GLOBALIZAREA ÎN CULTURĂ

O noutate, care în momentul când mă decisesem să scriu despre ea era recentă, este că o profesoară de română, tânără, a decis să nu mai respecte programa școlară și să nu mai predea copiilor (pesemne la clasele mititele) pe Creangă sau Eminescu, preferând, de pildă, Cartea junglei sau Micul Prinț, mai potrivite, spune domnia sa, cu vârsta elevilor. La prima vedere îți vine să-i dai te miri ce replică. E preferabil, de aceea, să aștepți a doua vedere. Or, la această a doua vedere, lucrurile se lămuresc altfel. Și anume: nu este acesta decât un reflex al globalizării, de la comercială la, iată, culturală.
Nu am ascultat concursul pentru Eurovision, dar câte-un fragment tot mi s-a strecurat în auz. Ei bine, totul era în engleză, limbă minunată de altfel, dar parcă nu tocmai a noastră. Cândva, demult tare, scriitorii și nu numai ei, își băteau joc de franțuziți. De angliți nu-și mai bate joc nimeni. Om fi devenit mai conformiști, că doar toată lumea asta e cuprinsă de febra englezei și cu franceza de pildă aproape că nu te mai poți înțelege nici în Franța. Bun, să zicem că noi, ăștia, care am avut nenorocul să trăim în comunism, om fi mai dispuși să ne conformăm regulilor dictate de undeva, cine știe de unde, dar tinerii care nici măcar nu știu că a fost comunism, necum cum era, sau revoluție, necum că au murit unii de vârsta lor (atunci), ei de ce și cum?
N-aș vrea să fiu înțeles greșit, deși știu că asta e meseria unei serii mari de oameni. Nu mă număr printre autohtoniști, ba chiar mi se pare insuportabil să tot văd persoane bătându-se cu pumnul în piept că „noi suntem români, noi suntem români”, dar fără pumn eu însumi recunosc, dacă mă întreabă cineva, că sunt român. Și o spun fără nici un fel de teamă sau umilitate. Cred, de aceea, că ne putem globaliza și fără să ne predăm cu tot cu cultura noastră și cu mintea noastră.
Recunosc, cele două cărți citate de tânăra profesoară de limba română nesupusă sunt niște capodopere. Dar Amintirile lui Creangă nu sunt? Dar poeziile lui Eminescu nu sunt? Sigur, la scara noastră, dar e bine să ne cunoaștem lungul scării, pentru că, oricum, n-o să fim luați drept francezi dacă știm mai bine decât ei Micul Prinț, carte care m-a fermecat și pe mine, dar după Amintirile și Povestirile lui Creangă, sau anglo-americani dacă le cităm din Kipling mai dihai decât pot ei să o facă.
Chiar dacă nu suntem la Junimea, anecdota merită să primeze. Prin 1969 cred, sau poate 70, la Doi Mai, știți satul acela care era atunci punctul de atracție al sudului Mangaliei, am cunoscut doi tineri francezi, el de 21 de ani, student la medicină, ea, logodnica lui, de 19 ani, studentă la Litere. Bucuros că am dat de o literată m-am apucat să le vorbesc despre Baudelaire (nu „și Poe și Rollinat”, ci), Rimbaud, Verlaine, Mallarmé. Stupoare: fata, studenta la Litere, m-a întrebat cine sunt ăștia și aflând ce credeam eu despre ea și despre literatura franceză s-a scuzat spunându-mi că ea se pregătește să lucreze la Radio! Nu m-au crezut nici o clipă francez doar pentru că îi citisem pe ăștia, pe care ei îi ignorau cu grație. Așa că atenție!
Dar din afirmația profesoarei noastre nesupuse Ministerului putem da într-o situație viitoare demnă de atenție, cel puțin cât povestea mea de mai sus. Domnia sa spune: Creangă, Eminescu sunt pentru altă vârstă și copiii îi vor citi după ce vor fi adulți. Păi tocmai aici e problema: cineva care a fost nutrit de mic numai cu Micul Prinț, Cartea Junglei sau Harry Potter, că mi se pare că și pe acesta îl citase doamna profesoară, mai are datele, când mai crește puțin, pentru a-i citi pe Eminescu, Sadoveanu, Creangă? Teamă mi-a că răspunsul este nu.
Concluzia poate fi aceea că globalizarea accentuată în care trăim, comerțul acesta deschis, care înlătură de pe piață actorii mărunți, va face curățenie și prin cultură, alegându-i și aici pe cei mai tari (cu economii și armate puternice în spate), iar cei mai mărunți, așa ca noi, cu Creangă al nostru și Eminescu al nostru, vom fi dați la o parte, mai precis scriitorii noștri vor fi dați la o parte, vorba lui Lenin (sau Marx?, poate Engels, poate Stalin?), la groapa de gunoi a istoriei. Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, dar de ce să ne grăbim?