucției primite și prin lectură îți arată că încă mai suportă fisuri. O, și cât de minunate sunt aceste mici cataclisme! Te țin viu și încrezător.
Fata intră pe ușa cabinetului cu o siguranță stângace, necontrafăcută. Este înaltă, foarte frumoasă și cam slabă, fără a risca anorexia. Are 18 ani și abia și-a luat carnetul de conducere. Libertatea pe care a câștigat-o la volanul mașinii încă este o experiență nouă, netocită prin repetabilitate, pe care o savurează deplin, dar care a propulsat-o într-un analitic pe care arar îmi este dat să-l văd la un adult. Ca și cum, brusc, odată cu obținerea carnetului de șofer, a devenit înțeleaptă. Ceea ce a adus-o în cabinetul meu este tocmai șocul acestei descoperiri. Spune despre ea că evenimentul i-a prilejuit un „salt monstruos” spre o altă dimensiune a propriei ființe, în vreme ce a rămas „încleiată” în condiția de adolescent pe cale de-a deveni adult, lucru pe care îl resimte „nu, nu ca un dezacord, ci ca pe două vârste contrare care nu sunt legate de un continuum, ceea ce nu întotdeauna este un dezacord”.
De-a lungul anilor, din experiența cu adolescenții, mi-am construit imaginea unor copii teribiliști care cred despre ei că au devenit adulți, foarte imaturi, rămași cu dezvoltarea pe undeva, pe la 10 ani. Ceea ce m-au făcut acești adolescenți să văd, printr-o întristătoare repetabilitate, este acest dezacord, și anume, cel dintre vârsta biologică și cea psihologică. Este, de altfel, o caracteristică a adolescenților de la noi, care spune multe despre imaturitatea psihologică din familie și, în egală măsură, despre ineficiența școlii românești. Copiii noștri nu cresc altfel, decât biologic. La 20 de ani, având aparența unor tineri adulți, ei rămân, psihologic vorbind, pe undeva, pe la 10 -12 ani. Unii dintre ei devin conștienți de acest handicap dacă aleg să-și facă studiile universitare în străinătate, căpătând, astfel, ocazia să constate singuri cât de maturi sunt colegii lor străini. Adeseori, tocmai acesta este motivul pentru care se întorc acasă, spunând, dezolați, că nu s-au acomodat. Sigur că infantilul nu are cum se acomoda maturului, între ele aflându-se o prăpastie.
Nu mai pomenesc de alte caracteristici ale vârstei elevului de clasa a XII-a din România: neglijența stilului vestimentar (norma constituind-o hainele rupte „de fabrică”, peticite – deh, „moda” nivelatoare! – pantalonii slim, indiferent de constituția celui care îi poartă, adeseori prea scurți, oferind o jenantă imagine a pielii gleznelor dezvelite sau a ciorapilor cu maimuțoi din desene animate, bluze cu decolteuri indecente și fuste de lățimea unei curele mai late, tatuajele, artificiul dizgrațios al genelor false, al unghiilor aplicate, interminabile, al botoxului și al fardurilor în exces), total absentul simț estetic, o nevoie exacerbată de exhibare a corpului sau, din contră, de ascundere a lui sub veșminte in- și diforme, o – iarăși – exacerbare a încrederii în sine, care nu face decât să sublinieze realitatea contrariului, adeseori, un tupeu colosal, dat de calitatea de „prințișor” căruia, financiar vorbind, nu i se refuză nimic. Ostentativ, acest din urmă gen de adolescent vine în cabinet așezând, pe masa dintre cele două fotolii, telefonul ultimul model și cheile unei mașini pe care mulți dintre noi nu și-ar permite-o niciodată. Lucru pentru care nu ei sunt de vină.
Dar adolescenta mea nu face parte din această categorie a majorității. Este o fată cu o educație consistentă, din viața căreia bunicii au făcut parte în cel mai util mod posibil. Se vede că citește dintotdeauna, căci la ea în casă cartea face parte din obiceiurile zilnice ale tuturor, a văzut multe filme și încă are o listă întreagă de filme vechi, de la bunici, a călătorit în străinătate, dar nu pentru ca părinții să facă shopping sau să stea la plajă, a avut parte de lungi și interesante discuții cotidiene cu părinții, bunica a învățat-o grădinăritul și dragostea pentru flori și pentru broderia manuală, bunicul a dus-o, încă de mică, în toate muzeele din oraș, tata cu mama s-au îndeletnicit cu plimbările pe jos, arătându-i orașul și povestindu-i-l, bunicul a dus-o la antrenamentele de scrimă, zi de zi, vreme de șase ani, nimeni nu a obligat-o la sute de ore de meditații, a stat afară, cu copiii, la joacă, dintotdeauna. Și, totuși, ce anume s-a întâmplat de a ajuns în cabinetul unui psihoterapeut, pe care singură și l-a ales?
„Prima oară când m-am suit singură la volan, am trăit o stare pe care mi-e greu să v-o explic. Am devenit conștientă de imensa mea libertate și, la pachet, de imensa responsabilitate pe care de-acum o am față de mine. Dar și față de ceilalți. Mi-am dat seama că puteam să întorc volanul în orice direcție aș fi ales. Puteam să ajung oriunde mi-aș fi propus. Puteam să decid, în fiecare clipă, soarta următoarei clipe. Dacă voiam să mă opresc la Praga, nimic nu m-ar fi oprit. Nici măcar mama sau tata, căci ei au deplină încredere în mine. Sau, dacă voiam să mă întorc acasă, o puteam face. Simțeam că am la dispoziție miliarde de posibilități și așa mi-am dat seama că, de fapt, viața tocmai despre asta este, despre miliarde de alegeri pe care le pot face. Și, atunci, m-am speriat, pentru că am știut că orice alegere aș face, aș face-o în detrimentul altora, la fel de bune. Iar, mai apoi, m-am speriat gândindu-mă că nu voi ști mereu să aleg în cel mai bun mod cu putință. Apoi, m-am speriat pentru că mi-am dat seama că alegerile mele vor avea impact și asupra altora, măcar asupra familiei. Și, atunci, m-am simțit copleșită și am vrut să am din nou 10 ani, să merg de mână cu mama pe stradă, așa cum făceam când eram mică și mama îmi arăta lumea, oamenii, casele vechi, clădirile ceaușiste…”
Recunosc, fata cea atât de frumoasă și inconștientă de frumusețea ei m-a făcut să-mi dea lacrimile, căci am văzut, din nou, speranța. Că încă speranța naște oameni, că nu e totul pierdut, că normalitatea de calitate încă e posibilă într-o lume devenită anormală. Dar, pentru că între timp m-am convins că nu se face primăvară doar cu o floare, am sfârșit prin a mă bucura pentru ea, pentru viitorul ei, oricare ar fi cel pe care și l-ar construi. Aveam în față un tânăr frumos, despre care știam că va reuși în cel mai onest și sănătos mod cu putință. Și deja derulam în minte ipoteza unei posibile părăsiri a țării, când mi-a spus: „Voi pleca la ETH Zürich. Voi face Civil Engineering. Șansa mea este că vorbesc germana fluent. Mi-am făcut toate calculele. Voi munci part time și asta îmi va plăti chiria în campus și voi mai rămâne cu ceva. Restul banilor de buzunar îi vor acoperi mama cu tata, dar nu rămâne mult de adăugat. Fac pariu că, după un an de muncă, voi câștiga dublu. Școala e ieftină în Elveția, știu că ne putem descurca. Viața e scumpă, dar școala e ieftină, ne vom descurca.” Am felicitat-o pentru alegerea făcută. Nu poți să nu te bucuri când vezi că un tânăr are capacitatea de a-și oferi ceea ce merită să primească.
Sigur că fata nu avea nevoie de o terapie. Am admirat faptul că singură a știut că e cazul să apeleze la un specialist, la momentul oportun. Avea nevoie doar de un mic sprijin din partea unui străin, în care avea o apriorică încredere. O mică restabilire a echilibrului interior, o mică intervenție din afară, care să lege cele două părți interioare resimțite ca neavând încă legătură între ele. O singură întâlnire a fost suficientă. Nu era nimic de „reparat”, doar de încurajat și susținut. De confirmat. Nu am putut, mai apoi, să nu mă gândesc, cu tristețe, la adolescenții noștri, lipsiți de șansa fetei. Lipsiți prin destin intergenerațional. Părinți imaturi nu pot crește un copil care să devină matur. Școala nu îi ajută să se maturizeze. Colegii de generație nu îi ajută să se maturizeze. Nimeni și nimic nu le conferă șansa maturizării psihologice. Rămân imaturi toată viața, fără să o știe. Așa cum au rămas și părinții, și bunicii lor. Tot fără să o știe. Imaturitatea se perpetuează de la o generație la alta, cu atât mai mult cu cât mediul de din afara familiei, casei, este unul imatur. Potențialități care, rămânând neîmplinite, se risipesc. Așa cum o floare, lipsită de condițiile necesare de mediu, nu va înflori niciodată la adevăratul ei potențial. Va degenera. Va crește strâmb. Sau nu va crește deloc.
Atâta i-am mai spus fetei frumoase, la despărțire: să nu se îndoiască niciodată de faptul că, în orice direcție va hotărî să îndrepte volanul, va fi o alegere bună. A rămas o clipă lungă în ușă, rotindu-și atent ochii de-un albastru intens, survolând fiecare bucățică a cabinetului, ca și cum ar fi vrut să-și întipărească în memorie toate amănuntele spațiului care îi găzduise neliniștile, vreme de un ceas și jumătate. „Într-o zi vă voi căuta, ca să vă povestesc.”
Am închis încet ușa în urma ei, știind că ziua aceea va veni, iar eu va trebui să o aștept.