Antologatorii volumului generaționist, intitulat Cine nu este mângâiat nu există, sunt (ca și în cazul altor antologii de acest gen editate la Cartier) un literat de la București și altul de la Chișinău: Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cozmescu. Previzibil, și poeții selectați sunt de pe ambele maluri ale Prutului, fără indicii geografice în CV. În pofida „rupturii” afișate și a inocenței râvnite, Generația 2000 este una făcută, crescută în s(f)erele culturale, în cenacluri, dar și în atelierele on-line. Acestea le erau, deopotrivă, tribună de lansare, ring al competițiilor și teren al cunoașterii reciproce. Dar și fabrici de literatură, cu lucru în echipă și cu implicarea activă a colegilor în lucrările de finisare a construcțiilor poematice, fapt reflectat și în estetica promoției: accentul se mută de pe emitent pe destinatar.
Prefațatorii ne amintesc, în detalii, experiența cenaclistă: cenaclul Euridice al lui Marin Mincu, Fracturi-le lui Marius Ianuș, Club-ul literar al lui Dumitru Crudu și Nicolae Popa (aici aș adăuga atelierul „Vlad Ioviță” de la Chișinău, condus de același Dumitru Crudu, anticipat de un altul, cu nume de import, „Noii barbari”, iar apoi de un atelier în aer liber, Human Zone), cenaclul lui Ștefan Manasia „Nepotuʹ lui Thoreau”, Institutul Blecher al lui Claudiu Komartin sau Zona nouă a lui Radu Vancu; iar printre portalurile electronice cele mai active, se evidențiază clubliterar.com. Astfel, dacă nouăzeciștii sunt (încă) oamenii cenaclului, douămiiștii ar fi mai curând copiii atelierelor on-line. Dar nu e o distincție categorică.
Ceea ce se impune, firesc, în studiul introductiv al acestei antologiei generaționiste e căutarea unui numitor comun, a unui act de identitate. Or, dacă nu rupi legătura cu predecesorii, nu ești „generație”, nu ai marca înregistrată. Căutările converg mai ales spre identificarea unor rupturi dintre grupul în cauză și predecesorii imediați. Manifestul de la care se revendică generația este același pe care îl găsim reprodus integral în antologia anterioară, a nouăzeciștilor: Manifestul fracturist. Să nu vă mire, chiar dacă acesta, etalând o fractură între optzeciști și promoțiile ulterioare, în același timp îi adună pe ultimii într-un singur comitet revoluționar (consecutiv, douămiiștii și nouăzeciștii ar putea să constituie o aceeași promoție). În fine, manifestul li se potrivește douămiiștilor chiar mai mult decât nouăzeciștilor. Numai că prefațatorii iau litera manifestului prea în serios, or nici Crudu, nici Ianuș, nu au respectat „canonul” iacobin afișat. Și nu poți să nu remarci ironia și autoironia (inspirate direct din manifestele avangardiste ale începutului de secol XX): „Anarhia noastră este revolta unor mai mult sau mai puţin falşi marxişti care văd cum nişte fascişti nenorociţi ca Fukuyama pledează pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanităţii. Mai bine să distrugem noi lumea”. Sau: „Fracturismul nu va omorî pe nimeni dacă nu e necesar.”
Prefațatorilor le reușește performanța de a face o prezentare a portretului de grup al promoției fără să citeze vreun vers (singurul citat este titlul cărții). Doar liste de nume, cu mențiunea că între ei există „nu puține aspecte individualizante și deosebiri”, dar și cu câteva particularități evidențiate („poezia Ritei Chirian, a lui Dan Coman și Teodor Dună se prezintă tot ca un survol deasupra tenebrelor, mutând însă centrul de greutate de pe filonul thanatic și de pe spaima de stranietate, pe angoasă…”; Komartin și Vancu „surprind spectacolul degradării umane, abrutizarea, avansarea lentă dar sigură într-o spirală a neputinței”; iar unii (Dan Sociu, d.e.) combină minimalismul într-o „narațiune autobiografică, pe un ton neutru, cu un minim de ornamente retorice”). Tabloul e mai mult o imagine a cartierului în care locuiesc protagoniștii, decât a casei fiecăruia. Poate fi și o strategie aici, cititorul fiind lăsat să se dumerească singur în dendrariul atașat, în care fiecare poet își prezintă, ca la târg, produse din parcela poetică îngrijită.
Versul care a dat titlul cărții, simplu și genial: „cine nu e mângâiat nu există”, e din categoria sentințelor care, pe de o parte, pare că ar putea fi emisă de oricare dintre poeții antologați, dar, pe de altă parte, numai Svetlana Cârstean știa să-l includă într-un silogism de unde nu poate să lipsească: „cine nu e primit în casă/ nu aparține nimănui.// cine nu e strigat pe numele lui/ a fost uitat.// cine nu e mângâiat nu există”.
Cam pe aici putem contura o estetică a generației. În bună parte venind din sensibilitatea poetică pură (inocentă), îngemănând firesc senzația și percepția. Cu încă vreo două exemple la îndemână, am putea remarca dacă nu o ruptură, atunci cel puțin o deplasare de pe corporal pe senzorial: „trupul tău alunecă în gesturile ei, în mâna ei rece/ mirosind ca afară/ acoperindu-te cu pătura, așezându-ți palma pe frunte/ și toată căldura trupului tău/ pândind înceata apropiere a părului ei” (Teodor Dună). Sau, din același registru al senzorialului: „Ultima dată m-ai atins la muzeu,/ ți-ai lipit o secundă, cât să nu te vadă prietena ta,/ urechea de braţul meu/ şi a fost atât de bine,/ ca şi cum m-ai fi atins prima oară -// Ca şi cum m-ai fi atins în vară/ când ratasem ceva/ şi te-ai aşezat lângă mine/ şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac,/ a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci” (Dan Sociu).
Unii scriu despre corporalitate într-un mod expresionist, privind-o ca efect, dintr-o parte (observația „neutră”, dar șocantă tocmai prin această lipsă de compasiune emoțională): „ești bolnav de rinichi și/ azi când am ieșit la balcon să fumez/ cerul pământul mi s-a părut un rinichi mare insuportabil/ cu pietricele în loc de stele// tu ești/ bolnav/ și eu/ nu pot/ să fac/ nimic-nimic/ decât așa/ mai bine/ ai muri tată” (Al. Vakulovski); „ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,/ când te lasă inima să-l visezi:// «dragule, în fiecare dimineață,/ de pe la 4-5, în pieptul meu/ un bătrân cu ochii plesniți// citește cu degete tremurătoare/ ca vocea ta de atunci/ poeme despre noi în Braille»” (Radu Vancu); „în fiecare aurolac jerpelit/ e ceva din mine/ în fiecare câine flămând și hăituit/ e ceva din mine/ în bărbații beți și plini de vomă/ în bravii bărbați ai poporului nostru/ mirosind cu toții a urină putreziciune și teamă/ sunt eu…” (Elena Vlădăreanu); „am rezistat tinereții, bolilor neașteptate, tristeții uscate din nord./ cu seninătatea unor retardați am făcut față/ corpurilor noastre disfuncționale,/ vorbelor de neînțeles aruncate cu greu, dintr-o parte (și ochii închiși)/ înspre celălalt,/ sexului pe care n-am găsit niciodată că e cazul să ne bazăm” (Dan Coman); „pe drumul spre casa de pe deal,/ șoferul Volgăi mi-a vorbit despre limba/ dragostei/ și despre limba răului./ mi-a vorbit cu/ tot/ trupul/ cu mușchii-ncordați/ și cu venele îndârjite,/ iar volanul din mâinile lui părea/ un tufiș în flăcări” (Claudiu Komartin).
Pe când alții o simt pe pielea și corpul propriu. S-ar putea întâmpla că tocmai aici să treacă linia de demarcație între estetica nouăzecistă, rece-detașată (in)emoțional și cea douămiistă, acută și interiorizată: „Те trezești în camera ta, sub un fel de zăpadă colorată, о simți peste tot, arde pielea, lasă urme în forme geometrice foarte exacte, dar pe care nu le cunoști” (Ruxandra Novac). Sau: „azi m-am simțit prima oară bătrân/ cu creierul vlăguit și uscat/ cochilie albicioasă de melc/ tocurile ascuțite pe care se leagănă trecătoarele/ mi-au înnegrit pielea ca șocurile electrice” (Ștefan Manasia). Senzațiile și simțurile sunt acutizate, cu nervii dezgoliți bacovian și cu percepția violentă, iminent generatoare de stări „post-umaniste”, feministe etc., anunțate însă cu amară ironie: „Acum/ ce-a mai rămas din căldura ta? ce semne/ încâlcite porți pe piept?// dar tu/ spală-ți cu grijă sucurile fiecărui viol,/ fii bun, fii curat” (Rita Chirian).
Această poezie auto-mutilantă, masochistă până la un punct, pare a fi și unul dintre semnele generației. Așa gândesc și antologatorii cărții, care își intitulează studiul introductiv „Între observații neutre și obsesia scormonitului în rană: un sistem de asemănări de familie”. De vreme ce primii cititori sunt chiar congenerii poeților antologați, această armonie în cuget și simțiri garantează și primul succes al unei generații. Poezia înaltă (poezia ca artă), într-o lume în care ideile se răspândesc odată cu emiterea lor, funcționează și are același impact ca orice fenomen nou: de la moda vestimentară la muzica pop (sau poate, mai potrivită spiritului, muzica punk și muzica rap), primii destinatari fiind prin definiție cei de o vârstă cu emițătorii.
Bineînțeles, poezia douămiistă e mult mai variată și cu (re)surse mult mai bogate. O parte, fie și parțial ori secvențial, urmează sirenele luxuriantelor imagini poetice, de la tablouri neutre, hiperrealiste, la cele năucitoare, suprarealiste în esență: Manasia, Vancu, Sociu, Coman, Komartin ș.a., iar o altă parte (dar, uneori, aceiași) sunt ași ai imaginilor tari, pictate cu tușe dense și culori primare, expresioniste (Vlădăreanu, Vancu, Novac, Vakulovski, Țupa, Urmanov).
Nu mi se par relevante etichetele lipite douămiiștilor, de genul „teribilism”, „sexism” (sau: pansexualism), „pornografism”, „mizerabilism”, „visceralitate” și altele din această casetă. Cu mici excepții, ele sunt valabile pentru toate generațiile poetice rebele, de la Baudelaire, la avangardiști, de la moderniștii vechi la promoțiile actuale. Fie că și-au asumat această postură provocatoare și sfidătoare (altfel, de unde ruptura râvnită?), fie că, elementar, au fost porecliți cu vreun termen aproximativ, dar la îndemână, de literații mai vârstnici.
Dacă douămiiștii își doresc o ruptură categorică cu poezia de până la ei, soluția ar fi o revoluție ireconciliabilă, prin abandonarea definitivă a referințelor livrești (nouăzeciștilor nu le-a reușit), prin focalizarea discursului pe tendințele actuale: democratizarea mesajului până la anarhism total, relativizarea valorilor, consumerism, divertisment, underground, pop culture, subculture, counterculture. E (și) ceea ce, pe de o parte, se întâmplă în cinematografia românească a noului val și, pe de alta, în arta plastică: părăsind muzeele, construind instalații neomologate anterior și organizând spectacole de happening și performance, arta contemporană (net deosebită de arta modernă) ar putea să se reflecte și mai pregnant în textele poetice autohtone.
Pentru moment însă nu putem miza pe o radicalizare esențială, de vreme ce autorii de referință ai promoției sunt poeți culți, pasionați de literatura bună, cu gust estetic pe care îl etalează inclusiv atunci când vorbesc despre fenomenele marginale ale subculturii. Este și aici un paradox al artei atotbiruitoare: până și cei mai radicali avangardiști, care cereau în mod imperativ arderea cărților și a tablourilor Renașterii, au încheiat prin a îmbogăți patrimoniul cultural al umanității, inclusiv, prin convertirea discursului agresiv și a mizerabilismului inestetic în spectacol artistic notabil.
Cine nu e mângâiat nu există. Antologia generației 2000, de Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cozmescu, Cartier, 2021, 320 p.