documentar în alb-negru
prolog
era vara anului 1939,
de Duminica Mare.
străbunelul Gheorghe
a început să bea
de cum intrase popa
în slujbă.
scena I
pe la amiază,
a înhămat calul,
a luat cu el
o jumate de țuică
și s-a pornit în pădure,
după buruian.
scena II
pe drum
s-a întâlnit
cu Ileana lui mutu.
i-a șoptit ceva
și ea a urcat
în căruță.
scena III
în poiana strigoilor,
el a cosit,
ea a cărat iarba.
pe urmă, s-au pus
să se odihnească.
scena IV
după ce au băut,
jumatea de rachiu cald,
s-au iubit,
ca la țară,
și au adormit dezbrăcați
pe iarba proaspăt cosită
din căruță.
scena V
spre seară,
calul a luat-o încetișor
spre casă,
căci știa bine drumul.
străbunelul trăia
două case mai la vale
de dugheana lui Scripcari.
scena VI
când s-au trezit,
erau de mult în ogradă.
mâca Natalia
plângea în hohote,
iar toată mahalaua
se prăpădea de râs.
scena VII
după ce s-a întunecat afară,
străbunelul a mai băut
două pahare de vin.
apoi își luă nevasta la palme.
cum de putuse ea
să lase vecinii
să-l vadă în curul gol,
ca apoi să râdă de dânsul
toată viața.
epilog
calul
care i-a adus goi acasă
n-a avut de suferit.
cireșul lui Cioclea
în tinerețe, moș Cioclea
a fost într-un lagăr la nemți.
mergea omul pe drum
și un soldat l-a împins în coloană.
murise cineva
și lor le trebuia altul, la număr,
așa povestea el.
într-o primăvară,
vecinii l-au văzut sădind un cireș.
avea pe atunci vreo 70 de ani.
i-au strigat peste gard:
– la ce-ți trebuie, moșnege,
crezi că ai să ajungi
să mănânci cireșe?
– dacă n-am să ajung,
am să pun scara…
moș Cioclea a trăit 97 de ani.
starea de apoi
Anton și Tamara lui Scrișu
au muncit la vie vreo 15 ani,
de când s-au luat,
până s-a destrămat
colhozul „Viața nouă”.
făceau bani buni
pe vremea aceea.
de mâncare cumpărau
numai de la magazin.
ea nu știa măcar
să facă un borș.
când s-au împărțit
pământurile și tehnica,
lor le-a nimerit vie bună,
o bucată de livadă tânără,
și două hectare pe podiș,
unde e cernoziom gras,
dar nu le-au lucrat
nici măcar în primul an,
ca mai toți din sat.
munceau cu ziua la alții –
se duceau la cine îi hrănea,
îi cinstea
și le dădea seara ceva bani
și un șip de vin.
toată iarna,
luau băutură pe datorie,
că abia le ajungea o vară
să se răsplătească,
apoi, iar
de la capăt.
când Anton a pus mâinile pe piept,
frații lui au dat care cât a putut
și l-au înmormântat frumos,
deși, câteva zile mai devreme,
n-a vrut niciunul să-i toarne
măcar două pahare de vin,
căci nu l-au crezut când le-a spus,
ca de-atâtea alte ori:
dă-mi, te rog, că mi-e rău de mor!
vaca de lemn
sub gardul babei Frosea
întotdeauna iarba era verde.
când veneau vacile de la cireadă
alergau și rupeau lacom câteva guri,
de parcă toată ziua nu păscuseră
deloc.
în fiecare seară,
baba stătea pe prispă
și le privea mulțumită.
când ne apropiam de casa ei,
fugăream vaca,
de dădea inima dintr-însa.
femeile din sat spuneau
că baba Frosea lua mana vitelor.
ziceau că are o vacă de lemn în pod
și după ce trece cireada,
ea se duce și o mulge.
baba Frosea a murit într-o vară,
când a fost secetă mare.
vreo șapte ani, în casa ei
n-a trăit nimeni,
pe urmă, a cumpărat-o un văr
de-al meu.
odată, după ce-am băut
în doi
o sticlă de vin,
am urcat în pod,
dar n-am găsit vaca de lemn.
secvențe idilice
e sâmbătă,
afară sunt 30º C,
copiii fac amiaza.
stăm
în doi
la bucătărie
și după două pahare de vin
îi vorbesc Danielei
despre niște oameni cumsecade
care au murit de mult
și pe care i-am visat ast-noapte.
în 2001, bunica Ioana,
Dumnezeu s-o ierte,
și-a lăsat casa,
venind cu traiul la noi.
ultimii șapte ani din viață
i-a trăit într-un sat străin.
și acum odihnește
într-un cimitir unde nu cunoaște
pe nimeni.
deseori, îmi povestea
despre vecinii ei,
pe care simțea că n-o să-i mai vadă
niciodată.
pe mine mă plictiseau grozav
istoriile ei, așa cum
pe nevastă-mea n-o interesează
poveștile mele de azi.