„Spre soare zburăm”, cânta prin anii şaizeci regretata Doina Badea. Nu ca în ziua de azi, când cădem spre o gaură neagră, traşi în jos de noua cacofonie radio „la modă” a miorlăielilor unor loaze ce au în comun cu muzica la fel de mult ca o bormaşină sau un aspirator. Soarele însuşi ar deveni gaură neagră dacă propria greutate l-ar comprima până la 5,9 km.
Încă din anul 434 î.Hr. Anaxagora ghicise adevărata natură a Soarelui explicând că Phoebus–Apollo e doar „o masă incandescentă, urmare arderii nelimitate” şi atâta tot. L-au arestat pe loc, desigur, şi l-au deportat pe eretic din Atena pentru totdeauna. Ba, la începutul războiului peloponeziac, s-a decretat chiar obligaţia denunţării celor ce „încalcă cele sacre ori răspândesc teorii asupra corpurilor şi fenomenelor cereşti”, exploatându-se precedentul scandalului Anaxagora ca pretext politic (scria subtilul Plutarh) „îndreptat împotriva lui Pericle”. Unica eroare comisă de Anaxagora fusese aceea că el, bazându-se pe dogma Pământului plat, calculase că mingea de foc ar trebui să aibă cam dimensiunile Peloponesului şi că ar pluti la o înălţime de 6.500 km. O va repara Eratostene mai târziu, printr-o simplă inversare de perspectivă: dacă Pământul totuşi are cumva curbură, atunci valoarea de 6.500 km nu reprezintă înălţimea Soarelui, ci raza planetei noastre. Mingiuca măsoară 109 diametre terestre, încăpând aşadar de vreo 107 ori în distanţa ce o separă de noi, dar după consumarea hidrogenului va începe să se umfle spectaculos până la stadiul de stea gigantă roşie, înghiţind treptat orbitele sistemului interior (Mercur, Venus, Terra) înainte de a se dezintegra sub forma unei nebuloase planetare, supravieţuind doar o pitică albă, amintire a miezului ultrafierbinte de altădată. Deocamdată însă, aflat pe la mijlocul vieţii lui, Soarele e clasificabil ca stea galbenă stabilă din clasa spectrală G2V (cu linii de emisie de Ca, Na şi alte metale ionizate şi 5.500º C la suprafaţă), hidrogenul fuzionând în heliu cu o rată de convertire a plasmei în radiaţie de 4 milioane de tone pe secundă. Încă din octombrie 1961, în Novaia Zemlia, detonarea primei bombe cu hidrogen a reprodus la scara de 1,4 % această fuziune timp de 39 nanosecunde într-o mingiucă incandescentă de 7 km vizibilă până în Finlanda. Spre deosebire de bomba nucleară tradiţională, la care suflul unei tiribombe clasice mai mici produce fisiunea (spargerea) atomilor grei de uraniu ori plutoniu, bomba cu hidrogen produce reacţia inversă de fuziune a hidrogenului ionizat (deuteriu) folosind ca declanşator însăşi radiaţia unei mici bombiţe nucleare.
Soarele se roteşte în acelaşi sens ca şi Pământul, cu o piruetă în 24,5 zile, mişcare observabilă graţie petelor solare, descoperite de Galilei spre şocul şi indignarea Bisericii – deşi vechile cronici medievale deja remarcaseră şi ele ceva, fapt explicabil câtă vreme petele de peste 40.000 km devin vizibile chiar şi cu ochiul liber, ca să nu mai vorbim de epidemiile repetate la 11 ani (ciclul de maximum solar), aşa de dragi infarctului de miocard şi avariilor din reţelele electrice – iar magnetismul este floare la ureche pe lângă riscurile radiaţiei ultraviolete (arsuri, cancer de piele etc.). Şi totuşi, cu multa lui minte de specie evoluată, omul a murit mai mult de grija eclipselor – al căror studiu şi calcul reprezintă în astronomie, vorba lui Gamow, una din preocupările „cele mai plictisitoare”. Prima eclipsă consemnată în cronicile chineze (Shu King) a fost cea din 22 octombrie 2137 î.Hr., pe care cei doi astronomi imperiali Hsi şi Ho, îmbătaţi mangă cu vin de orez, n-au fost în stare s-o anunţe din vreme conform legii, drept care au fost executaţi frumuşel pentru ca data viitoare să nu mai greşească. Numai că eclipsele, contrar superstiţiilor populare, au avut mai degrabă „urmări” benefice asupra evenimentelor. Cea din anul 585 î.Hr. (prima explicată corect şi prevăzută de Thales din Milet) a pus capăt războiului medo-lidian ca semn divin de „mânie faţă de comportarea oamenilor”, cea din 28 iunie 1451 a oprit declanşarea ostilităţilor între indienii Mohawk şi indienii Seneca, iar cea din 29 februarie 1504 l-a salvat pe Columb de revolta indienilor angajaţi pentru transport. Puţin a lipsit ca eclipsa din 15 martie 1877 să ne scutească şi pe noi de a ne mai vărsa sângele în Războiul de Independenţă: turcii au intrat atunci într-o aşa panică, încât au pornit să tragă ca apucaţii cu puşcoacele în Soare. Noroc că nu l-a nimerit nici unul. Un beneficiu incontestabil pentru întreaga umanitate a fost eclipsa din 29 mai 1919, ce a adus confirmarea teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein: pentru prima dată poziţiile aparente ale stelelor din dreptul Soarelui arătau uşor deplasate, dovedind curbarea luminii (i.e. a spaţiului) produsă de gravitaţia solară. Dar ce înseamnă toate astea pe lângă eclipsele de creier ale pământenilor? La TV, unde astăzi orice dement se poate adresa naţiunii, un călugăr exaltat chema în gura mare ţara întreagă, în ajunul eclipsei din 11 august 1999, să-şi închidă fabricile şi să se pocăiască în faţa iminentului sfârşit al lumii. Se vede treaba că nici măcar în comunism educaţia politico-ideologică nu era de-ajuns pentru contracararea unor asemenea sminteli, căci în 1957 şeful serviciului urbanistic al Moscovei, unul Evstratov, venise cu un proiect revoluţionar: la 20-30 de km deasupra Pieţei Roşii să plutească zi şi noapte (!?) un soare artificial, în razele căruia, „în depărtare, se va ridica peste acoperişuri şi copaci măreţul monument al întemeietorului statului nostru, Vladimir Ilici Lenin”. Boje moi! Ziuă fără de sfârşit precum sub acei şase sori din Căderea nopţii? Ba, pe deasupra, să-i mai strălucească şi ăluia chelia? Aoleo, să ne ferească Dumnezeu de insolaţie!