Prin neostenita, deja ampla activitate a d-sale de cronicar literar, Daniel Cristea-Enache confirmă viabilitatea acestei specii aparent fragile, perisabile, astfel cum s-a manifestat reprezentativ la noi în postbelic, sub prestigioase semnături. Imună la tentațiile metodologiilor, ale grilelor scientizante, cronica se dovedește a fi, iată, în continuare „forma propriei noastre facultăți creatoare”, conform cuvintelor lui G. Călinescu, infirmând preconcepția pedantă a unei totale separații între critică și creație. Textul unui critic cu vocație conține acea comprehensiune simpatetică, acea apropiere organică de poezie care-i îngăduie intervenția propriei sale fibre lirice drept criteriu interior al evaluărilor. În cronicile lui Daniel Cristea-Enache găsim intuiții ilustrând o transpoziție în procesul nu doar al evoluției, ci și (probă de virtuozitate) al involuției unui poet, precum un soi de vaticinare retrospectivă. Bunăoară Bacovia e surprins printr-o „dezagregare” de rău augur a propriului discurs, prin „exces repetitiv”, până la repausul unui nonsens: „Această strategie a reiterării maniacale, până când enunțul reluat își pierde firava funcție de comunicare a ceva și devine semnalul sonor al pierderii sensurilor. În Seară tristă, deși strategia e vizibilă, poemul ne va surprinde în continuare prin firescul cu care nefirescul se instalează și prin naturalețea limbajului poetic care tocmai și-a extirpat funcția de comunicare”. Nu apare oare percepută astfel, în chiar germenele său, acea timpuriu dureroasă trecere a poetului în incapacitate scriptică? Identic „profetică” pare a fi fost și aprecierea aplicată tânărului Geo Bogza, anticipând „trădarea” insurgentului cu stil „acid-plebeian” de către ulteriorul „clasic” conformist. Producția juvenilă a acestuia conține o versatilitate ce ne poate părea acum suspectă: „Scriitorul își constituie o manieră pentru a fugi din ea, cu o mobilitate formidabilă a gândirii producătoare și o mereu împrospătată capacitate de expresie”. Dar marea majoritate a cronicilor din volumul masiv consacrat poeziei pe care-l prezentăm îi are în vedere pe autorii mai tineri, care și-au început activitatea în perioada postbelică. În număr de peste o sută, aceștia îl obligă pe critic a se confrunta cu necesitatea deloc facilă a unei selecții valorice. Din fericire d-sa nu s-a lăsat condus, cu puține excepții, de acea benevolență generalizată, de regulă generaționistă, cu care avem a face nu o dată, disociind cu suficientă fermitate opțiunile d-sale, nu tocmai numeroase, de cazurile unor reacții bivalente, în care decident devine dozajul dintre elogii și rezerve care conturează imaginea poetului în cauză. Întinsa suprafață dedicată celor din urmă oferă materia cea mai incitantă a sumei de cronici.
Avem satisfacția de a constata că punctajul pozitiv al lui Daniel Cristea-Enache coincide cu preferințele subsemnatului. Să-i menționăm pe câțiva dintre favoriții listei pozitive. Arta lui Emil Brumaru „a avut întotdeauna un coeficient de risc și o «nerușinată» îndrăzneală. Riscul este de a contagia așteptările cititorului comun (și în fiecare critic, oricât de bun, există un cititor comun și speriat); iar îndrăzneala a fost de a-i «preda» acestuia o cu totul altă lecție de poezie decât cea a metafizicului stănescian”. La Ilie Constantin, „(ca la un mare poet român romantic și clasic în aceeași măsură), un ochi interior se deschide pentru a fixa, în marea de aparențe volatile, esențele. Reflecția lasă loc reflecției, ridicată la o treaptă, așa zicând, inumană”. În cazul lui Florin Mugur, „versul se complică tot mai mult, denotativul fiind și el un pseudo-registru verbal și poetic, un filtru bine lucrat pentru conotativ și simbolic. Poemele pretind o a doua și o a treia lectură, pentru ca interpretarea lor să prindă subtilitățile de regie și scenografie ale autorului plurivalent”. Cezar Ivănescu „avea toate datele pentru a fi un mare poet – și a fost. (…) În fapt, poetul era incomod atât pentru autorități cât și pentru confrații bine plasați; lașitățile și acomodările lor se vedeau mai clar prin contrastul cu îndârjirile și refuzurile sale”.
Referitor la alte nume (la rândul lor binecunoscute), opiniile lui Daniel Cristea-Enache oscilează între aprobări și dezaprobări, cu suficientă insistență pe cele din urmă. Ne atrage atenția în special o atare vigilență critică binevenită într-o atmosferă în care, odată stabilită cota favorabilă a unui poet, acesta se vede ocolit de sesizarea unor fețe discutabile ale evoluției sale, însă uneori și ale structurii înfățișate din capul locului. Diagnosticul diversificat se dovedește astfel o soluție optimă. Poezia lui Ștefan Augustin Doinaș „este prea lucrată, prea filtrată cultural și prea lent-maiestuoasă pentru un timp al lecturii diminuat și comprimat, cu așteptări mergând în direcția impredictibilă a rupturii și a șocului lingvistic, a insolitului verbal și a contondenței imagistice”. Angela Marinescu se arată capabilă „să facă în continuare o poezie extraordinară”, dar nu mai puțin „nu o interesează să exprime nimic din ceea ce nu se înscrie în discursul ei poetic. Iar acesta este rulat redundant, tautologic, obsedant, suficient sieși, până la spațiul alb care separă, convențional, pagini asemănătoare”. Ioan Alexandru, după o remarcabilă fază cu poeme „de vârf”, „își va schimba discursul poetic, într-o direcție nefericită atât sub raportul intenționalității artistice, cât și sub cel al expresiei. Poetul începe și continuă să scrie niște «imne» tot mai lungi și mai retorice, în care se scufundă treptat, până la naufragiul previzibil”. Cât îl privește pe Mircea Dinescu, „tip de poet extrem de înzestrat și precoce”, acesta a alunecat în clasa „textelor slabe și foarte slabe (…) În Femeile din secolul trecut, aproape toate poemele pretins erotice sunt dezamăgitoare. (…) Eșecul lui Dinescu vine, aici, dintr-o retorică publicistică destul de ieftină, care a ocupat spațiul liric și nu-i mai permite acestuia să se constituie poetic”. În chip surprinzător absentează din acest tablou câțiva poeți precum Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Nicolae Labiș, Șerban Foarță, Daniel Turcea, Gheorghe Tomozei și chiar vedeta de căpetenie a epocii, Nichita Stănescu, fapt ce ar putea reprezenta un stimul al reluării lor cu alt prilej.
Nu credem a greși indicând în paginile lui Daniel Cristea-Enache o sensibilitate subiacentă care își caută tipul prin identificarea cu o producție poetică sau alta, satisfăcută de corespondență, contrariată de nepotrivire (nu asemăna oare Roland Barthes prestația criticului cu un tăiș care îi poate răni degetele?). Bucuros ori dezamăgit, cronicarul își reia cu ardoare experiența în așteptarea unei congruențe ideale cu poezia, a cărei voluptate devine însăși expresia critică. În relație cu o atare apetență, d-sa se străduiește a evita formulele în circulație aplicate autorilor abordați, căutând unghiuri noi, experimentând tușe personale în realizarea imaginii acestora. Dorind a întâmpina poezia cu propria poezie latentă, Daniel Cristea-Enache a devenit unul dintre cronicarii literari de prim-plan ai prezentului, nu în ultimul rând pentru că-și asumă introspectiv oficiul în cauză.
Daniel Cristea-Enache, Linia de contur, Cronici literare II,
Spandugino, 2021, 1004 p.