La 2 iulie 2021, într-o fatidică zi de vineri (măcar că nu pe data de 13) inima unui mare poet a încetat să bată. La Concepción, în Chile, la nici o lună de la împlinirea vârstei de 80 de ani, s-a stins Omar Lara: un nume care este, a fost de mult și va rămâne unul de referință în literatura patriei sale, de unde atâția aștri de primă mărime au urcat pe firmamentul poeziei de limbă spaniolă de pretutindeni.
Un gând pios se cuvine a-i fi închinat în și din România, țară în care Omar a petrecut șapte ani de exil (1974-1981) și de care s-a legat sufletește, prin numeroșii prieteni pe care și i-a făcut aici, dar și spiritualicește, prin profunda și statornica lui dragoste pentru poezia românească. Dragoste tradusă și în faptă, prin excelentele (și numeroasele) sale versiuni creatoare, întinse pe întreg spectrul istoric, tematic și stilistic al verbului româneasc (de la anonimul plural și totuși unic al liricii folclorice tradiționale, și de la Eminescu și Macedonski până la avangarda lui Geo Bogza și Gellu Naum, trecând prin Ion Barbu și Lucian Blaga). Activitate ce nu s-a acoperit doar cu perioada prezenței sale în România, ci a continuat și după repatrierea poetului, versiunile respective fiind reluate, cizelate, îmbogățite, editate și reeditate în Chile, Spania, Mexic, Argentina și alte centre de iradiere a culturii hispanice de pe glob. Fără teama de a greși putem spune că în Omar Lara, marea poezie românească și-a aflat, pentru aria lingvistică spaniolă, marele traducător pe care îl merita.
Pe de altă parte, în poezia originală a lui Omar, cu trăsături bine definite de la primii pași, România și-a întipărit o amprentă de neșters, adăugându-i o nouă și fertilă dimensiune. E vorba despre misteriosul ținut „Portocaliu”, căruia el dorea (și a reușit) să-i confere o forță de iradiere comparabilă cu aceea a miticului Macondo la García Márquez și care, tot ca la nobelistul columbian, a devenit o emblemă a operei sale mature.
Lucruri
Ne spun din ce, din care
naufragii provin ele,
și de pe care țărm întins,
trudit ne pomenesc pe noi
lucrurile acestea care ne unesc
cu o pecete aducând a carne rece.
Emit miresme, zgomote
specifice.
Umbre repezi, pleoape
la pândă.
Materie în trecere.
Fotografie
Acesta din dreapta, pe vine, sub bărbuța lui Lenin,
acesta sunt eu.
E un oraș văzut și nevăzut de mine
Pesemne am mai fost pe-aici; fotografia asta mă neliniștește,
trebuie să cercetez în ce măsură sunt chiar eu în imagine.
Am umblat poticnindu-mă prin orașul acesta.
Mă deșteptam noaptea și mă regăseam într-însul,
cu greu reveneam la realitate, am fost chiar îndrăgostit de o fată
până ce mi-a mărturisit
că e doar un miraj. De atunci
evit să ies fără un plan la mine, iar în vremea din urmă
îmi umplu buzunarele
cu pastile de osebită folosință,
din când în când m-aplec asupra ierbii și-adulmec
căci recunosc într-adevăr mirosul străzilor pe care le cunosc
și disting sub ploaie după gustul glodului
locul unde mă aflu.
Un ins
Iată-l: un ins.
Se-oprește pe la colțuri
privind cum trec autobuzele
cum îl stropesc cu noroi (dar el nu-și dă seama)
lăsându-i în haine un miros neplăcut.
Iată-l: un ins.
Lipsit cum e de identitate
deambulează incognito numai pe străzi piezișe
cei ce îl recunosc îl arată cu degetul
și cad asupra lui priviri feroce.
Iată-l: un ins.
dacă l-ai întreba cine este
n-ar ști ce să-ți răspundă
lipsit cum e și de cetățenie
nu poate să vorbească despre efecte sau afecte personale.
Iată-l: un ins.
S-a dedicat spiritismului
să pună oarecare ordine între ideile-i surprinzătoare.
Din apa aceasta nu va bea
Chipul său oglindindu-se-n iaz
e un miracol al închipuirii.
Carne-n peregrinare.
O vizuină răcoroasă și călduță
Am săpat o groapă în țărână
vom fi acolo la adăpost de ploi
de vânt.
În ulcele de lut am păstrat băuturi arzătoare
și-n alte oale fructe și apă de mare.
Astfel vom sta în zarva dinafară,
în mireasma dinafară și-n forme vegetale.
În vizuina noastră răcoroasă și călduță,
la adăpost de vântoasă, de trăsnete
de trecerea cirezilor sălbatice.
Vizite în Portocaliu
Dar limba ta
Străino
nu are grai
ci are-un râu prin care lunec
are-un vârtej
un miros a durere
are lentoarea țestoasei
ce putrezește-n carapace.
Suntem din același infern
repetă
îți vorbesc limba
eu am zburat de-a lungul unui râu
de-aceea lunec și tot sui la tine
ca umbra unei neguri.
Și te-nvălui.
Mamă, eu știu că nimic
Mamă,
eu știu că nimic
noi nu avem de-a face
cu lumea aceasta.
Tu n-ai fătat-o, mamă,
nici eu n-am zămislit-o
e-o lume fără tată
e-o lume fără mamă
(de-ar fi al meu acest râu,
de ar păstra copilăria
spasmodică râul acesta).
Haidem odată, mamă,
să plecăm
în ceată, cu bunicul Juan
și cu dumneata însăți, mamă,
ce unghiile-ți rănești zgâriind țărâna.
Vedenia aceasta, mamă,
nu este de la mine,
e de la celălalt care-am fost eu.
Astăzi sunt singur, mamă,
față în față cu oglinda
ce curge ca un râu pe sub nori,
eu vâslesc în această oglindă
spre Insula din Vis
unde mă pierd și mă găsesc
și unde mă găsesc și mă pierd.
Vine-un căluț cu zurgălăi în coamă,
vine vrăjitoarea cu-o șerpoaică mare,
vine un nene negru ce-abia de șoptește,
vine un vrăjitor cu-armăsari de prăsilă
și vine Braganza pe-o barcă fermecată.
Haidem odată, mamă,
să plecăm.
Mamă, ea era
Mamă
ea era cea mai frumoasă
din râul tău
iar eu o iubeam
cum clopotarul își iubește infinitul
sau cum drumețul căile prăfoase
cum hoțul de vite iubește o lună furată
sau un copil, iubind, se prinde-n horă
cum adierea blândă-și iubește voluptatea
cum glonțul își iubește-abisul
cum râul își iubește delta
sau cum lumina își iubește dansul
așa iubeam și eu
așa iubeam și eu
unda cea mai frumoasă-n asfințit
șerpuitoare, efemeră.
Camila
În ultimele zile din câte i-au fost date
Fernando Krause îi cânta fiicei lui Camila.
Camila are-acum trei ani.
Va veni ziua când ea-i va cânta tatălui ei
pe străzile din Chile, străzi curate.
Prezentare și traduceri de Victor Ivanovici