Au trecut în goana mare anii de la decembrie-le din 1989. S-au mai depus coroane, s-a mai vorbit ce s-a mai vorbit, dar nimeni nu s-a întrebat cu sinceritate ce s-a ales din „revoluția aia”. Sigur, se va spune că au apărut partidele politice, că toată lumea are dreptul să voteze pe cine vrea, nu doar pe „toarășul” și „toarășa” și ciracii lor, că e piață liberă, că sunt drepturi ale omului și alte câteva asemenea lucruri la care mulți visau. Dar, căci mai există un dar, ca mai totdeauna, dar oare cele pe care le sperau tinerii din cimitirul de pe lângă Bellu ori din cele de pe la Timișoara și din alte orașe cum s-au îndeplinit? Nu cumva jertfa lor, la care se mai referă încă atâția profitori ai vremurilor noi, a fost făcută și pentru o lume mai corectă și mai cinstită? Sigur, nu spunea nimeni în gura mare asta, pentru că erau mai urgente reformele enunțate mai sus. Dar, oare, cei care au murit la Timișoara, București, Cluj, Sibiu și-n alte orașe nu se gândeau și la o viață mai bună pentru milioanele de oameni ținuți sub cizma grea a partidului unic? Și nu cumva asta nu s-a prea îndeplinit, ci s-au îmbogățit doar cei lacomi și lipsiți de scrupule, pătrunși prin parlamente și guverne și agenții guvernamentale și clienții partidelor?
Căci vedem și astăzi încă, după atâția ani, puse la punct rețelele politice și para-politice care, în loc să vegheze la binele națiunii, pe care de altfel îl proclamă într-una, nu fac decât să vegheze la binele financiaro-economic al lor și al familiilor lor și al clienților lor. Or, scuzați-mi comparația, asta făcuse și partidul unic. Doar familia principală a ultimilor ani, Ceaușescu pe numele ei, era profitoarea principală a regimului așa zis al muncitorilor și țăranilor. Iar în jurul lor, de asemenea, mai profitau clienții de partid și de stat, cu familiile lor cu tot, a căror îmbogățire însă trebuia ținută sub preș, că, dacă ieșeau din rând se supăra principala familie și îi „rotea” în locuri mai puțin profitabile, dar totuși călduțe. Și dacă ne uităm mai departe în istorie, nu s-a supărat și sultanul pe marele nostru voievod Constantin Brâncoveanu din cauza luxului pe care-l afișa familia sa?
Așadar, multe s-au schimbat, dar în mentalitățile noastre – da, ale noastre! – multe au rămas aceleași. „Căz doară” – vorba lui Marius Chicoș Rostogan, știți, „pedagogul de școală nouă” al lui I. L. Caragiale – și noi, poporul, suntem înclinați să zicem, în cor, „dacă au ajuns acolo, mai pun și ei mâna, ce-i rău în asta?”. O să ziceți că nu, noi ne revoltăm și încercăm să-i desfacem de la haznaua publică a bugetului (știți, „hazna” se numea și tezaurul, pe vremea care a născut aceste mentalități, încă nedecedate). Da, sunt mulți care se revoltă, dar și mulți care o fac doar pentru că nu au ajuns ei acolo, iar dacă ar accede la funcții s-ar lăsa duși de plăcutele obiceiuri fanariote. Când, dacă-și mai aduce aminte cineva, perceptorii și alți – să zicem – funcționari publici nu aveau salarii, ci se serveau din buzunarele supușilor sau împricinaților. Povestea comisionului atunci să fi început?
O fi resemnarea o caracteristică națională, dar și asta are, poate, o limită. Sigur, limita e tot mai departe, pentru că, ocupați cu câștigarea pâinii zilnice, oamenii de rând, cei care n-au acces la masa publică, întinsă pentru profitorii de profesie, nu mai văd dincolo de ceea ce – cum spune presa cu o vorbă devenită obsesie – „pun pe masă” azi, mâine și în cel mai fericit caz, poimâine. Și mai ales la Paști sau la Crăciun. Ați observat că, totuși, ceva se mai schimbă, e drept nu tocmai în bine? Că se spune tot mai des, cu o pudoare ciudată, „sărbători de iarnă” în loc de Crăciun, ba, dacă-mi aduc bine aminte, am auzit o ziaristă de pe la o televiziune vorbind chiar de „bradul de iarnă” sau „pomul de iarnă”, exact cum i se spunea, conform corectitudinii politice comuniste, căci și ăștia aveau corectitudinea lor, acum – ca să vezi! – peste treizeci de ani. Altă meteahnă a vremurilor trecute, moștenită de persoane care nici nu le-au prins. Căci răul se transmite, dar cele bune mai greu.
Bilanțul acesta improvizat ar mai putea continua, pentru că sunt multe lucruri care păruseră o clipă abolite cu mânie (nu neapărat proletară) și care scot capul când te aștepți mai puțin. Cât despre revoluția din decembrie 1989, ea este tot mai îndepărtată, cei care au ucis atunci nu sunt nici astăzi pedepsiți, poate așa, vreun sergent sau doi să fi fost, dar cei de la care au emanat, vorba aia, ordinele nici vorbă.
Nu e departe vremea când oamenii care au trăit acele zile nu vor mai fi și atunci revoluția va putea fi îngropată – nu, nu alături de cei din cimitirele eroilor tineri – ci undeva mult mai sigur ca să nu-i mai deranjeze pe cei interesați să fie uitată.