Cu o bibliografie bogată, redutabilă, cu numeroase opuri străine, Virgil Diaconu (Biblia literară, Ed. Tipo Moldova, 2020), a dat curs în 2018 unui proiect mai vechi (1975), încercând o relectură ultramodernă a Sfintei Scripturi din perspectivă strict artistică, demonstrând cu temei și cu ceva iz polemic, valoarea estetică a celei mai însemnate – după mulți bibliofili – cărți/ scrieri a umanității. Există, bineînțeles, și o intenție didactică, nu gratuit didacticistă – din moment ce pe alocuri autorul exegezei istorisește cu talent epic pasaje, capitole intra- și extra tema abordată, dar cu referință religioasă. Inițial, își lămurește cititorul că a parcurs Biblia ebraică/ evreiască redusă la Vechiul Testament, adică la 66 de cărți, cu 3 părți – Regi, Legea, Profeți -, cunoscută și sub titulatura de Tora, cât și Biblia creștină, însumând Vechiul Testament și Noul Testament, cu 40 de semnatari, unii regi, alții teologi, învățați ai lumii. În esență, la Biblia poetică (12 capitole) constând în Ecclesiastul (așa îl ortografiază V. Diaconu), Cartea Cântărilor, Cartea lui Iov și parțial în Facerea s-a depus un travaliu minuțios în detectarea parcelelor de expresivitate, lirism, imagism, cantabilitate, încât punctul de vedere a sunat astfel: doar aceste auspicii contează, iar restul interesează mai puțin, exact strictul necesar. Bunăoară, la Facerea, dincolo de trama zămislirii universului, originalul și atipicul cercetător deja formulează dubitația dacă Adam ar fi fost ființă androgină și acuză și conlucrarea satanică Eva-reptila cea șireată, generatoare a dramatismului existențial, temerarul și atipicul cercetător merge din conjectură în conjectură și arată cu degetul spre Tatăl punitiv, care îngăduie înmulțirea fărădelegilor și declanșarea unor cataclisme – potopul și Turnul Babel. Homo bifrons, teoreticianul cel acribios se ipostaziază ba în acuzator, ba în apărător al verdictelor teologice, șarjând în mod spectaculos și subordonându-și cititorului deloc profan. De aici se ajunge la sinteze utile, verosimile, invocând surse informative irefutabile. Inteligentele-i și surprinzătoare analize pe text – act clar de hermeneutică și pragmatică textuală – lasă loc semioticii plurale cu privire la nașterea primei cărți, a paternității. Fie Moise, inspirat de Tatăl, fie o detunare de la traseul curent, obișnuit, deci, o operă de ficțiune, fie o compilație de povestiri orale tradiționale. În Cartea lui Iov (2 capitole) se avansează varianta efectului devastator al laudelor din partea Domnului la adresa calităților supusului său, un pământean cu nenumărate virtuți, de neegalat – demnitate, credință, curățenie morală… -, fapt ce-l stârnește pe îngerul negru să solicite / să ceară permisiunea Transcendenței de a-l ispiti și chinui pe Iov, copleșindu-l prin drame, nenorociri (deposedat de resursele financiare, materiale – asini, cămile…), tragedii, dureri insurmontabile (familia distrusă, inclusiv, 10 copii suprimați), în plus, îmbolnăvirea și insolitarea suferindului, ce nu a crâcnit deloc și nu s-a dezis / lepădat nicio secundă de Stăpânul universului, consolându-se cu fatalitatea că ,,Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” Un veritabil barometru/ criteriu de verificare a credinței. Obedientul Iov suportă cu stoicism, pierzând ca la poker totul, mai puțin sufletul. Aici, iar V. D. șochează cu supoziția că Iov ar fi devenit cobaiul destinului, alinat doar de prietenii săi, Elifaz, Bildad, Tofar, preț de 7 zile (p. 71). Mirifice file de poezie, conchide exegetul piteștean.
Epilogul – restaurarea, iar Tatăl îi va dubla ceea ce agonisise onest, iar torturatul om a mai viețuit încă 140 de ani. O altă impresie mustind de polisemantism și discordie la autor ar fi că Satanul (așa îl denominează) s-ar fi transformat în – atenție! – procurorul, executorul dispozițiilor celui infinit și omnipotent. Ereziile (cum le-au denumit recenzenții)/ abaterile de la dogma teologică asimilate drept teribilisme persuasive, precum pedeapsa gratuită a lui Iov cel imaculat, lipsit de orice culpă, Dumnezeu ca un judecător nemilos, Satana drept cel ce transpune ordine, decizii în fapte, prigonirea ca proces, generează, desigur, discuții, controverse. De pildă, întrebarea: chiar este Domnul un provocator de dezastre? Toate acestea pe un iluzoriu taler al reproșurilor, iar pe celălalt, argumente, finețe analitică, observații îndrăznețe, dorința de a fi original… Admițând că geneza ar putea fi decriptată și ca o carte de istorie (p. 37), ea beneficiază – constată agerul hermeneut – de trei tehnici narative: recapitularea; contemporaneizarea; tipologizarea. Satisfacția nu se oprește doar la palierul acesta, din moment ce se înaintează prin a decela literaritatea acestui op – legende istorice, povestiri ficționale, relatări mitologice, narațiuni biografice… Drama lui Iov reprezintă, în fapt, un proces cu termeni juridici și morali. Pe firul deducțiilor, al presupozițiilor se înfiripă un diagnostic drastic: omul cel corect, imaculat este pedepsit pe nedrept (p. 75). Concluzia: autorul opului despre Iov – o teologie pe dos, o parabolă a injustiției – este un mare poet și gânditor de geniu, ce ar sugera – opiniază V. Diaconu – că eroul său l-ar critica pe Domnul doar ca judecător… (p. 86). În complexitatea ei, Cartea lui Iov cumulează mai multe semnificații: de operă sapiențială majoră (p.93), de poem existențial religios, de parabolă a dreptului nedreptățit și a suferinței, variantă contestabilă, cel puțin, religios, de o indubitabilă paletă artistică, mustind de metafore, comparații, întrebări retorice, ironii dramatice, polisemie, omonime, sinonime, analogii, antonime…, pe scurt, pasaje, analize de mare virtuozitate stilistică. Cartea Cântărilor, a 22-a lucrare din cele 39 opere canonice (inspirate de Duhul Sfânt) din Vechiul Testament, și a 5-a din grupul celor șase lucrări ,,poetico-didactice” (Cartea lui Iov, Psalmii, Ecclesiastul, Pildele/proverbele, Plângerile lui Ieremia) a fost atribuită de tradiția evreiască și creștină – ne asigură V. D. la p. 136 – fie lui Solomon, fie dedicată acestuia. După ce menționează cele trei interpretări ale bibliștilor, alegorică, prefigurativă și literară-istorică, V. D. acordă credit interpretării metaforice, alegorice, având ca aliații de soi pe Fericitul Theodorit, episcopul Cirului (sec. 5 d.H.), Grigore cel Mare, ba mai mult îi ceartă pe exegeții religioși pentru ,,canonizarea religioasă a unui poem erotic.”
Diferit de Ecclesiasticul – altă parte a Bibliei – sau „Înțelepciunea lui Iisus” -, Ecclesiastul, operă epico-lirică de mare vibrație artistică, cu autor incert, implicându-l pe Solomon (cu o domnie anterioară cu 7 secole înaintea scrierii cărții) într-o anomalie temporală, – zice V. D. -, oferă o viziune sumbră asupra morții și are un personaj eponim, identic și lui Qohelet, rege al Ierusalimului, iar structura cu șapte subdiviziuni inserează șase doctrine ale fericirii, sinonime cu a) a te bucura, a trăi bine în timpul vieții tale; b) deșertăciunea lumii; c) dualitatea bine-rău; d) a legitimității puterii politice și a servituții impuse de ea; e) a iminenței morții; f) a fricii de Dumnezeu și a păzirii poruncilor (în optica lui Solomon). Aprecierea că textul respectiv s-ar situa ,,printre marile poeme ale lumii”, nu anulează semnalarea și a unor neîmpliniri, de la idei contradictorii, colecții de ziceri, cugetări prozaice până la lipsa coerenței semantice, senzația de nefinisat (p. 240-244). Cu răbdare sunt enumerate și categoriile deșertăciunii – 1. fenomene naturale (fluviile, întunericul…), 2. trăsături ale umanului (truda, râsul, plăcerea, veselia); 3. bogăția (prin faptele lui Solomon), adică turme de vite, aur, pomi, argint, prințese, cântăreți, o sută de femei la harem…
Meritul criticului nu are de-a face cu metoda descriptiv-rezumativă a punctelor de vedere îndrăznețe, pertinente din Europa, SUA ș.a., ori a face uz de citate, idei din biblioraftul exegetului, ci a realiza paralele constructive, divergente, cu luări de poziție, cu exprimări fruste, dinamice, esențiale, necodificate, cu teze personalizate, beneficiind de o armură argumentativă, neocolind situațiile confuze, ambigue, disconfortante. De bună seamă, țelul rămâne demonstrarea valențelor beletristice ale Bibliei. Multă dantelărie în analiză, în forările abisalo-semiotice și mitologice…
Virgil Diaconu, Biblia literară, Editura Tipo Moldova, 2020