Cu credință și dragoste de Viorel Dianu, Editura eLiteratura, București, 2021, 130 p.
Viorel Dianu, un mărturisitor al lumii de acum, scrie cu osârdie și nu trec 2-3 ani să nu își publice prozele, majoritatea cu titluri ce fac trimitere la ortodoxie. Romanul de acum este construit prin intersectarea mai multor planuri temporale din viața unei familii obișnuite, cea a pensionarului Pavel Craina și a soției lui, Lena. Cele peste 20 de luni trăite până acum sub spectrul restricțiilor și al incertitudinii au bulversat până și punctele cardinale (pe alocuri, au bulversat și unele paronime, când și când). Așa se face că în loc de a fi altarul spre răsărit, cum este dintotdeauna, sudul a ajuns să fie noul est, preoții și Patriarhul oficiind Sf. Liturghie cu fața către nord, cum s-a întâmplat în primăvara 2020, după ce au fost o vreme închise bisericile: „Crainienii abia aşteptaseră duminica, să vadă lăcaşul fie şi pe dinafară. Trecuseră zece săptămâni de când nu mai asistaseră direct la o liturghie. Se primeniră deci ca pentru sărbătoare, însă n-o luară cu zorul. Fiind interzis accesul în biserică, unde aveau scaune rezervate în strană, afară vor sta în picioare. Şi cât vor rezista?… […] Cum aveau să se petreacă lucrurile nu era prea clar. Probabil că preoţii vor oficia tot în biserică, iar lumea va rămâne afară, ascultând la difuzoare. Sf. Ioan Gură de Aur a conceput liturghia legând-o indisolubil de altar. Iar altar în curte…, unde?, cum? La Patriarhie s-a ridicat unul impunător spre latura de miazăzi a esplanadei, fiind loc de-ajuns – plus că mai era şi baldachinul de vizavi –, însă unele biserici sunt construite la stradă, altele înghesuite de blocuri. Şi se punea apoi problema siguranţei. Vor respecta oamenii distanţa socială, dacă se vor aduna mulţi şi spaţiul va fi îngust?… Răspunsul era incert.”
Critica de direcție (vol. I, Analiza vectorială) de Adrian Lesenciuc, col. Efigii, Editura Junimea, Iași, 2021, 260 p.
La ce bun analiza vectorială într-un spațiu literar care n-are conștiința direcției? se întreabă în introducerea volumului (și, implicit, a ambițiosului său proiect totalizator) Adrian Lesenciuc, evidențiind două mari excepții: Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, asupra cărora urma să se aplece chiar pe parcursul acestui prim volum.
Origine (cu accent pe Brașov), Direcție și sens și Translație de vectori sunt cele trei mari capitole ale cărții, însoțite bineînțeles de o consistentă bibliografie.
Definirea spațiului literar românesc este rezultatul viziunii, al reflecțiilor autorului și al formulărilor sale memorabile, cu trimitere la referințe culturale multiple, cum este cazul aici, în Închidere și deschidere la români: închiderea care se deschide – „Spre exterior, cultura erupe rar. Sub matricea minorului, a marginalului, ea vieţuieşte în limitele închipuite ale structurii calcaroase a propriei cochilii. Vitalitatea internă, non-violentă în esenţă, a împins, ca măsură protectivă, spre schimbarea socială: apariţia statelor feudale româneşti. Dar în inima sa, fiinţa culturală a închis valorile proprii prin actul meditativ, prin alocarea realităţii înconjurătoare de rost, temei, noimă. Aşa s-a păstrat tradiţia pleistoi-lor sub forma isihasmului medieval. Aşa s-au născut sinteze ale gândirii medievale în învăţături precum cele a lui Neagoe Basarab, care decupa din tradiţia culturală românească de secole, dând formă prin scriere, îndemnuri spre moderaţie, stăpânire de sine, înţelepciune. […] Alinierea la spiritul vremii se poate face, avertizează Cantemir, doar printr-o reformă interioară”.
Lecția de amnezie de Iulian Moreanu, col. Proză contemporană, Editura Hertzog, Corunca, 2020, 180 p.
Iulian Moreanu este preocupat de jocul aparențelor și știe să creeze suspans, prin prozele sale scurte. Din elemente extrem de precise, nuanțate, autorul conturează vreun profil psihologic sau vreun context ce par a avea traiectorii relativ previzibile, legate de lumea actuală, dar insolitarea nu se lasă mult așteptată. Ștefan Ion Ghilimescu apreciază că „Scrisul esențializat și atât de frumos timbrat al lui Iulian Moreanu […] seamănă cu scrisul unui oriental; nimic ostentativ în el și nimic fără rost; echilibru al cunoașterii vii și meditației submerse, ca virtuți ale păcii și desăvârșirii reclamate de entitatea cărții; excelență a diferenței care mătură tot ce nu țin de substanța autentică a evenimentului; insolitare cu o rată de vibrato forte a sa”. Titlurile celor șapte texte de proză scurtă cuprinse în acest volum sunt următoarele: Lecția de amnezie, Fata cu brațele crestate, Îngerul chirurg, Tricoul de campion, Anti-Love story, Declarație de dragoste, Apel de urgență.
Poezii – Best Of: (Pe valul amintirilor care s-au șters) de George G. Daragiu, Editura Magic Print, Onești, 2021, 110 p.
Când ochii tuturor sunt ațintiți cu dinadinsul numai către valuri numerotate și distanțate, când atâtea evenimente sanitare, sociale, culturale chiar – suntem, din punct de vedere al receptării poeziei, în epoca de după Nichita Stănescu, de după Cristian Popescu! – s-au produs și stau să se producă, anunțate fiind, când nimic nu mai este ca înainte, George G. Daragiu alege să rămână tributar unei poezii în care alonja lirică are de-a face mai mult cu „valul amintirilor care s-au șters”: „Ce semne cu iubire poţi avea/ Când ai uitat pe lacul din pădure/ O lacrimă de arbore sub nea/ Ce şi-a găsit tăişul în secure?// Nu privighetoarea unei nopţi mă cheamă/ Ocheanul lumii mi-e întunecat/ Pe-o foaie de hârtie/ Metafora transpiră ca o armă// Noian de ierni pe-o vinovată vară/ Mă-ndeamnă să înot printre nămeţi/ Aud cum râde dimineaţa-n seară/ Cum se întorc din cer eroii obosiţi.” (Noian).
E război, proștilor. „Politicele mele” de Doinel Tronaru, Editura Eikon, București, 2020, 295 p.
În siajul lui Niall Ferguson (vezi Războiul lumii: Epoca urii), Doinel Tronaru publică în 2020 o carte cu un titlu vitriolant. În afara cronicilor de film și a dezbaterilor legate de fenomene culturale (incluse în ultima secțiune, Post-ideologice), cartea mai cuprinde și articole publicate – tot în ziarul Adevărul – referitoare la subiecte de politică internă și externă. Primele zeci de pagini sunt apărute în febra finalului de an electoral 2014. Spre luare-aminte, un citat, că nu au trecut decât șapte ani, nemaivorbind de frecventa utilizare a caracterelor bold (le citez aici în italice) pentru a evidenția cu asupra de măsură concluzii ce acum par atât de departe de adevăr, oricât entuziasm ar fi putut suscita – unui publicist-comentator, nu oricui! – un anumit rezultat electoral: „Prin urmare, putem spune că Klaus Johannis nu datorează nimic partidelor politice, ci doar cetăţenilor care l-au susţinut şi votat ca pe un candidat anti-sistem. Desigur, Johannis avea nevoie de acest instrument – al politicii de partid – pentru a ajunge unde a ajuns, era o condiţie sine qua non. Desigur, PNL-ul extins (incluzând PDL-ul) a câştigat alegerile, prin urmare aceşti oameni au tot dreptul să vorbească şi să-şi exercite meseria de politicieni. […] Klaus Johannis trebuie, însă, să facă şi să fie altceva: […] să redea «puterea celor fără de putere», după memorabila formulare a lui Vaclav Havel. Sper din toată inima că aşa se va întâmpla, în orice caz sunt sigur că în următorii cinci ani voi avea un preşedinte pe care să-l pot respecta, ceea ce nu a fost cazul până acum. Klaus Johannis poate să greşească, cu siguranţă va şi greşi, dar nu–l cred capabil – din fericire – de lucruri de care mie, ca cetăţean, să-mi fie ruşine. Este exact rolul preşedintelui într-o ţară civilizată, cum sperăm să devină România. (16 decembrie 2014)”. Nu au trecut, repet, decât șapte ani. În zona cinematografiei, ierarhiile se pare că au șanse să se modifice mult mai lent decât în zona politicului, unde surprizele, dezamăgirile și – din nou! – manipularea au avut întotdeauna altă anvergură și alte mize.