Un călător neîmplinit și un voiaj desăvârșit (întru portocaliu)

Pe la finele anilor ʼ70 ai secolului trecut, am avut bucuria de a prezenta unui public ne-hispanic (în speță românesc) o primă antologie a poeziei lui Omar Lara. Cum judecățile mele de atunci mi se par a păstra încă o oarecare validitate, încep prin a le revizita, în chip de preambul la o nouă abordare a universului liric al poetului chilian.

1.- Textul cu pricina (Ivanovici, 1979) viza în primul rând metafora rătăcirii sau a „voiajului neîmplinit” (viaje imperfecto), cum prefera să-l numească autorul. Afirmam acolo, între altele, că voiajul – a cărui rezonanță arhetipală e de prisos s-o mai subliniem – nu constituie pentru Omar Lara expresia unei hiperbolice „foame de spațiu” (precum, să zicem, la Neruda), ci mai degrabă se leagă de o poetică a litotei, deprinsă de la Vallejo; poetică în virtutea căreia, aidoma peruvianului, el se autopercepe drept o ființă „concret-precară” (Jitrik 1967: 219). „Neînplinit” dintr-o neîncetată contestare de sine, subiectul călător devine martorul „materiei în trecere” („Lucruri”), privită dinspre propria-i „carne-n peregrinare” / carne de peregrino („Din apa aceasta nu va bea”).¹

Din cele de mai sus se deduce în primul rând un principiu de organizare spațială a discursului poetic. Mai devreme sau mai târziu, dar inevitabil, călătorul dă în drumul său de un prag, delimitând un dincoace și un dincolo. Simpla-i existență transformă trecerea într-o mișcare pendulară, conferind lumii înconjurătoare trăsături când familiare când stranii, potrivit poziției deținute de fiecare dată de obiectele ce o alcătuiesc.

Dincoace avem de-a face cu un spațiu pacificat, în măsură să conjure sau măcar să atenueze spaimele ființei precare:

Am săpat o groapă în țărână

vom fi acolo la adăpost de ploi

de vânt.

În ulcele de lut am păstrat băuturi arzătoare

și-n alte oale fructe și apă de mare.

Astfel vom sta în zarva dinafară,

în mireasma dinafară și-n forme vegetale.

În vizuina noastră răcoroasă și călduță,

la adăpost de vântoasă, de trăsnete

de trecerea cirezilor sălbatice.

(„O vizuină răcoroasă și călduță”)

După cum putem vedea, acest dincoace conține un tropism de repliere către adâncuri. Exteriorul își suspendă trăsăturile amenințătoare („vântoasa”, „trăsnetele”, „trecerea cirezilor sălbatice”) și se retrage „în forme vegetale”, unde mai răzbat doar „zarva” și „mireasma” dinafară. Chiar erotismul – oedipian sau nu – încape de minune în această „vizuină răcoroasă și călduță”, în care e greu să nu recunoști refugiul ocrotitor al sânului matern.

Dincolo de prag (sau în afara vizuinii) se întinde lumea „largă și străină”, aridele domenii ale unui Exil unde, după binecunoscute rețete freudiene, familiarul devine irecognoscibil și neliniștitor. Inclusiv propriul Eu, căci orice căutare identitară se rătăcește în tentative, conjecturi, ocoluri și eresuri. Scrie, bunăoară, poetul: „Acesta din dreapta, pe vine, sub bărbuța lui Lenin, / acesta sunt eu” („Fotografie”); iar criticul chilian Jaime Concha comentează: „Simplul gest indicativ îl transformă pe poet în imaginea unui necunoscut” (apud Ivanovici, 1979: 10/11). Am totuși senzația că cel preschimbat într-un necunoscut nu este aici indicatul, ci (ierte-mi-se barbarismul) indicantul: gestul său, inaugurat dincolo, nu izbutește să răzbată dincoace, unde fără îndoială „acesta sunt eu”, înconjurat de repere recognoscibile („bărbuța lui Lenin”). Cea care cu adevărat traversează suprafața fără adâncime, dar în sens contrar, adică înspre privitorul fotografiei, e neliniștea ce începe a emana tocmai din sânul familiarului („trebuie să cercetez în ce măsură sunt chiar eu în imagine”: ibid.) Gestul indicativ ricoșează, deci, lovindu-se de transparența compactă a pragului, și revine la indicant în chip de „reîntoarcere a refulatului” (cum ar zice psihanaliștii): o reîntoarcere ce de-viază, des-figurează și mai ales de-realizează tot ce întâlnește în cale: „E un oraș văzut și nevăzut de mine […]. Am umblat poticnindu-mă prin orașul acesta […]. Am fost chiar în dragoste / cu o fată până ce mi-a mărturisit / că e doar un miraj” etc. (ibid.)

Ar mai fi de adăugat că, pe durata voiajului său neîmplinit printr-un asemenea spațiu, poetul dezvoltă litota vallejiană în direcția unei poetici a elipsei. E ceea ce se întâmplă în poemul următor unde, eludând codurile identitare explicite, poetul etalează precaritatea ființei într-o retorică a afaziei:

Iată-l: un ins.

Lipsit cum e de identitate

deambulează incognito numai pe străzi piezișe

cei ce îl recunosc îl arată cu degetul

și cad asupra lui priviri feroce.

Iată-l: un ins.

Dacă l-ai întreba cine este

n-ar ști ce să-ți răspundă

lipsit cum e și de cetățenie

nu poate să vorbească despre efecte sau afecte personale.

(„Un ins”)

2.- Pe când își parcurgea, discret, propria-i istorie, pe coordonatele enumerate mai sus, poezia lui Omar Lara s-a văzut la un moment dat confruntată cu cealaltă Istorie, cea plină de „zgomot și furie”, pe care încă Shakespeare o auzise „din gura unui idiot”. Înghețul abătut din senin asupra „primăverii chiliene”² a ieșit, ai zice, în întâmpinarea poetului cu o brutală ironie, proiectându-i imaginarul în orizontul unei traumatice experiențe imediate.

Cum a reacționat el la această grosolană actualizare a metaforelor sale? La imperfecțiunea voiajului existențial, confirmată pervers ca dezrădăcinare? La pragul devenit hotar de netrecut? La gestul indicativ care, acum mai mult ca oricând, încearcă să ancoreze cumva, de ceva, un dincolo în trecere spre depărtări din ce în ce mai inaccesibile? La familiarul înstrăinat, nu doar ca percepție ci în chiar substanța acestuia? La iluzoria sa revenire, care nu face decât să reproducă pierderea și nu mai poate restitui decât „istoria bruștei tale irealități” sau „altă divinație a pământului meu / altă lovitură de aromă funestă” („Cheie a memoriei”)?

În mare măsură, poetul a știut să evite cele două mari primejdii care-l pândeau într-o asemenea situație-limită. Prima e nostalgia, incubatorul auto-compasiunilor lipsite de orice valoare de mărturie. Cealaltă e obscena angajare partizană („partinică” i se zicea pe la noi), în care Benjamin Péret vedea suprema „dezonoare a poeților”. Fără vociferări și fără sentimentalisme, poetul chilian izbutește să moduleze o emoție ce nu se lasă proferată sotto voce; mai mult: o face compatibilă cu propria-i estetică a elipsei și cu spațiul auster derivat dintr-însa. În speță, convertește un fapt exterior atât de contondent precum moartea în pragul care structurează discursul poetic pe dinăuntru. De aici încolo, el va actualiza și trecerea pendulară între dincoace și dincolo, ca o figură a resurecției. Unul dintre poemele acestei perioade consună, după mine, cu imnul triumfător (dar nu triumfalist) cu care culminează și se încheie Săptămâna Patimilor după ritul creștin răsăritean. Cum bine știm, acolo se vestește cum că Mântuitorul „a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. În elegia virilă a lui Omar Lara, cu cântul se calcă pre moarte, mântuită e victima și, dintr-un dincolo al jertfei, e readusă în dincoace-le speranței:

În ultimele zile din câte i-au fost date

Fernando Krause îi cânta fiicei lui Camila.

Camila are-acum trei ani.

Va veni ziua când ea-i va cânta tatălui ei

pe străzile din Chile, străzi curate.

(„Camila”)

3.- După ce a traversat deșertul „angajării”, ieșind relativ teafăr din acea încercare, odată închisă și paranteza conjuncturală (măcar că dramatică) ce-l obligase la acel exil, deopotrivă fizic și poetic, Omar Lara se „repatriază” în ambientul, stilul și tematica de odinioară: nu în virtutea inerției, ci pentru a le explora și mai în adâncime și a le da un nou impuls evolutiv. Pendularea între dincoace și dincolo, de-o parte și de alta a pragului arhetipal, nu încetează a marca reperele spațiului său poetic; „voiajul neîmplinit” și rătăcirea continuă să constituie emblemele climatului existențial al discursului liric. Ba chiar cu și mai multă greutate și cu o relevanță sporită, date vremile de nomadism de masă pe care ne e dat să le trăim. Căci, deposedați de „patrii celeste” – și cine n-a pierdut-o pe a sa când a rămas orfan de Utopie?³ -, singura ce ne mai poate adăposti este Exilul în sine.

Unii poeți și-au câștigat privilegiul de a-l cartografia. Între ei și Omar Lara care, în locul feluritelor pământuri ale făgăduinței cu care feluritele „mari narațiuni” au luat mințile erei moderne, a descoperit și explorat încetul cu încetul un ou topos propriu, spre a servi drept sălaș unui exilul de elecțiune.

Nu e aceasta o patrie transcendentală: pentru poet nu există alta decât copilăria. Și totuși iată într-însa și visele și reveriile, ba până și coșmarurile infantile:

Vine un căluț cu zurgălăi în coamă

vine vrăjitoarea cu-o șerpoaică mare

vine un nene negru ce-abia de șoptește

vine un vrăjitor cu-armăsari de prăsilă

și vine Braganza pe-o barcă fermecată

(„Mamă, eu știu că nimic”)

Și nu e un ținut eshatologic, deși aici ajunge „neînsemnata știre a morții mele”, alăturea de lungi pomelnice ale prietenilor dispăruți și evocați pe numele adevărat, după „istoria de neocolit” a fiecăruia, în ceremonii de „celebrare” ce seamănă tot mai mult cu rituri de „doliu” (cf. Faúndez, 2009: 26). Nici nu e, desigur, o simplă trecere în revistă a unei geografii trăite, deși abundă referirile la concretul biografic: cartierul bucureștean Drumul Taberei, provincia valahă Oltenia, munții Carpați și, pe de altă parte, Cocholgüe, Trehuaco, Cautin, râul Imperial și alte locuri efectiv existente în spațiul chilian.

Nimic din toate acestea, și totuși toate acestea și ceva pe deasupra. E o regiune increată, ce este și nu este:

Tu n-ai fătat-o

mamă,

nici eu n-am zămislit-o

e-o lume fără tată

e-o lume fără mamă

(ibid.)

precum „insula din vis” spre care „eu vâslesc în această oglindă”, sau încă (de vreme ce suntem în Sudamerica) precum prodigiosul Șotron al lui Cortázar, în căsuțele căruia încap și Pământul și Cerul, și „partea de dincoace” și „partea de dincolo” (pe lângă multe „alte părți”)… Țara în care călătorul neîmplinit își duce în fine la desăvârșire voiajul poartă numele de Portocaliu (un sens secret, păstrat de poet cu mult zel, care devine inteligibil doar românilor⁴). E numele unei culori și al unei fructe nomade, și i se potrivește mai bine ca oricare altul: aurul dulce și solar al merelor Hesperidelor, ce a traversat întreaga lume, din China până la Atlantic, până ce și-a găsit patria de elecțiune pe coastele Mediteranei.

Asemenea meleaguri a ales Omar Lara – sau poate a fost ales de ele – pentru a-și statornici într-însele exilul său de culoarea portocalei. Deși se presupune că ele existau și-i așteptau sosirea, luându-le în stăpânire, poetul le-a adăugit câteva tușe și retușuri. Pentru început, le-a ordonat în formă de sistem solar, cu o stea fixă în centru (Voces de Portocaliu / „Voci din Portocaliu”, 2003), iar în jurul ei, recolta sa lirică cea mai recentă.⁵ Apoi le-a colonizat cu propriile-i trăiri și vise și le-a populat cu prezențe și absențe dragi: de la un Eu înconjurat de heteronimi (Soyda, Harek Ayún etc.) până la Tu-ul matern într-un dialog al inimilor.

În fine, a irigat câmpiile din Portocaliu cu numeroase râuri bogate în ape. Eponime sau anonime, toate râurile confluesc în metafora Râului care e înainte de orice un avatar al pragului. Căci în geografía fizică la fel ca în cea metafizică, râurile sunt de obicei frontiere, iar malurile lor – să ne amintim de Lethe – aparțin la domenii ontologic distincte. Pe de altă parte, dacă, în loc de a le traversa, le urmăm curentul heraclitic, în care nimeni nu se poate scălda de două ori, și ne lăsăm în voia curgerii „vieților noastre” grăbind (cum le zărise paladinul poet Jorge Manrique, la finele Evului Mediu spaniol) „să se reverse-n marea ce se numește moartea”, râul ni se dezvăluie și drept vehicul al trecerii, al ființei precare și a caducității ei de neamânat, ba chiar al morții ca atare, fără metafore și dresuri, obscenă în literalitatea ei, ca în această atroce – și tot literală – lectură a lui Manrique:

În unde sunt nu pești, nu mici obiecte aruncate

de pe pod

nu sticle cu o destinație incertă,

în unde plutesc trupuri

trupuri lipsite de viața pe care-o avuseră cândva,

trupuri

ce-odată ai fost tu și am fost eu

(„Vorbesc de Luis Oyarzún, de râul Valdivia etc.”)

Și în Portocaliu există râuri, și ele se varsă în marea „unde înoți în nimic: înoți și nimic altceva” („În viitor, Mamă”). Cu toate acestea, în ele caducitatea colorează erotic⁶ trecerea și duce, dacă n-aduce după sine fugacitatea prețioasă a Iubirii:

Mamă,

ea era cea mai frumoasă

din râul tău

iar eu o iubeam

cum clopotarul își iubește infinitul

sau cum drumețul căile prăfoase

cum hoțul de vite iubește o lună furată

sau un copil, iubind, se prinde-n horă

cum adierea blândă-și iubește voluptatea

cum glonțul își iubește-abisul

cum râul își iubește delta

sau cum lumina își iubește dansul

așa iubeam și eu

așa iubeam și eu

unda cea mai frumoasă-n asfințit

șerpuitoare, efemeră.

(„Mamă, ea era”)

De prisos să mai detaliem descrierea peisajului simbolic din Portocaliu. E suficient să luăm aminte că, pentru întâia oară, trecerea traversează aici un teritoriu unitar, unde dincoace-le și dincolo, prezentul și amintirea, stingerea și reînvierea sălășluiesc reconciliate într-un diptic, având drept axă pragul. Iar ca să ne convingem, e de ajuns să-l zărim la mal de râu pe ctitorul și colonistul cel mai iubit al acestui ținut, privind îndrăgostit privirea undei.

La această aniversare rotundă ca o portocală⁷, trebuie să ni-l închipuim pe Omar Lara fericit. Voiajul său „imperfect” s-a împlinit deplin, așa cum și acolo unde dintotdeauna au visat poeții. Henry Miller a spus-o mai bine ca oricine: în lumea unde individul creator poate trăi în legea imaginației sale.

Referințe bibliografice:

1. Ediții

Lara, Omar (1979): El viajero imperfecto / Călătorul neîmplinit (ediție bilingvă), în românește de Lucia Uricaru și Victor Ivanovici, cuvânt înainte de Victor Ivanovici, București, Univers.

– » – (2009): Prohibido asomarse al interior, selección, prólogo y notas de Edson Faúndez V., Concepción, Letras Americanas Reunidas.

2. Referințe teoretice și critice

Faúndez V., Edson (2009): „Omar Lara y el sueño de la sonrisa en Portocaliu”, în O. L., Prohibido asomarse al interior, Concepción, Letras Americanas Reunidas (11-33).

Ivanovici, Victor (1979): „Omar Lara y la perfección de un viaje imperfecto” / „Omar Lara şi împlinirile unui voiaj neîmplinit”, în O. L.: El viajero imperfecto, Bucarest, Univers (4-15).

Jitrik, Noé (1967): „Destrucción y formas en las narraciones”, în César Fernández Moreno (ed.): América Latina en su literatura, México – Madrid – Buenos Aires, Siglo xxi S. A.

Notă. Eseul acesta a fost compus inițial în spaniolă și destinat ca dar la aniversarea unui octogenar pururea tânăr. O vinere fatidică face din el prinosul românesc datorat unui nemuritor imun la vârstă și, fără doar și poate, imun la uitare.
______________________