ROMÂNIA LITERARĂ 43 / 2021
Din 15 octombrie. Nicolae Manolescu, la „Peștele pe uscat” (dialog cu Daniel Cristea-Enache): Presimțeam încă din anii 1990 că literatura și arta vor deveni, o dată cu trecerea timpului, domenii de nișă. Iată un exemplu. Astăzi nu mai încape îndoială că divertismentul e o formă de subcultură, care a trecut pe primul plan în interesul majorității consumatorilor… Am bănuit din primele luni ale lui 1990 că asta ne așteaptă. Când am devenit politician (sic!), tot omul de litere din mine juca rolul principal. De aceea, repet, prima mea temere a fost legată de starea literaturii, care nu poate fi dezlegată de presa literară… La rubrica sa, „Întoarcerea la cărți”, Mihai Zamfir: Rolul unui scriitor – Camus îl formulează simplu: scriitorul demn de acest nume nu trebuie să fie niciodată aservit Puterii, oricare ar fi ea. „El nu se poate pune în slujba celor care fac istoria, el este în slujba celor care o îndură”. Pentru asta, trebuie să accepte două sarcini care definesc măreția misiunii sale: „servirea adevărului și a libertății”, „refuzul de a minți în legătură cu ceea ce știe și rezistența față de opresiune”. În altă pagină, Irina Petraș, „Limba română, averea și firea”: Limba română e mai mult decât atât. Ea suntem noi. E chiar materia primă identitară. Limba română e, poate, bogăția și sărăcia noastră. Feminină fiind (toate lucrurile importante din viața și moartea noastră sunt denumite cu feminine), ne face rezistenți (nu doar durabili, ci și reticenți și recalcitranți), subtili, plini de intuiții, de idei, sentimentali și trădători, capricioși, alintați, inteligenți… La Interviu, Ioan Es. Pop răspunde la întrebarea lui Cristian Pătrășconiu „Cum vine poezia la dumneavoastră?”: Ca un parfum, atunci când mai vine. Ca o adiere. În clipa în care își face simțită prezența, iubesc mai intens, devin mai activ, iert mai ușor și mă simt mai puternic. Este multă efervescență în preajma momentului când ea bate la ușă. Mă simt ba un om dăruit cu de toate, ba un sihastru cu toată credința la el… În sumar (selectiv): Traian Ștef, Mircea Mihăieș, Adrian Popescu, Răzvan Voncu, Cassian Maria Spiridon, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon, Andrea H. Hedeș, Horia Gârbea, Marius Miheț, Gh. Grigurcu, Radu Florescu, Mircea Anghelescu, Marina Constantinescu.
RAMURI 10 / 2021
Ancheta „Cultura înaltă – cultura populară” începe cu: Implicit sau explicit, dihotomia cultura înaltă – cultura populară (de la anglo-americanul Popular Culture, care include cultura de masă, cultura pop, culturile underground etc.) a determinat de-a lungul timpului discursurile umaniste, cu extensiile lor ideologice și didactice, generând teorii și polemici care angrenează o serie de teme de mare actualitate: dialectica centru-margine, elitismul, canonul, identitățile culturale, culturile minorităților etc. Din răspunsurile la anchetă, 1) Dragoș Paul Aligică: Luați ca exemplu perioada de la sfârșitul secolului al 19-lea în România. Realizările la nivelul culturii înalte sunt formidabile. Câți români erau cu toții în Vechiul Regat? Opt milioane? Cât de mare era rata analfabetismului? Peste 75%. Câți din cei 25% erau cu adevărat aculturați la nivel înalt?! Și totuși, în aceste condiții clasa dirigentă românească – o minoritate în minoritate – creează o cultură înaltă națională în mai puțin de două generații… Ideea că în teritoriul populat de români este posibilă o cultură înaltă e impusă de ei. 2) Codrin Liviu Cuțitaru: Azi, când ai sentimentul exact opus (peste tot în lume), că „adevărata” cultură, „marea” cultură, cultura „înaltă” a fost complet anihilată și înlocuită de un surogat ambiguu, căruia îi spunem, politicos, „populară”, cultura „de masă” ori, în termeni (autohtoni) ceva mai duri, cultura „manelizată”… 3) Ion Bogdan Lefter: Absolut toate trăsăturile postmodernității identificate încă din anii 80 ai secolului trecut în America de Nord, dacă nu și mai precoce, și verificate de teoreticienii de pretutindeni ai fenomenului în anii 90, au fost confirmate de evoluțiile ulterioare. Democratizarea mentalităților, asumarea diversităților identitare, globalizarea, circulația intensă a persoanelor, a produselor și a „bunurilor simbolice”, trecerea la o nouă dinamică socio-economică și culturală, în ritmuri tot mai iuți, hipermediatizarea, informatizarea și conectarea a miliarde de oameni la Rețeaua computerizată a Planetei, echilibrarea raporturilor dintre centru/ centre și margine/ margini… În sumar (selectiv): Gabriel Coșoveanu, Gh. Grigurcu, Adrian Popescu, N. Prelipceanu, Mihail Ghițulescu, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Gabriel Nedelea, Gabriela Gheorghișor, Gela Enea. Interviu cu Liliana Corobca (realizat de Simona Preda).
ORIZONT 9 / 2021
Andrei Cornea (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Până la urmă, m-am îmbolnăvit eu însumi de Covid-19. Am făcut o formă severă, mi-au spus medicii. Pentru a-mi ţine capul deasupra apei şi pentru a-mi salva stima de sine, am decis să scriu cartea Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităţilor. Scrisul (și mai ales scrisul unei cărţi) disciplinează mintea, creează o structură mentală care tonifică spiritul. Vezi calităţile psiho-terapeutice ale ţinerii unui jurnal, de pildă. Scrisul impune rigoare, dar oferă libertate și creativitate… Întrebare: „Ai abordat în carte (nu este prima dată când o faci) problema dualismului religios în spaţiul românesc şi, în general, în cel sud-est european”… Răspuns: Care sunt originile dualismului religios în cultura tradiţională românească? Este bogomilismul sud-dunărean suficient pentru a explica prezenţa cvasi-benignă a diavolului în legendele populare cosmogonice şi, în general, în manifestările religioase ţărăneşti, aşa-zicând „păgâne” (fără vreun înţeles peiorativ; lat. paganus = „ţăran”). Diavolul este frate cu Dumnezeu (Fârtate şi Nefârtate, cum şi-a intitulat Blaga un eseu publicat postum). El conlucrează cu Dumnezeu la facerea lumii şi apoi la menţinerea ei în echilibru. Diavolul nu este chiar un sfânt (aghios), ca bunul Dumnezeu, dar este un sfântuleţ (aghiuţă), cum îl alintă familiar ţăranul român. El este rău, dar un rău necesar. Pentru că ‒ nu-i aşa? ‒ diavolul nu este atât de negru precum este zugrăvit. Sălaşul lui este Tărâmul întunericului şi al morţii, la Apus, căruia românii îi zic a-sfinţit. Mai toţi lingviştii sunt de acord că acest termen vine de la „sfânt, sfinţit”, dar nu explică de ce. În fine, în limba română, a spune despre un om că „e dat dracului” (sau că „e dat naibii”) este mai degrabă exprimarea unei virtuţi, şi nu a unui viciu. Exprimare făcută cu respect, teamă şi invidie abia mascată. În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Al. Colțan, Marian Odangiu, Al. Oravițan, Gh. Glodeanu, Dan C. Mihăilescu, Valentin Constantin, Vladimir Tismăneanu, Călin-Andrei Mihăilescu, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Al. Ruja, Gabriela Benga.
CONVORBIRI LITERARE 9 / 2021
Cassian Maria Spiridon, „Gloria și demnitatea inutilului” (editorial despre „utila inutilitate a literaturii”, între altele): Eugen Ionesco, într-o Comunicare pentru o întrunire a scriitorilor francezi și germani (Note și contranote, Humanitas, 1992, traducere Ion Pop) face cîteva precizări utile în afirmarea inutilului: „Înainte de toate, o operă de artă este deci o aventură a spiritului. Și dacă trebuie neapărat ca arta sau teatrul să servească la ceva, voi spune că ar trebui să servească la a-i reînvăța pe oameni că există activități ce nu slujesc la nimic și că e neapărat nevoie ca ele să existe”. Și tot aici citim: „Omul modern, universal, este omul grăbit, el nu are timp, e prizonierul necesităţii, nu înţelege că un lucru poate să nu fie folositor; nu înţelege nici că, în fond, tocmai utilul poate fi o greutate inutilă, împovărătoare. Dacă nu înţelegem utilitatea inutilului, inutilitatea utilului, nu înţelegem arta; iar o ţară unde arta nu e înţeleasă este o ţară de sclavi sau de roboţi, o ţară de oameni nefericiţi”… La ancheta „Critica literară azi”, George Vulturescu: Dacă deschizi o revistă literară deja poți paria cine va avea cronica de carte, cine va avea o selecție de poeme din „grupul” susținut/ agreat de redacție. „Valoarea”– includerea în „top” – nu este dată de cartea/ poemele propuse, ci de… apartenența la grup, și ea, se știe, se va stinge precum focul cu paie umede… Regret când văd cărți, autori ignorați pentru că nu fac parte din grupul X sau Y care dețin „roluri” la edituri și la rubricile revistelor… Revistele literare poartă o mare vină pentru felul în care se desfășoară „diagnosticarea” valorilor literare, pentru subiectivismul de grup care slăbește încrederea în actul critic… În sumar (selectiv): Ion Papuc, Gh. Grigurcu, Cornel Ungureanu, Theodor Codreanu, Mircea Platon, Ioan Holban, Ioana Diaconescu, N. Scurtu, C. Bostan, Cristian Livescu, C. Dram, Adrian Jicu, V. Spiridon, Antonio Patraș, Emanuela Ilie, Mihaela Grădinariu, Ioan Lascu, Icu Crăciun, Gellu Dorian, Liviu Papuc, Ovidiu Pecican, Arthur Suciu, Magda Cârneci, Val Talpalaru.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 9 / 2021
Alex Ștefănescu, la rubrica sa „Viață și operă”: Un poet care trăieşte excentric, care se dovedeşte nedrept cu cei din jur, care este chiar de o răutate diabolică rămâne, totuşi, un poet. Se poate spune că într-o oarecare măsură răutatea „îi stă bine”. La fel şi unui prozator. Dar un critic se descalifică dacă abdică de la moralitate. De ce? Pentru că spiritul echitabil face parte din însăşi natura creaţiei sale. Nu este el un arbitru? Şi un arbitru mai poate fi considerat arbitru dacă emite verdicte incorecte? (…) Moralitatea criticului se exercită în alt plan decât moralitatea poetului. Criticul ia atitudine faţă de obiecte estetice produse de oameni, iar oamenii în cauză, cu vanitatea lor intratabilă, îi contestă adeseori competenţa… În mod ideal, chiar şi atunci când scrie o recenzie neînsemnată despre o carte neînsemnată, un critic literar ar trebui să ştie ce este îndeletnicirea sa, ce este literatura, în ce moment istoric trăieşte, ce reprezintă oamenii în ordinea cosmică… De obicei, scriitorul mare bruschează înţelegerea contemporanilor şi este primit cu o anumită ostilitate… Discut cu atâta seriozitate despre literatură încât s-ar putea crede că este ceva extraordinar de important. Dar chiar aşa să fie? (…) Este literatura „o mică piedică în calea uitării”? Nu. Literatura este o mare piedică în calea uitării. Nu mă gândesc doar la faptul că operele literare valoroase străbat secolele ca nişte documente nedegradabile… În altă pagină, In Memoriam – Ion Caramitru: Bacteriile din spitalele româneşti au sfidat eforturile medicilor şi inima celui care a fost un neuitat Hamlet a cedat. Ne-a părăsit o personalitate fulminantă a culturii naţionale, un fost ministru al Culturii care s-a zbătut pentru drepturile actorilor, un director cu adevărat reprezentativ al Teatrului Naţional (consolidat, renovat şi extins în timpul mandatului lui). Un cavaler al monarhiei britanice, un regalist al republicii. Un revoluţionar autentic, fără privilegii. Preşedinte fondator şi executiv al UNITER-ului, mentor al noii generaţii de actori, regizori, autori dramatici, scenografi, ambasador al teatrului pe mapamond, familist, interpret îndrăgit în filme, la televiziune, la teatru, la gale şi festivităţi, patriot (Dinu Grigorescu). În sumar (selectiv): Dan Cristea, Vasile Spiridon, Simona Popescu, Mircea Bârsilă, Ștefan Tomșa, Simona-Grazia Dima, Andrea H. Hedeș, Dan Stanca, Paul Aretzu, Horia Gârbea, Aurel Maria Baros, Iolanda Malamen.
BANCHETUL 67-68-69
Iulie-august-septembrie 2021, anul VI (revista trimestrială apare la Petroșani sub egida Uniunii Scriitorilor, 286 de pagini). Două citate din Mihai Barbu, evocare I.D. Sîrbu: „Află că, în 1964, lucrând la Mina Petrila ca vagonetar (echipa minerului Brusturean), ca să-mi facă bine și ca să mă cruțe, maistrul Bura Brutus m-a învoit o săptămână să scriu câteva texte de brigadă – am scris 3-5 texte, legate între ele, eu le-am cântat și interpretat în ianuarie-februarie 1964, pe scena Clubului Petrila. Este prima oară în viața mea când am fost… actor-cântăreț. (Eram jalnic: cu cască și lampă; mama și mătușile plângeau în stal, dar nu din cauză a ceea ce cântam, ci fiindu-le milă de ce am ajuns!)”. Asta îi scria Desideriu prietenului său Dumitru Velea, secretar literar la teatrul din Petroșani, evocând o parte din vremurile unei Petrile apuse… Plus: Privind retrospectiv, domnul Pârlea (minerul Radu Pârlea, ortac) a avut un mare regret. „Mi-a spus domnu’ Sîrbu că într-o zi și-a cumpărat o mașină de scris și n-a mai știut ce să facă cu ea. Așa c-a aruncat-o într-o fântână. Dar unde anume, nu mi-a spus… Mi-a zis doar atât: dom’ Pârlea, eu sunt un om cult, un om de știință și mi-am cumpărat o mașină de scris. N-am mai știut ce să mai fac și pentru că eram încolțit, am aruncat-o într-o fântână. Dar eu, pe atunci eram prost și nu l-am întrebat de ce și pentru ce a aruncat-o el într-o fântână. Habar n-aveam”… În sumar (selectiv): D. Velea, Ovidiu Pecican, D. Aug. Doman, N. Georgescu, Iulian Cătălui, Adrian Munteanu, A.I. Brumaru, D. Hurubă, Petre Mihai, Cornel Nistea, Christian W. Schenk, Nicoleta Crăete, Ion Hirghiduș, Magda Ursache, Monica Grosu, Marcel Mureșeanu, Lucian Avramescu, Mihai Păcuraru, Evelyne Maria Croitoru, C. Stancu.
AUTOGRAF MJM 7
Iulie-septembrie 2021. Revistă trimestrială, apare în colaborare cu Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor. Ioan Lascu (redactor-șef), „Despre jurnal”: Nu de multă vreme am sărbătorit, pot zice, 46 de ani de jurnal. Am agonisit deja cinci „volume”, caiete adică. Travaliul început la 31 martie 1975 a mers în același ritm de regularitate până în 2019, când am început s-o mai răresc. La început mi-am dorit un jurnal (caiet) de consemnare a unor idei poetice, fugare, evanescente; frumosul mental care nu trăiește decât o secundă și apoi se ascunde iar în hățișurile neuronice… Dar ideile nu au fost numai „poetice”. Există și scurte notații de lectură, reflecții, paradoxuri, însemnări despre cotidian, anecdotică, puțină bârfă și accente pamfletare. Nu numai o colecție de imagini, metafore, nu numai un exercițiu de stil și de inventivitate, ci și un șirag de nimicuri semnificative, dar caracterizante pentru „creierul meu latent și involuntar”… Jurnalul este unic precum viața, irepetabil și inimitabil pentru că el conține doar momente de conștiență care, după psihologul P.D. Uspenski (Ouspensky), nu sunt multe în viață și nu sunt aceleași. Pe lângă faptul că este o cultură de texte, jurnalul este și o „operă biografică”, o biografie-scriitură. Este, desigur, și o parte din ființa noastră pasageră, tranzitorie, „imortalizată” prin scris, dacă vreți… În sumar (selectiv): N. Oprea, Florin Logreșteanu, Paul Aretzu, Toma Grigorie, Gela Enea, Mircea Pospai, Tudor Nedelcea, Simona-Grazia Dima, Julien Caragea, Mihai Barbu. Aparte, Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuță.
SCRISUL ROMÂNESC 10 / 2021
Actorul Ilie Gheorghe (interviu realizat de Mihai Firică în 2012). Întrebare: „Este trist acel moment când mari valori ale teatrului românesc au fost alungate de pe scenă din motiv că ar avea pensii prea mari și nu ar merita să apară în piese”… Răspuns: O, Doamne! Să nu vorbim. Ce mari! Ce pensii! A avut o idee strălucită acel minunat poet, creator de faimă, Adrian Păunescu, care a venit în Parlamentul României și-a propus o lege pentru actorii merituoși. Spunându-le, pornind de la scriitorii care ieșeau cu o pensie de 300 de lei, de la actorii care ieșeau cu o pensie de 500 de lei: „Oameni buni, aceștia au dus faima culturii române, aceștia au așezat în oceanul literaturii universale operă de o reală valoare. Haideți să ne gândim la ei”. Și-au inițiat atunci o lege. S-a votat. Academia Română a selectat și au acordat acele indemnizații sau pensii viagere pentru cei mai merituoși actori. UNITER, ulterior, a venit și-a completat la nenorocita de pensie încă jumătate prin bugetele, pe care și le creează. Dar au fost oameni care au spus, și sunt și astăzi: „Cultura este marfă. Ți-o vinzi, trăiești din ea. Nu ți-o vinzi, nu trăiești din ea”. Nu-i așa. Noi avem un teatru și-o cultură aparte în Europa… În sumar (selectiv): Florea Firan, Andrei Codrescu, C. Cubleșan, Mihai Ene, Ioan Lascu, Adrian Cioroianu, C. Zărnescu, D.R. Popa, Adriana Iliescu, Dan Duțescu, Adrian Sângeorzan, Carmen Firan, Rodica Grigore, Ion Parhon, Gabriela Nedelcu-Păsărin, Dan Ionescu.