Geert Hofstede definește cultura ca fenomen de programare colectivă a minții. Programatorii nu sunt parte a unei mari oculte ce are o agendă anume, ci părinții, bunicii, învățătorii, profesorii și prietenii noștri care nu fac altceva decât să transmită continuu și involuntar codul cultural cu care ei înșiși au fost programați. Din momentul nașterii noastre, ni se spun povești, ni se dau sfaturi, ni se transmite permanent ceea ce este acceptabil și ce nu, ceea ce este dezirabil și ce nu. Uneori, în mod direct, alteori prin canale ceva mai subtile (modelul personal, simboluri, imagini etc.). Pe această fundație originară, fiecare dintre noi construiește, mai târziu, propria sa clădire. Unii nu mai construiesc nimic; locuiesc în aceeași casă ridicată de alții și dată lor moștenire, acceptând cu seninătate softul ce le-a fost livrat. Acesta are marele avantaj de a rula fără erori majore, până în momentul la care mașinăria pe care a fost instalat sucombă. Societatea a avut mereu un mare număr de chiriași (aceia care își asumă valori, sisteme de gândire și paradigme concepute de alții) și un restrâns număr de proprietari (creatori de sisteme, modele etc.).
Privită din această perspectivă, cultura nu e altceva decât un set de informații care circulă dinspre un individ spre celălalt. Dacă rămânem în zona descrisă de Geert Hofstede, aproape că nu e nevoie de instituții de cultură finanțate din bani publici. Dacă aceste instituții nu fac altceva decât să multiplice programarea colectivă, să ofere replici a ceea ce deja circulă în corpul social încă din momentul nașterii noastre, atunci putem găsi o altă utilitate banului public. Nu e nevoie de Consilii Județene ori centre culturale pentru a perpetua ceea ce, oricum, se transmite din generație în generație, gratis. În definitiv, iia românească și cântecul popular au supraviețuit bine-mersi și fără sprijinul financiar al statului. Iar, dacă, într-o bună zi, nu vor mai supraviețui, înseamnă că lumea în care ele aveau vreun sens a dispărut ori s-a transformat. Conectând-o la banii publici, ea, lumea, nu-și va mai recăpăta vigoarea de altădată pentru că, pur și simplu, orice este viu pe această planetă funcționează într-un ecosistem care face posibilă viața în anumite condiții date. Cultura nu poate fi ținută în viață conectată la aparatele finanțelor publice.
Nivelul de la care cultura devine imperios necesară este cel de dincolo de definiția lui Hofstede. Abia dacă reușim să rescriem softul, să ne reprogramăm constant mințile, fie și parțial, așa cum, periodic, ne upgradăm laptopurile ori telefoanele, vom ajunge la organismul culturii vii. Cultura vie (n-am înțeles niciodată prea bine ce înseamnă cultură autentică) are un scop primar: ea te face să găsești sens. Nevoia de sens este motivul pentru care e nevoie de cultură. Sensul nu vine din ritual, ci din înțelegerea gesturilor pe care le faci într-un moment sau altul. Ritualul e o formă de confort mental, utilă în plan psihologic (răspunde nevoii de apartenență la ceva care transcende individualul), dar deloc fecundă. Multitudinea de festivaluri populare de tot soiul, cărțile finanțate de diferite Consilii Județene, lăsate mai apoi să zacă printre rafturile bibliotecilor, sunt acte de cultură birocratică. Există cultura birocratică și cultura vie. Una e, câteodată, aducătoare de voturi și contribuie la creșterea vânzării de popcorn, cealaltă e generatoare de reflecții și sens.
Atâta vreme cât instituțiile noastre publice de cultură rămân blocate în cultura ritualică, replicând la nesfârșit același set de evenimente, creând același tip de conținut, ele nu pot fi altfel decât inutile. Cultura devine utilă numai în momentul în care își îndeplinește această funcție primară: să te facă să înțelegi ceva, orice și oricât de banal ar fi, despre lume. Cultura e un proces intelectual; ea nu e neapărat menită să te conducă spre adevăruri unanim acceptate și nici nu e încărcată de vreun sens etic. Nu te face nici mai bun, nici mai rău, ne e nici morală, nici imorală. Ea rezolvă o angoasă; nevoia de sens. Nu există angoasa, nu e nevoie de cultură. Nicio tragedie! Putem foarte bine funcționa în paradigma definiției lui Geert Hofstede și nu e deloc nevoie să cheltuim și bani pentru asta.
Are cultura nevoie de bani publici? Firește, însă doar pentru a o face accesibilă acelora care vor să găsească sensul și nu-și pot permite s-o facă. Așadar, banul public ar trebui să plece spre consumator, nu spre creator. Dacă cineva este vizitat de genialitate și scrie un text valoros, nu textul în sine trebuie promovat prin includerea lui în programe de finanțare. De cele mai multe ori, textul astfel publicat nu poate intra în circuitul de vânzări. Autorul poate fi, adesea, văzut pe la târgurile de carte, oferindu-și cartea gratis celor care mimează un minim interes. Rezultatul este unul previzibil: cărțile bune sunt, uneori, scumpe pentru mulți, cărțile proaste sunt gratis și de găsit din abundență în servietele personale ale autorilor.
Francis Fukuyama observa că societatea contemporană tinde să nu mai fie divizată în jurul axei identificate de Marx, clasa socială, ci în funcție de criteriul proximității față de marile centre producătoare de cultură. Realitatea multor țări europene e că populația din marile centre urbane, cosmopolite, trăiește într-un alt univers mental decât cea comasată în zona urbanului mic sau ruralului. Profesorii buni, salariile decente, accesul la cultura vie le sunt accesibile unora și interzise celorlalți. Fenomenul e acut în România. Puținii bani pentru cultură care ajung în provincie sunt gestionați, la noi, nu în scopul reducerii acestei falii constatate de Fukuyama, ci tocmai pentru adâncirea ei. Pretextul este acela al promovării culturii locale. Ce înseamnă, însă, mai exact, cultură locală?! Simplu spus, conceptul pornește de la o premisă stahanovistă: orice comunitate locală trebuie să își aibă cercul ei de oameni de cultură; dacă nu îi are, ei trebuie inventați. În multe cazuri, e vorba de scriitori care se citesc între ei, de critici literari care debitează aceleași generalități de decenii, de cântăreți, pictori, profesori etc. a căror anvergură depinde exclusiv de bugetul local alocat culturii în respectiva urbe. Așa se sprijină cultura pe la noi; nimeni nu e prea interesat de crearea nevoii de cultură, ci doar de asigurarea fondurilor care să le permită acestor oameni de cultură să se manifeste.
La o primă vedere, o citire a fenomenului într-o astfel de cheie poate fi ușor acuzată de elitism. De prea multe ori, la noi și aiurea, cultura a avut de purtat povara unei astfel de etichete. Pentru mulți, ea e ceva misterios, un domeniu pentru înțelegerea căruia e nevoie de un soi de efort accesibil doar unora. Obscurul, ilizibilul, aproximativul trece adesea drept cultură. Ca în orice activitate intelectuală, există, firește, și aici, paliere. E drept, nivelul abstract al culturii mari nu e ușor accesibil. Acolo se ajunge selectiv; e nevoie de date personale pe care nu le putem avea toți (cunoașterea limbilor străine, deschidere intelectuală, capacitate de abstractizare, abilități de percepere a fenomenelor locale în interiorul paradigmelor globale etc.). Așa a fost dintotdeauna, probabil că așa va fi întotdeauna. Însă, dincoace de acest palier, se află noțiunea de catharsis, empatia, umilința intelectuală, curajul intelectual (a se vedea lucrările lui Peter Facione, despre gândirea critică), toate ușor de înțeles și de integrat în viața noastră de zi cu zi. Aceasta este cultura vie care creează reflexe și aptitudini constante de gândire critică. Or, în sistemul românesc actual, tocmai această dimensiune este ignorată. Cultura devine o afacere a unui cerc de așa-zis inițiați. Democratizarea ei, deschiderea ei către consumator nu se produce decât sub forma sterilă a concertelor și festivalurilor. Ele oferă divertisment zonei urbane mari și mai nimic urbanului mic ori ruralului. Într-un astfel de circuit cultural, sunt omise tocmai acele etape care constituie esența unui act cultural. Actul cultural este produs, livrat și cam aici se oprește totul. Nu mai există internalizarea, poziționarea, reflecția și dezbaterea.
Cultura nu se naște în vid. Ea e reflecția preocupărilor cotidiene ale unei societăți. În ea se găsesc exprimate îngrijorările și interogațiile spiritului uman. Câteodată, la aceste interogații răspund mai bine produsele culturale ale epocilor trecute și, atunci, încercăm să găsim răspunsuri în arta celor de dinaintea noastră. Această nevoie trebuie să fie, însă, naturală. Punctul de pornire este întotdeauna nevoia reală a corpului social, nu ceea ce unii sau alții își imaginează că trebuie promovat, prezervat sau finanțat. Cultura locală nu trebuie cu tot dinadinsul protejată pentru simplul motiv că e locală. Iia, hora, doina, monografiile satelor sau oina nu vor rezolva nici falia despre care vorbea Fukuyama și nici incapacitatea noastră de a empatiza unii cu alții sau de a face diferența între opinie și argument. Acestea sunt nevoile sociale ale momentului și la ele trebuie să răspundă cultura vie. Aici trebuie să fie banii dumneavoastră!