Ion Țoanță este unul dintre numeroșii scriitori din ultimele decenii care au făcut trecerea de la poezie la roman. După vreo șapte volume de versuri elegiace de-a lungul ultimului deceniu, în 2019 a surprins cu romanul Spovedaniei unei nimfe (Eikon, 2019). Romanul de față, Altarul interzis (Eikon, 2021) trebuie citit în continuarea acestuia, împreună cu care formează un diptic. Temele sunt comune: societatea de azi a României, dragostea, păcatul, credința, doar cu o altă distribuție a accentelor. Spovedania… era un roman cu miză moral-reflexivă, despre credință, eros, locul iubirii într-o societate exclusiv mercantilă și profund tarată moral. Anastasia, eroina principală, atinsă de o boală fatală se hotărăște să-și spovedească încurcatul traseu existențial și erotic. Prilej al unei radiografii nemiloase a societății noastre. Treptat, relația între ea și duhovnicul Iacob se transformă într-o dragoste a unor oameni altfel decât mediul care îi sufocă. Pentru preotul Iacob este și prilejul unui examen de conștiință și al unei profunde crize spirituale, încetează de a mai crede în biserică. De aici începe al doilea roman, mai liniar ca acțiune decât primul și mai aplicat pe dimensiunea socială. Părăsind biserica după moartea iubitei sale, Anastasia, răspopitul Iacob Constantin se angajează pe un post de farniente la Primăria din Pietreni. Este trucul narativ prin care se află plasat „în ochiul ciclonului”, vede din acest loc tot ce înseamnă corupție, jaf, crimă chiar, în politica și administrația noastră. O vreme, este doar un spectator naiv și bulversat. De accidentul biografic, dar și de mediul nociv în care se trezește. În plus, covârșit de problemele de conștiință morală și religioasă ale observatorului din afara jocului. Accentul realist, social este mai puternic parcă aici decât în primul volet. Iar partea de „comentariu” de către o voce narativă exterioară ia, de multe ori, aspectul unor mini-eseuri pe teme moral-sociale. Imaginea globală cu care rămâne cititorul este una de hiperbolă a ticăloșiei, societatea face impresia unui corp în mizerie, fetid, pe care roiesc paraziții, sugându-i ultimele rezerve de sânge. Este o cruzime, o viziune neagră, în această analiză care acumulează dovezi ale imoralității și precarității caracteriale la nivel de tară socială generalizată. De aici am extras titlul acestor rânduri, metafora apare în finalul cărții, ca o sinteză a înțelesului ei moral. Din acest peisaj apocaliptic al României recente se desprind, condamnate, câteva suflete pure: preotul, prietenul său, scriitorul Stoian Daniel (un alter ego al naratorului), o fulgurantă prezență feminină și erotică, Olivia, fostă maică. Și amintirea Anastasiei care veghează de sus. Sunt ca niște ultime resurse de frumusețe și puritate ale unui organism social bolnav. Firul narativ curge pe măsură ce naivul funcționar, numit ca om de paie a cărui semnătură este necesară pentru a ascunde tot felul de malversațiuni, realizează ascunzișurile malefice ale lumii în care a intrat. Corectitudinea sa fundamentală îl ajută să se păzească de orice ispită, ceea ce stârnește reacția nedumerită a celor care fac parte din Sistem, indiferent de treapta la care s-au ridicat, și Sistemul îl expulzează rapid. „A fost odată un om care credea că știe totul, dar viața i-a demonstrat că nu știe nimic. La urma urmei, acest nimic este viața. Iată cum devine legitimă schițarea unui eseu cu tema: Acest nimic numit Viață”. Anastasia este cea care l-a trezit pe preot la realitatea vieții, ea transformase limbajul lemnos al predaniei oficializate în tensiune existențială. Ruptura de biserică, ea însăși, ca instituție, parte a decăderii generale, nu înseamnă și ruptura de credință, dimpotrivă: „altarul interzis” devine un moment existențial necesar, inițiatic, o coborâre în infern pentru ca, reîntors la slujire, să o facă de pe o mai înaltă/ mai profundă platformă etică și de credință. Experiențele morții iubitei (cu întrebările inevitabile despre iubirea lui Dumnezeu și încercările la care ea ne supune), plus cea a corupției sociale endemice au sens teologic pentru părintele Iacob. Viziunea clar desenată a naratorului separă lucrurile fără nuanțe: raiul purității sufletești contra iadului arivismului social lipsit de cel mai mic scrupul.
Construcția romanului este sub dominanta eului narativ, care transformă textul, de multe ori, într-un comentariu eseistic, impunându-și perspectiva asupra realității publice. Urmărim perspectiva unui narator omniscient, care prezintă permanent din punct de vedere moral gesturile personajelor. Aproape ca într-o „fiziologie” din secolul 19. Atent să nu piardă niciuna dintre topologiile tranziției. Partea a doua, de exemplu, este ocupată în mare parte cu descrierea amănunțită a unei adevărate „Cupole” mafiote, cu jurăminte de admitere pecetluite cu sânge și cu răzbunări asupra indezirabililor, organizată strict ierarhic, cei de sus fiind tot mai puternici și mai intangibili. Sunt pagini întregi care conțin adevărate „fișe de cadre” ale personajelor, ca într-un catalog al jafului. Perspectiva acestui narator omniscient este un fel de revoltă întristată, resemnată, neîncrezătoare că se poate schimba ceva. Prins de această monografie epică a răului, naratorul este obsedat de a nu lăsa ceva nespus, conduce firul poveștii după principiul enumerării, niciun păcat, nicio turpitudine, nicio ticăloșie nu trebuie lăsate neconsemnate. Un fel de strigăt în pustiu. Dar strigăt. Această scenă cu reuniunea Cupolei din ultima parte, un fel de imagine în negativ a Cinei, cu cei 12 apostoli ai răului are un sens simbolic, dacă nu epic. O imagine a unei lumi întoarse pe dos, în care totul s-a preschimbat în opusul său, și din care nu există scăpare. O lume aflată în perfectă continuitate cu regimul comunist, după „beția din Decembrie” (sunt multe denominații în carte pentru evenimentele de atunci), la nivelul concepțiilor și chiar al oamenilor. Sunt aceiași, sau copiii celor la putere atunci. Aici trebuie neapărat amintite acele inserturi textuale, „rapoartele informative”, vreo 10. Ele se întind cronologic din perioada colectivizării până în prezentul acțiunii, subliniind continuitatea fără fisură a luptei „serviciilor” împotriva poporului. Sunt note care au o deosebită savoare stilistică, sunt îngrozitoare și în același timp stârnesc un enorm hohot de râs nervos, întărind ideea că suntem continuu supravegheați, și în prezent nu neapărat prin tehnologia digitală, ci clasic, prin „informatori”. Nimic nu scapă nesupravegheat, de la interlopi la procurori, de la un primar de comună la ce se întâmplă într-un sanatoriu psihiatric unde sunt duși, la fel ca „înainte”, cei incomozi. Însăși unitatea stilistică a acestor rapoarte informative, neschimbate peste cotitura din 89, continuitatea lor nealterată, cu rezoluțiile lor cu tot, este un indiciu puternic al unui „deep state” ridicol prin slăbiciune și cariile care-l rod pe dinăuntru. Pentru că trimiterile cinematografice și muzicale sunt destule în text, aș compara romanul acesta cu „noul val” al filmului românesc (față de care eu nu sunt deloc atât de entuziast precum juriile, dar asta e cu totul altă poveste!) prin focalizarea pe sordid, mizerie morală, ticăloșie frustă, cinism, delațiune, anomie socială. Doar că aici supraviețuiesc câteva personaje neatinse de putreziciune. Sângele lor moral este în flacoanele cu perfuzii ale țării în agonie.
Un alt nivel al romanului este cel pe care l-am numit „eseistic”. Pentru că faptele și personajele sunt permanent comentate „existențial” de instanța narativă. Comentarii din punct de vedere moral sau religios. Sau chiar politic, în măsura în care naivitatea eroului revelator mai crede într-o bunăvoință originară a oamenilor. Sunt două întrebări simple cu care rămâi după lectura romanului: mai are România vreo șansă? Mai are Iacob vreo șansă? Iacob, poate da: după bucla sa destinală de coborâre în noroiul realității. Se întoarce în altar, iubește din nou, sincer, omenește, bărbătește, fără ipocrizii ecleziastice. Îl regăsește pe Dumnezeu cel viu. Țara? Aici lucrurile rămân în coadă de pește. Scepticismul auctorial se mărginește să sugereze o salvare individuală – scapă cine poate! – după raționamentul: dacă oameni ca Iacob, Dan Stoian, Olivia se pot păstra neatinși, atunci ei pot fi cheia supraviețuirii neamului. M-am gândit, citind acest roman, că este probabil că romanul social va avea un reviriment după lunga perioadă de supremație cvasi-totală a „ego-ficțiunii”. Vedem, cel puțin din succesul unor traduceri, că un asemenea tip de roman are cititori împătimiți. Și literatura noastră are, fără discuție nevoie de un asemenea tip de roman. Cum invocă în trecere naratorul, există „un segment al intelectualității tăcute. Tăcută, deci complice”. Un prim pas ar fi ruperea tăcerii…
Ion Țoanță, Altarul interzis, Eikon, 2021