Poezia e uimitor de democratică, dezinvoltă, cu aceeași importanță, sau lipsă de importanță, filosofând despre gaura neagră și cursa de șoareci (e de înțeles: gaura neagră nu e una de șoareci, ci… una de… mda, nu se știe de ce…)
Posibil, filosofând, sufletul se eliberează de patimi. Însă esențializează poezia din el. Într-o inevitabilă interacțiune, în care filosofia și poezia se termină acolo unde încep filosofia și poezia. Sau invers, în rocadă de termeni: poezie – filosofie, filosofie – poezie.
Trăind din și în dezacorduri, asemeni filosofiei, poezia este uimitor de democratică și, chiar de s-ar întâmpla ca Platon să-mi fie amic, mai amică poesis est, pentru că, în raport cu știința filosofiei pure și pretinsul adevăr imbatabil, poezia e ateismul îngerilor ce întruchipează esența religiei (credinței).
(Cu titlu de remarcă: Platon gândea să expulzeze poeții din cetate. Să zicem că ar fi reușit. Însă cum ar fi dat el afară din cetate poezia? Ea e la temelia cetății.)
Iar noi avem nevoie de îngeri – păzitori, dar și inspiratori – care ar putea confirma chiar existența tainițelor inspirației, intuiției, dezlănțuirilor suprafirești ale Poeziei ce se auto-creează între gândurile laice ale unei foste divinități și spectrul suprasensibil al lucrurilor într-o predispoziție romantică în surdină, ca și cum ar fi umplut trâmbițele îngerilor cu puf de lebădă. (Exact, sau relativ, așa: surdina din puf de lebădă.)
Chiar de ateismul îngerilor spuneam, deoarece, precum teismul, ateismul inspiră poezie, dovadă că aceasta, pe cât e de la Dumnezeu, de la îngeri, pe atât e și de la om.
În ce mă privește, îmi place poezia, nu versul. Poezia mereu, neobosit navetistă prin ea însăși. Ceea ce unora li s-ar părea că poezia e un lucru în sine (a unei culturi… nefigurative).
O fi, numai că un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule. (Unii chiar zic, nițel pompos: Măria Sa Cititorul.) Ea, poezia singurătății noastre de toate zilele, pe care, dăruindu-ne-o unii altora, deja nu mai suntem atât de singuri… Ceea ce înseamnă că, în mare, poezia aparține tuturor, aparține poporului. Însă, din păcate, poporul nu prea știe de asta. Despre ea, poezia, care înseamnă, de fapt, totalitatea: pro-verb, pro-substantiv, pro-adjectiv, pro-prepoziție, pro-punct, pro-virgulă. Pro-viață, etc.
Însă aceasta nu înseamnă că, obligatoriu, trebuie să așteptați mare lucru de la poezie. Ea e universul lucrurilor mici, dar esențiale, ca atomul. În contextul plin de limite și neputințe, de augmentări, exagerări sau minimalizări, ce se cheamă infinit, poezia nu poate avea final. Pe când versul deja apare ca un final fatal. Pentru el însuși. În taina uni-versului / uni-versurilor contând nu versul, ci triumful imposibilului, al poeziei și disperării. Disperarea impulsionând una dintre motricitățile firii umane îmbelșugat creatoare de poezie în timpurile (…toate), când lumea continuă să fie nesigură de ceva esențial, încât compune la infinit poezii (uneori poeme) de dragoste. Inclusiv de dragoste de sine, lumea. Creatoare de poezie.
Un strop de geniu, un strop de filosofie, un strop de adevăr, un strop de noroc, un strop de meserie (lista rămâne deschisă) = POEZIE. Tu la puterea lumii (sau, simplu: tainei), lumea (sau, simplu: taina) la puterea ta = poezie (inclusiv). (La urma urmelor, ca și la începutul începuturilor, poezia ar reprezenta o părere mai specială despre lume.)
Așa o fi, încât nu suntem sută la sută motivați să așteptăm mare lucru de la ea, poezia, însă, în toate colțurile pământului (colțuri… rotunde!), probabil și ale universului (…colțuri-orbite [ca geometrie, bineînțeles, nu ca oftalmologie]), nicidecum nu se poate fără plasticul nonsens al poeziei. Și fără inexactitatea geometriei, e de menționat. În spiritul inevitabilei relativități a toate.
Tocmai în spiritul omniprezentei relativități poezia poate fi până și ceea ce ar putea să nu se întâmple, dar care întâmplare a… ne-întâmplării are și ea, totuși, loc și spațiu. Aici, a avea loc – în sensul de a se întâmpla. O foarte delicată insinuare a paradoxului, nu? Când a avea loc nu e același lucru (ce poate fi, în alt caz) cu a avea spațiu, ci înseamnă: a se întâmpla în spațiu. Inclusiv, dar chiar înainte de toate, în spațiul firii, zis și univers interior. A se întâmpla în toate cele patru părți ale lumii, și în a cincea, numită pretutindeni – unde se află în matca ei însăși ea, Poezia.
Pretutindeni, unde, adică, poezia ar fi ca și infinită. Dar mai ales unde poezia este ceva infinitiv. Pentru că, dacă ar admite definitivul în conținutul și forma ei, despre floare, albină, femeie, mamă, patrie etc., ar fi fost suficient câte un poem despre astea în toate limbile și s-ar pune punctul universal.
Acest pretutindeni, sau – stare de pretutindeni, ducându-te la ideea că, de fapt, ar exista trei genuri de poezie: poezia de până la poezie și poezia de după poezie. Adică, există poezia din împrejurimile necuprinse ale poeziei propriu-zise. Poate că, mai mult, o poezie anonimă, nimănui cunoscută, motivele ei persistând pretutindeni, chiar dacă, la posibila Apocalipsă, va dispărea evidenta cauză de existență a ei.
Astfel că, în ce mă privește, versului îi prefer poezia. Versurile fără poezie sunt câtă frunză și iarbă, pe când poezie fără versuri – nicidecum. O fi aici un paradox?… Ce te-ar duce la gândul că poezia ar exista nu grație versului, ci în pofida acestuia?… Sau și cu ajutorul acestuia?…
E mai complicat decât s-ar părea.
Când flirtezi, se iscă versuri, când iubești – se naște poezia. De unde și cazurile cu versificațiile unora, numite bombastic poezie, însă care dau senzația că ar fi ca și cum ar epila șopârla.
Versul e ceva deja atins de păcat. Poezia e însăși puritatea. Ea este Eva de până a fi mușcat din măr. Versul – Adam după ce a mușcat din măr.
Iar tu, cititorule, iar tu, poetule, să credeți în poezie, ca și în marea taină, chiar dacă e nevoie de multă energie, de o muncă deloc ușoară a sensibilității și cugetului.
Însă astăzi, când se tot înmulțesc leneșii…
Iar tu, dragă interlocutor, cred că nu ești dintre nimicfăcători. Și reține că nu ar fi un nenoroc, dacă nu ai talent pentru a scrie poezie. Nenorocul vine, dacă nu știi a citi poezie.
Poezia pentru cititor e răspuns, pentru poet – chemare. Iar în casa poetului mai important decât poetul e doar poezia acestuia. De altfel, cum ar trebui să fie și în casa cititorului.
Iar dumneata, mai celălalt, zadarnic nu citești poezie. Nici nu știi ce pierzi! Mai mult de jumătate, poezia lumii din toate timpurile pare a fi scrisă despre tine cel de azi.
Oricum a fost, oricum e, oricum va fi, în fine, dă-ți seama că plătești foarte scump lipsa dragostei de poezie. Iar dacă suferința sufletului dumitale nu poate fi vindecată prin poezie, din păcate e vorba de o boală incurabilă, ducă-se-pe-pustie…
…În fine, resemnat și cu modestia de rigoare, trebuie să aduc aici și ideea că, de regulă, multe dintre considerentele care intenționează să dea o definiție sau mai multe definiții poeziei sunt plastice, chiar frumoase, chiar metaforice și, deci, implică poezia, numai că nicidecum nu o și explică.
Implică, adică posibil și ele, considerentele, să creeze ceva poezie. O stare și intercomunicare între tainic și declarat, între știut și neștiut, între latent și… patent.
Pentru a reveni la începutul acestei entimeme (sau zig-zag, șotron sau, poate… bolero):
– Poezia e uimitor de democratică, iar a încerca să o definești înseamnă să recurgi inevitabil la unele constrângeri a poeziei dintotdeauna, libere, neconcepute în afara libertății.
Poezia e atât de democratică, încât nu trebuie să încerci a o domestici, dar să o lași în libera ei dezinvoltură pe unde o vrea, prin oricare tărâmuri și graiuri ar pofti să rătăcească, să se piardă sau să se regăsească, să înflorească.