sau
JOCUL POETIC CA SINUCIDERE LENTĂ
Numele Angela Marinescu (n. Arad, 1941) este pseudonimul cu care semnează Basaraba-Angela Marcovici. Cariera sa de gimnastă a fost brutal întreruptă de o gravă tuberculoză care, între 15 și 26 de ani, i-a marcat puternic tinerețea. Decisă să studieze medicina, a sfârșit prin a lua o diplomă în psihologie în 1972 la facultatea de specialitate din cadrul Universității București. Debutul său editorial datează din 1969 când îi apare volumul Sânge albastru, reeditat în 2012 la Editura Casa de Pariuri literare.
În următoarele patru decenii, poeta, care printre altele va să declare că până la 62 de ani a fost întreținută de părinți, va publica peste 15 cărți de versuri. Cele mai recente (1996 – 2009) poartă titluri extrem de originale, stranii, echivoce, aluzive, ceea ce-i atestă poza premeditat excentrică: Cocoşul s-a ascuns în tăietură, Fugi postmoderne, Poeme din ce în ce mai exacte, Îmi mănânc versurile, Limbajul dispariţiei, Întâmplări derizorii la sfârşit și Probleme personale.
Din 1998 datează o masivă culegere tip “cele mai frumoase poezii”, apărută sub titlul Skanderbeg, la Editura Vinea. În 1996 publică un volum de eseuri, urmat în 2004 de un Jurnal scris în a treia parte a zilei. I-au fost acordate numeroase premii, dintre care cităm: „Nichita Stănescu” (1990) și premiul Uniunii Scriitorilor din România (2000), Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu pentru opera omnia (2006).
Angela Marinescu, evitând cu premeditare orice fel de idilism sau pudoare trucată, se distinge în peisajul poetic feminin prin carisma sa ostentativ-provocatoare ce îmbracă formele și limbajul provocării, ale ereziei estetice, transgresivității și rebeliunii afective.
Să cităm în acest sens, așadar textul Flamenco, un fel de pars pro toto privind arta sa poetică: „printre picături mă aleg şi eu cu ceva, nu spun că ar fi mult, nici puţin, dar rudele de sânge sunt handicapate. de la ele am moştenit instinctul, sigur, al revoltei, deşi m-am răzvrătit împotriva lui din punct de vedere raţional. ceea ce scriu acum este dedicat rudelor mele de sânge. în special mama m-a împins de la spate să nu accept decât scrisul dus până la capăt; adică ori să scriu, ori să nu scriu. când ajungeam la mal, se surpa malul. mama zicea un fuck-you cu spume la gură şi mă smulgea dintre trestiile bătute de vânt. când ajungeam la celălalt mal, se surpa malul, mama zicea un fuck-you cu sângele ţâşnindu-i din nas şi din gură şi mă târa între trestiile bătute de vânt. probabil, voia să mai sug lapte din ăla gros, de-al ei, de la sânul stâng. ştia că nu sunt bună de nimic decât să-i sug ei laptele. asta înseamnă să fii handicapat; să nu fii bun de nimic, să fii un parazit, o putoare, o lepră. de fapt, dacă mă gândesc mai bine, punându-l şi pe tatăl meu în joc, orgolios şi leneş, arunc la naiba hărnicia suprarealismului, a onirismului şi a altor isme, ce au, ca unic simptom, faptul că au urmat dadaismul şi au încercat, sărmanele ismene, cu parfum decadent de hipo-spermă să recupereze ceea ce el, dintâiul, Divinul, a negat cu bună ştiintă. a negat şi apoi a murit. la fel şi poezia, este un fel de politică formală a puterii de a o rupe cu poezia. poate vine un matematician. poate orizontul îndepărtat şi solitar. poate o pasăre stabilă, pe cerul rece ca gheaţa, cu aripile întinse”.
Necruțătoare cu sine, cu părinții, cu rudele, Angela Marinescu ajunge să proclame moartea poeziei, prin asfixia ei sub zăcămintele variilor curente istorice, prin supralicitarea propriilor mijloace până la epuizare și deriziune deconstructivă. De-aici și până la topirea poeziei în propria ei inutilitate într-o lume a solitudinii și entropiei, în care însuși zborul păsării rămâne doar o efigie siderată pe cer, nu mai este decât un pas.
La fel de puțin concesivă se arată poeta cu confrații săi, cu rezistența acestora la scris prin metamorfoze care mai de care mai condamnabile, invocând iminenta lor pieire: „la noi, scriitorii au devenit rezistenţi la scris. ei au devenit profesioniştii rezistenţei la scris, exhibiționiști, histrionici milenariști: scrisul nu mai are nicio putere asupra lor şi, astfel, au devenit epave înfricoşătoare, anarhişti, amorali, atei, histrioni libidinoşi, violenţi şi obsedaţi. în loc să îi apere, scrisul îi apasă ca o banchiză de gheaţă. o balenă obosită şi bolnavă. ca să terminăm odată cu această stare de lucruri ar trebui inventate metode de stârpire a scriitorilor, rapide, primite şi eficiente, eventual, un ultraaparat kafkian ca să le distrugă degetele de la mâini, mâinile sau chiar muşcătura rece a scrisului, uterul invocat cu furie şi penisul invocat cu delicateţe să vadă şi ei ce înseamnă să faci gărzi de noapte inutile şi reci pe culoarul fără sfârşit”
Poeta, deliberat delirantă și eretică, inclusiv în privința relațiilor intime femeie-bărbat, ca să nu mai vorbim de plictisul pe care i-l provoacă amorul convențional, previzibil prin cortegiul aferent de melodrame dulcege, nu-și poate concepe scriitura decât cu ochii minții, inclusiv imaginea lui Dumnezeu, din care face un partener al său în joaca de v-ați ascunselea, ingrat și totuși adorat, inexorabil, suprema ratio și stare de urgență. În secvențele celor douăzeci și patru de fugi dodecafonice generatoare de limbaj poetic, Angela Marinescu își oferă în gaj propria ființă.
Este o neîndoielnică probă a scriitoarei date sieși, date cititorilor și lui Dumnezeu că vrea să se debaraseze de ipocrizie, de ispitele inerțiale de a poetiza circumstanțele propriei vieți: Sub dicteul acestei urgente fatalități, în dulcele, violentul stil post-modern, epico-dramatic și metabiografic, Angela Marinescu își formulează propriul crez estetic exorcist al morții: „Scriu să mă aflu-n treabă/ dar nevoia mea este cea care prevestește moartea încă din primele clipe de viață” .
Și nu numai, ci și o artă poetică a revoltei implicite, metabolizate în singurătatea devenită materie brută, violentă, împotriva rădăcinii răului, a iadului propriilor cuvinte, a singurei aventuri pe care o mai poate îndura: „o lume slabă. cu revolta în mine mă retrag în infern. în infernul propriilor mele cuvinte. Aici în ultima dintre aventurile posibile pe care le mai pot suporta fără să mă destram, fără să rup, fără să urlu. dar subminez fiecare înfăţişare, fiecare mască, fiecare umbră. mă joc, sinucigându-mă”.