Despre scrierile „adresate marelui public”
Se vorbește adeseori despre „literatura de consum”, mai rar despre alte categorii de texte, cu alte profiluri, adresate marelui public. De fapt toate domeniile culturale și ale cunoașterii în genere își au discursurile lor de „popularizare”, de largă accesibilitate, „de masă”. Există știința matematicii, cunoscută profesioniștilor cărora li se adresează tratatele docte și revistele de specialitate, dar librăriile de pretutindeni vând și cărți de „matematică pentru toți” sau „matematică veselă”. Geografia e a geografilor, speologia a speologilor, societatea o studiază sociologii și psihosociologii, demografii, politologii și ceilalți titrați ai disciplinelor considerate „socio-umane”, însă pentru cititorii dornici doar să se informeze, pasionați de tematicile respective fără să-și facă din ele meserii, se publică o mulțime de titluri care narativizează agreabil domeniul, domeniile, orice subiect cu potențial de atracție. Toate lucrurile complicate, tehnice, despre care experții în materie vorbesc în limbaje absconse, se pot transforma în povești plăcute, ușor de citit, de „consumat”. Publicul le simpatizează și le cumpără, tirajele cresc, editurile fac „serii” și „colecții” speciale, cu profituri pe măsura acestor produse „de larg consum”, asemănătoare ca rulaj pe piață cu celelalte, concrete, materiale, dar alcătuite din cuvinte. Chiar și așa, tot despre „consum” e vorba: despre cultură „de consum”, despre genuri culturale „de consum”.
Alături de literatură, de așa-numita cândva, în vremurile modelor „franțuzite”, „beletristică” (de la „belles lettres” = litere frumoase), care furnizează „consumului” romane de aventuri, polițiste, de dragoste sau științifico-fantastice, disciplina istoriei contribuie cu o multitudine de subiecte transpuse în povești palpitante. Nu întâmplător, căci viața oamenilor „curge” narativ, avansând pe firul timpului ca desfășurare de subiecte în care sunt agrenate mulțimi de personaje, de la cele excepționale, „eroice”, la masa anonimă a comunităților, a populațiilor, a națiilor, a umanității întregi. În românește echivalența de termeni nu există, însă în alte limbi da!, „istoria” și „povestea” sunt una: cazul lui „histoire” din franceză, al lui „Geschichte” din germană sau al tandemului cvasi-coincident „history”-„story” din engleză. Chiar și la noi se spune că, atunci când „povestim”, „istorisim”; și numim o narațiune scurtă sau cu un subiect nu foarte impunător „istorioară”…
Piața de carte abundă în povești cu subiecte reale, culese din trecutul omenirii, din istoria universală. La rândul său, genul a dezvoltat o bogată tipologie de specii ilustrative. În funcție de materia narativă, de timpul și locul acțiunii, de epocă, de țară sau de continent, precum și de anvergura întâmplărilor reconstituite și de maniera în care sunt depănate, avem de-a face cu categorii diferite de povești istorice. Ele pot fi foarte vechi, vechi, recente sau contemporane, adică antice, medievale, moderne sau postmoderne. Apoi – naționale sau continentale, dar și regionale în ambele sensuri, la scara mai mică a provinciilor sau la cea supranațională, de pildă balcanice, scandinave sau privitoare la zonele convențional numite Orientul Apropiat, Mijlociu și Îndepărtat sau Extrem. Există și istorii ale localităților sau ale cartierelor, ale familiilor, mai ales aristocratice, regale, imperiale, ale breslelor – și exemplele pot continua. De asemenea, evenimentele „istorisite” pot fi mai importante, esențiale, fondatoare sau aducătoare de răsturnări decisive, de pildă agregări statale, revoluții sau mari războaie, domnii și guvernări care au marcat destinele unor popoare, după cum ni se oferă și cărți despre figuri și fapte mai puțin știute, „marginale”, „exotice”, producătoare de mici-mari surprize ori chiar revelații. Se scrie pe înțelesul tuturor și despre lucruri cunoscute, de notorietate, și despre altele, ținute departe de ochii lumii, oculte, diplomatice sau de spionaj, despre pacte secrete și despre conspirații benigne și mai ales maligne, încununate sau nu cu succese. Ținând cont de retoricile narative, avem cărți de istorie cu stilistici mai sobre și altele atașante, captivante, care te țin cu sufletul la gură, ca romanele de acțiune. Iar documentarea mai riguroasă ori mai lejeră conduce la o gamă care merge de la reconstituirile minuțioase la invenția de episoade în cadrele impuse de faptele știute ori la atribuirea de replici fictive unor personaje istorice reale, atestate. Împăratul sau voievodul trebuie să fi rostit ei asemenea fraze!
Și există și „romanele istorice” aparținătoare de domeniul literaturii, semnate de scriitori pentru care miza nu e reconstituirea evenimentelor și „popularizarea” lor, „consumul” ca modalitate de informare, de cunoaștere. Walter Scott sau al nostru Mihail Sadoveanu n-au compus în Ivanhoe sau în Frații Jderi „ficțiuni istorice” pentru publicul aflat în căutare de lecturi despre trecut, ci pentru a dezvolta narațiuni așa-zicând „autonome”, despre care spunem că sunt doar „inspirate din realitate”, în rest urmărindu-și propria logică literară, la concurență cu proza sau cu dramaturgia de ficțiune-ficțiune, complet inventată. Știau amândoi, și Scott, și Sadoveanu, că se poate scrie și pentru „consumul” istoric ori istoriografic, dovadă că tot ei s-au exersat și în zona cealaltă: scoțianul a semnat și o Viață a lui Napoleon Bonaparte (The Life of Napoleon Buonaparte, 1827) sau o Istorie a Scoției (History of Scotland, în 2 volume, 1829 și 1830), în timp ce moldoveanul a publicat chiar o Viață a lui Ștefan cel Mare (1934), urmare a pregătirii serioase pentru trilogia Fraților Jderi (1935, 1936, 1942). Elocventă ordine de apariție a cărților: mai întâi documentarea, concretizată în biografia marelui domnitor, apoi scufundarea în ficțiunea cu personaje și întâmplări inventate, autorul având grijă să nu cumva să facă gafe de informare. În scrierile „de consum” i-a interesat pe amândoi istoria; în romane – povestea, literatura.
Un scriitor „drumeț”
Păstrând în fundal aceste date generale despre „istoria de consum” și despre „romanul istoric”, să privim o clipă către cariera lui Mihail Drumeș (26 noiembrie 1901-27 februarie 1982), autorul unei Povești a neamului românesc care poate stimula asemenea reflecții taxonomice.
A fost și rămâne un „caz” interesant, ciudat, „marginal” și totodată paradoxal. Scriitor de mare succes, manifestat în mai multe genuri „de consum”, a fost activ pe o piață de mici dimensiuni, încât n-a putut ajunge la statutul pe care-l dobândesc vedetele omoloage din culturile cu mai vechi și mai largi tradiții de lectură. Atunci când, la mijloc de secol al XIX-lea, moda franțuzească a romanelor „de mistere” a fost preluată și la noi, în Principatele dunărene și apoi în România unită de după 1859, la o populație de peste 90% rurală și nealfabetizată, cititorii erau încă puțini. Dinamica demografică, educațională și socio-profesională din jurul lui 1900 și mai ales de după Marea Unire din 1918 a generat o creștere consistentă a orașelor, însă într-o țară cu o majoritate în continuare rezidentă la sate, neconectată la „consumurile” culturale urbane. După al Doilea Război Mondial, când s-au aplicat, în anii ’50-’60, politici de alfabetizare generală, România se afla sub un regim, cel comunist, care adoptase dictatorial politici dirijiste, nemaiacceptând regulile de funcționare a economiilor libere, „de piață”, caracteristice statelor capitaliste „dușmane”. Cultura „de masă”, intens promovată oficial, a fost mai degrabă propagandistică sau orientată diversionist, sever limitată de interesele și pudorile sistemului, ai cărui reprezentanți erau personaje invariabil pozitive. În anii ’70-’80 circula în mediile intelectuale denumirea glumeț-sarcastică de literatură nu „polițistă”, ci „milițistă”, căci așa se numea pe-atunci instituția Poliției: Miliție. Cenzura elimina din literatura sau din filmele „de dragoste” scenele mai „decoltate”, iar sexualitatea directă sau pornografia erau complet interzise. Proza science fiction a fost cultivată mai ales în perioada de instalare și de consolidare a regimului ca modalitate de proiectare a unui viitor utopic, pe model sovietic, comunismul considerându-se cel mai avansat tip de societate, precursor al perfecțiunii robotizate și-al expansiunii cosmice care vor veni. Cu asemenea constrângeri, genurile „de consum” nu s-au dezvoltat firesc, editurile, toate de stat, nu și-au promovat liber cărțile și autorii de succes și nu s-a creat o veritabilă piață culturală „de consum”, deși tiraje mari și vânzări bune s-au înregistrat destule. Scriitorii – nu mulți – care au urmat oricum calea adresării facile către „marele public” ar fi fost vedete dacă ar fi existat circuite instituționalizate în măsură să-i așeze sub reflectoarele meritate. Fără ele, au rămas figuri „marginale” ale unor sisteme literare organizate în funcție de fidelitatea propagandistică în perioada 1948-1965 și de valoarea estetică până la final, 1965-1989, când elitele culturale au profitat de mica „liberalizare” limitată a regimului și au revenit la criteriile culturii „înalte”, cărora autorii „de consum” le fac rar față, doar atunci când sunt ei înșiși foarte buni scriitori, nu doar „accesibili”.
Mihail Drumeș a cunoscut succesul, cărțile i s-au vândut foarte bine, titlurile fanion i-au fost de multe ori reeditate. Și totuși, din păcate pentru el, nici în epoca interbelică, în care s-a lansat și s-a impus ca autor, nici în cea postbelică n-a avut parte de contexte adecvate ușurinței sale de frazare „pe înțelesul maselor”. Piețe „de consum” au funcționat ca atare la proporții prea minione pentru a „înflori” efectiv și pentru a se articula amplu, când n-au fost de-a dreptul interzise politic. Iar critica literară a operat în mod firesc cu criteriile valorii, ale originalității, ale competitivității novatoare și le-a acordat atenție puțină și condescendentă autorilor „populari”, blocați la „periferia” sistemului strict ierarhizat estetic.
Până să devină prozator de romane „de consum”, Mihai Drumeș și-a făcut mâna scriind texte, cărți, broșuri de „popularizare” pe subiecte varii: biografii de mari artiști ai lumii, de filozofi, de oameni de știință, evident compilate, a rezumat și a „repovestit” legende și basme de pe toate meridianele și opere literare celebre. L-a interesat și teatrul, artă a comunicării directe cu publicul: a fost cronicar dramatic și a compus și piese prea „accesibile” pentru a fi acceptate de cele mai importante instituții de spectacole, interesate și ele de competitivitatea scenică. Proza sa de ficțiune, „de scriitor”, s-a situat și ea în această zonă a rețetelor simple, tehnic ingenue, adresate „consumatorilor” medii și de sub medie: succesele sale cele mai mari, Invitație la vals (1936) și Elevul Dima dintr-a șaptea (1945), recorduri de reeditări și de vânzări, n-au oferit criticii argumente de validare, Drumeș rămânând un „marginal”. De notat că nici n-a făcut eforturi speciale de a se adapta la normele creativității performante, deși poate că ar fi fost capabil. Avea studii bune, absolvise Literele și filozofia la Universitatea din București și era familiarizat cu mediile culturale și jurnalistice, făcuse presă și gestionase o editură. A rămas fidel alegerii inițiale, poate și din motive biografice: dintr-o familie balcanică migrată în România, cu tată macedonean și mamă sârboaică, născut el însuși la Ohrid, actualmente în Macedonia de Nord, Dumitrescu în acte prin adaptarea românească a patronimului Dimitrie, se va fi simțit un „călător” condamnat să comunice cu oamenii obișnuiți întâlniți în cale, în drum, de unde și pseudonimul de „drumeț”: „Drumeș”…
Între „istoria de consum” și „romanul istoric”
Când își propune să scrie Povestea neamului românesc, din care au apărut în 1978 și-n 1979 două volume, Mihail Drumeș era septuagenar. Revenise de un deceniu în circuitul publicării, după blocajul de până la mijlocul deceniului al șaptelea, când, ca autor de succes din vremurile „capitaliste”, fusese interzis. Începuseră să i se reediteze romanele, mai întâi Elevul Dima… și Cazul Magheru (în 1968 și 1971), însă nu părea să-l mai intereseze ficțiunea, cărțile noi pe care le publică fiind „de popularizare” și reportericești: Arde Prahova (1974), Mari invenții (1977, reluare a compilațiilor sale despre descoperirile științifice), Povestiri despre cutezători (tot 1977, despre frații Wright, pionieri ai aviației).
Un context care trebuie de asemenea avut în vedere e cel al Festivalului național „Cântarea României”, lansat în 1976 de regimul comunist ca suprastructură propagandistică a noii doctrine autohtone, efectiv autohtoniste, de după îndepărtarea de formula internaționalistă sovietică. Cea mai mare parte a lumii culturale nu s-a conformat, însă s-a încropit de-o pojghiță de manifestări artistice conformiste, neo-naționaliste. Pe de altă parte, se prelungise și la noi, ca pretutindeni, ca și astăzi, tradiția narațiunilor „patriotice”, mai ales în maniere didactice, pentru publicul școlar, cel mai cunoscut autor român de acest fel fiind probabil Alexandru Mitru, „popularizator” al istoriei noastre daco-romane și medievale, dar și „repovestitor” al Legendelor Olimpului, bunăoară.
Povestea neamului românesc urma să fie o scriere pentru școlari. A și fost publicată – poate și comandată – de Editura didactică și pedagogică. Angajându-se în proiect, Mihail Drumeș s-a documentat ca pentru o „istorie de consum”, traversând tratatele de specialitate și planificându-și riguros etapele, ordonate într-o succesiune exactă de evenimente cruciale, mari domnii și personaje excepționale. Subtitlul primului volum, cel din 1978, De la început și până în zilele noastre, indica foarte limpede intenția. La al doilea, un an mai târziu, în 1979, și după ce se putuse constata ce-a ieșit, sub Povestea… era trecut doar Pagini din trecut. Autorul Elevului Dima… optase pentru o „repovestire romanțată”: recursese la instrumentele „romanului istoric”, narativizând tot ce-și propusese să le prezinte tinerilor săi cititori. N-a rezultat un rezumat de fapte din trecut „repovestite” catedratic, ca la o lecție de școală, ci chiar o „poveste a neamului…”, o „istorisire” în datele consemnate în tratate, dar cu mari libertăți de invenție epică: atmosferă, portrete, psihologii, dialoguri pe care autorul le deduce din informațiile păstrate și le imaginează în limitele plauzibilității. Nu e nici „roman istoric” propriu-zis, căci avansul sistematic pe firul strict cronologic e regula istoriografiei. Cartea a rămas – așadar – la jumătatea drumului dintre specii, ilustrare a faptului că „istoria de consum” poate fi împinsă până foarte aproape de spațiul „prozastic” sau chiar în interiorul său!
A rămas și neterminată: volumul II se oprise la domnia lui Constantin Brâncoveanu. Primul subtitlu promitea întregul, însă Mihail Drumeș se apropia de vârsta de 80 de ani, avea să-i și împlinească în 1981, apoi, la începutul lui 1982, se stingea din viață. Chiar și nedus până la capăt, proiectul a căpătat corp, însumând, în formatul inițial, circa 600 de pagini. Și-a jucat și poate continua să-și joace rolul. Cartea a și fost reeditată în 1998 și-n 2000 la Editura Ion Creangă, specializată tot în texte pentru copii și tineret, și în 2021 la Editura Cartea Românească, într-o colecție de asemenea „de profil”, „Cartea Românească pentru copii”, sub gestiunea Grupului Editorial ART, care a reluat în ultimii ani și romanele „de consum” ale lui Drumeș, cele „pentru adulți”, într-o „serie de autor”. În această din urmă versiune, Povestea neamului românesc e segmentată în „episoade” mai scurte. Deocamdată au fost lansate primele 3, corespunzătoare câte unui sfert (cu aproximație) din volumul din 1978. Până la finalul… întrerupt setul va urca probabil la 7 sau 8 volume (amintitele subtitluri sunt îndepărtate tacit; vol. 1, 2, 3 – cu postfețe de Alina Pavelescu, istoric de meserie, care reparcurge mai riguros cronologia, corijând și completând unde e cazul, fără să se ocupe de „măiestria” autorului). Întreprinderea nu trebuie judecată după exigențele literaturii cu pretenții, pe care nu și-a propus să le îndeplinească. La un examen sever, se vede imediat că scriitura rapidă, relaxată, în galop de sănătate, i-a jucat autorului feste: Decebal apare „cu fruntea în piept” (vol. 1, p. 9 – fruntea în locul bărbiei!) etc. etc. etc. – exemplele abundă. Însă nu e vorba despre vreo tentativă de ascensiune în ierarhiile literare, ci despre un produs „de consum”, pentru lectura cât mai agreabilă la vârste fragede. Așa se cuvinte privită Povestea neamului românesc a lui Drumeș, nu altfel.
Noua „serializare”, în „episoade” mai scurte, adaptează textul și mai bine situației de comunicare pentru care a fost compus. Teoreticienii literaturii ar putea reflecta asupra „cazului” interesant al acestui scriitor „de consum” cu producție masivă în absența unei „piațe de desfacere” bine dezvoltate, care să-l fi pus cu adevărat „în valoare”. Nu în valoare estetică!