Nu vedem lucrurile așa cum sunt ele,
le vedem așa cum suntem noi.
Anaïs Nin (1903-1977)
Orice artist este prevăzut în ranița existenței sale cu o pereche de aripi. Aripile sunt niște instrumente auxiliare folosite – așa cum știți – la zbor. Unii au fost dăruiți cu aripi mari, cu penaj des, ce asigură o portanță deosebită și o anvergură uriașă. De unde, și zborul lor va fi mult mai involt, mai durabil, mai înalt, spre tăriile cerului. Adică, mai aproape de vălul de albastru, dincolo de care spun unii că se ascunde Unicul. Nevăzutul („Doamne – constată Odysseas Elytis într-o rugă a sa – câtă risipire de albastru, numai ca să nu Te vedem!”). Alții au aripi ceva sau mult mai mici. De aceea, zborul lor va fi ușor meschin, fără înălțări amețitoare, fără voltijuri vertiginoase, fără dansuri inamorate. Va fi o banală excursie prin împrejurimi! Și, în fine, mai sunt și alții care nu au deloc aripi în raniță. Nici măcar o pană. Au doar plumb. Drept urmare, se târăsc…
Aripile lui Mircea Roman sunt colosale. Atât de mari, încât, la mers, se încurcă în ele. Precum Albatrosul lui Baudelaire. Un albatros singuratic. Atins parcă de solipsism. Pentru că pe Mircea Roman nu-l seduce mulțimea, ai zice că nu suportă aglomerația, e un agorafob, îl deranjează vânzoleala de oameni, îl irită trepidația, îl enervează (și să te ferească Dumnezeu de un lăpușan care se înfurie!)… El dezvoltă doar analize de singurătate. Dacă s-ar transfera opera lui în plan literar, s-ar spune că aici avem întruchiparea eseului (spre deosebire, de pildă, de prietenul său, Aurel Vlad, la care totul este epopee!). Solitudinea siluetelor sale antologice (dar nu mai puțin ontologice!) – ce mi se par totemuri ale sapienței elaborate (personajele lui nu au revelații fulgurante sau epifanii conjuncturale, ci sunt surprinse într-un proces de meditație profundă și continuă!) – alternante și de mici, dar și mari dimensiuni, cu respirație amplă, toate trimit interpretarea în zona filosofiei, a unei hermeneutici existențiale.
Dacă aproape toate lucrările aceluia pe care l-am pus alături (Aurel Vlad) gâlgâie de un epic flamboaiant (pour les connaisseurs, aș zice!) și, în plus, produc o puternică senzație fizică (datorată poate și răcelii pe care o emană materialul metalic!), ei bine, fragmentele de lemn lipite (păstrând faimoasele interstiții roșii… „Nu există sculptură fără roșu, spune Mircea Roman. Roșul înseamnă pasiune…!”), meșteșugite atât de luminos, plasează percepția lucrărilor într-un plan la fel de unitar, însă mai cald și, în primul rând, metafizic. Uneori, chiar cu „complicații” de similitudine (de fapt, stază polisemantică!), așa cum poate fi decriptată, de pildă, replica Madonei cu Pruncul, un fel de Pietà cu protagoniștii cam de aceeași vârstă, cea a maturității, dar care – materialul semantic extrem de lax permite acest joc catoptric! – poate germina și pe sub alte „brazde” ale câmpului noțional. Eroism legendar (femeia care-și plânge bărbatul căzut în conflagrație), alint feminist-matriarhal (altminteri, foarte în regulă din punctul de vedere al corectitudinii politice!!), tandrețe casnic-maritală sau, de ce nu, un preludiu concupiscent senzualist-provocator (!).
Orice scriere despre Mircea Roman nu se poate considera profundă dacă nu are ambiția de a fi exhaustivă. De aceea, puținele opusuri care l-au omagiat au fost nu doar simple pledoarii encomiastice, ci s-au adeverit a fi veritabile enciclopedii. Fără interesul aproape științific spre cercetarea aprofundată, fără pretenția de corpus enciclopedic însoțit de un serios aparat critic și bio-bibliografic și, nu în ultimă instanță, fără o tentație sincretică, orice studiu despre Mircea Roman poate fi considerat lacunar. De aceea, excepțiile sunt cel puțin notabile, dacă nu chiar strălucitoare.
Una dintre aceste excepții – deși apărută acum aproape patru ani – este prestigiosul și complexul album monografic, intitulat Mircea Roman „din fragmente” și publicat la Editura Vellant în 2018, sub remarcabila semnătură a lui Alexandru Davidian. Autorul este un pasionat al vieții și operei unor artiști de excepție, un cercetător din a cărui strădanie au ieșit adevărate bijuterii editoriale, cum este acest album despre Mircea Roman, dar și splendidul volum ilustrat, apărut în 2019, despre viața și opera unui alt artist excepțional, regretatul Marin Gherasim.
Lucrarea lui Alexandru Davidian are toate calitățile unei serioase documentări, oferind cititorilor imaginea de ansamblu asupra componentelor spirituale ale unui mare artist. Secțiunile de biografie (împărțită cronologic, pe ani, studii, influențe, expoziții și recunoaștere națională și internațională) sunt însoțite de ilustrații și fotografii ale lucrărilor fiecărei perioade în parte și se încheie cu un valoros aparat critic ce adună semnături impresionante din domeniul criticii și istoriei artelor.
Cu riscul de a duplica un corpus informațional pe care Alexandru Davidian îl prefiră în carte cu răbdarea exegetului și acribia specialistului, vom recurge la un compte rendu despre Mircea Roman.
Așadar, este născut în 1958, la Târgu Lăpuș. A terminat Artele Plastice la Cluj. A pătruns în lumea sculpturii cu o voce atât de răspicat conturată, atât de radicală, încât, la vremea aceea, prin anii ’80, după debutul expozițional din subsolul Galeriei Orizont din București – fieful Cenaclului Atelier 35 al tinerilor artiști – viziunea sa sculpturală a devenit un fel de blazon identitar al unei întregi generații de artiști, ce și-l revendicau ca lider al propriilor aspirații estetice.
Antropomorfism sculptural – aceasta e tema fundamentală. O viziune stilistică ce marchează generoasa deschidere spre universalitate. Mircea Roman este renumit pentru lucrările sale iconice, distinctive prin personajele hibrid-umane, arhaice și, totodată, moderne și prin tehnica sa specifică de lucru în lemn și bronz. Unul dintre puținii artiști care au câștigat Marele premiu pentru sculptură al Trienalei de Sculptură de la Osaka (Japonia), cel mai mare premiu de acest fel din lume. În Anglia, unde a locuit peste douăzeci de ani, din 1992, când a câștigat prestigiosul premiu Delfina, este probabil cunoscut cel mai bine pentru lucrarea Omul-Barcă – o figură monumentală ce pare că se luptă să se elibereze, lucrare fixată pe un ponton pe Tamisa, astfel încât, se îneacă și revine, în fiecare zi, odată cu fluxul și refluxul. Omul lui Mircea Roman. Creatura recognoscibilă oriunde în lume. Există o întreagă galerie de personaje, de la Omul-Barcă la Omul Alb, la Autoportret la 30 de ani, la Omul cu brațele întinse, Nevinovatul, Un om întreg, la personaje feminine cu coafuri egiptene și rochii trapez, transparente (Fusta), răsturnate (Omul pe dos)… O mulțime de ipostaze ale umilinței, ale torturantei condiții umane.
John McEwen, în Ateliere de artiști din București, Mircea Roman, p. 113, Editura Noimediaprint, 2007, constată: „Deși multe dintre lucrări au partea de sus în formă de tunel – cu gurile închise sau deschise – și nici una nu are brațe, nu este nici o îndoială că sunt siluete umane, oricât de abstracte. În opera lui Roman abstractul reprezintă elementul spiritual, iar figurativul partea fizică a corpului. Nu contează ce formă ia abstracția, rămâne spiritul lucrării, ideea. La fel de emoționantă este utilizarea roșului, sub forma cleiului roșu PVC sau, mai dramatic, ca vopsea, în lucrările Inima mare sau Rochia roșie. (NOTĂ: Aici, la această lucrare, „portretizarea” e realizată în cheie ironică, sculptura având faimoasa deschidere în formă de clopot la picioare, nu la cap, ca o vagă și amuzată sfidare a obsesiei sexului.) Roman folosește diferite tipuri de lemn pentru sculpturile sale: refolosibil – de exemplu, navete de vin! – dar și nou. Îi place îndeosebi lemnul malaiezian jelutong, lemn ușor și colorat, ca balsa, pe care îl cumpără în cantitate mare. Pentru detalii, folosește uneori stejar și mahon. Tinde să folosească lemn reciclat pentru interior și pentru părțile nevăzute ale lucrărilor, la fel ca și șuruburile, dar pentru exterior preferă penele de lemn. Folosirea lemnului îl pune pe Roman alături de cei mai cunoscuți sculptori români pentru publicul britanic: Brâncuși și prietenul lui Roman, răposatul Paul Neagu. (…) Simplitatea, demnitatea și un sentiment al atemporalității rămân semnele distinctive ale artei sale, asociate cu o conștientizare modernă, armonizată psihologic, a comediei și tragediei condiției umane.”
Tehnica aceasta de body in pieces dă impresia de fragmentare (sigur, plăcuțele de lemn lipite cu vopsea albă ori roșie sau prinse în nituri, văzute de aproape, impresionează extraordinar privitorul, dar îl obligă să se dea câțiva pași înapoi, spre o mai justă cumpănire a privirii!), care însă la distanță dispare și creează unitatea unei lucrări omogene prin stranietatea ei.
Apoi, puține sunt personajele feminine, mai ales (îngeri fără mâini și cu o carură amintind și de hieratismul figurilor din arta Egiptului Antic, dar și de chipul stilizat al actualei soții a artistului…!) care nu stau aplecate de la mijloc, sugerând un soi de implorare politicoasă ori, de ce nu, o dezarticulare în umilință a îngerului citadin. Urmare a acestei paradigme formale, Mircea Roman e considerat de criticii de artă printre cei dintâi sculptori care au impus în plastica noastră actuală simbolul angelic (de o altă factură decât la alți artiști ai sacrului, ca de pildă Silviu Oravitzan, Silvia Radu sau Aurel Vlad!), de o inefabilă și ascetică expresie umană, prin atitudinea de puritate și candoare a smereniei. Mircea Roman se menține în limitele alegoriei și simbolismului antropologic profan, căci îngerii lui, surprinși în poziții smerit-hieratice, sunt invariabil flagelați, înjugați, răstigniți, frânți, mutilați. Sunt parcă reprezentarea angelicului căzut pe pământ. Auto-htonizat!… Bref!, întoarce îngerul spre el, ca o punte, așa cum numai el îl vede.
Poate că aici se desparte artistul de percepția rapid instalată a similarității comode cu figurile din arta antichității egiptene. Dacă acolo – vorbim de sculpturile și chipurile de pe sarcofage – faraonii erau înfățișați într-o atitudine serenă, fiindcă așa trebuiau să se prezinte în fața morții: calmi, frumoși, împăcați, opulenți (chiar și cromatica este adecvată stării: de la galbenul strălucitor al aurului, la chietudinea albastrului de lapis-lazuli sau cobalt), Omul-generic al artistului nostru e diferit. Cu toate că ar putea fi înrudit ontogenetic – depinde de perspectiva percepției – cu marile arhetipuri ale antichității mediu-asiatice, egiptene, etrusce sau amerindiene, el este modest, peticit, un înger uman recompus din fragmente lipite (Frankenstein?… poate!), iar atitudinea lui este imaginea generică a dezolării, a damnării. Alteori, mai ales în Autoportrete, capul personajului devine un fel de pâlnie de megafon, o gaură neagră, dreptunghiulară, aspirând cu nesaț realitatea sau strigându-și cu disperare, dar în deșert, nevoia de comunicare (cum este Autoportret la 30 de ani, devenit arhetipul sau, dacă vreți, totemul unei alte viziuni cu temă).
Dacă adăugăm că lucrările sale au fost expuse în muzee și galerii importante din toată lumea, de la București la Kobe și de la Londra la Perugia și Bochum, în Portugalia și la Paris, avem imaginea geografiei pe care se întinde opera sa. Laureat al Trienalei de Sculptură de la Osaka (Oscar-ul sculpturii!), precum și al prestigiosului Premiu Delfina, la Londra, apoi, distins în anul 2000, cu Ordinul Serviciul Credincios de către Președintele României și, în 2008, cu Medalia de aur a Uniunii Artiștilor Plastici din Chișinău și cu Premiul UAP Pentru Sculptură în 2017, Mircea Roman se poate lăuda (însă n-o face, fiind un suflet timid și un caracter foarte discret și modest, aidoma, revenind la început, Albatrosului lui Baudelaire) cu o biografie și o operă de o întindere magistrală. Aripile lui sunt colosale. Anvergura acestora e cosmică.
Cronicart-ului nu-i rămâne, la final, decât să aleagă un cald și expresiv portret al artistului, semnat de autorul albumului, Alexandru Davidian: „În teatrul sculpturii românești, Mircea Roman este un personaj aparte, precum sculpturile sale. Reținut, dar comunicativ, ferm în convingeri, dar dispus să asculte și altă opinie, cântărit la vorbă, dar întotdeauna bine intenționat. Aspru, ori neted, precum lemnul propriilor creații, mai degrabă sfidător în privința necazurilor existențiale decât plin de speranță. Bătut de soartă, ca un lăpușan, dar mândru și demn, ca un moroșan”.