Născut în 1942, la Casma, în Peru, Julio Ortega este unul dintre cei mai importanți oameni de litere ai Americii Latine. Eseist, teoretician al literaturii, poet și prozator de marcă, profesor la prestigioase universități din Europa, America de Nord și de Sud, recompensat cu numeroase premii și distincții pe continentul sud american și în întreaga lume, Ortega predă, din anul 1989, cursuri de literatură latino-americană și studii transatlantice, la Brown University, din Statele Unite ale Americii. Printre titlurile pe care le-a publicat în ultimele decenii se numără volume de critică literară: Transatlantic Translations (London, 2014),  Retrato de Carlos Fuentes (1995), Arte de innovar (1994), El discurso de la abundancia (1992), Una poetica del cambio (1992), Reapropriaciones: Cultura y literatura en Puerto Rico (1991),  dar și de proză: La mesa del padre (1995), Ayacucho, Good Bye (1994), Canto de hablar materno (1992).    A îngrijit mai multe ediții critice și a alcătuit antologii, printre care The Picador Book of Latin American Short Stories, (alături de Carlos Fuentes, 1998), La Cervantiada (1995), Venezuela: fin de siglo (1994), and Rayuela de Julio Cortazar (1993). Opera i-a fost tradusă și publicată în numeroase țări, de pe toate continentele.

Povestirea Bulevardul de Vest a obținut Premiul Copé, unul dintre cele mai importante premii literare din Peru, în anul 1981. Textul relatează câteva momente ale existenței cotidiene: un bărbat gătește pentru fiul său, iar preparând cartofii îi revin în memorie întâmplări din propria sa copilărie, pe când tatăl lui încerca să-i facă plăcere cu diferitele feluri de mâncare pe care le pregătea, dar pe care, pe atunci, el nu le aprecia deloc. Pe de altă parte, fragmentele disparate ale acestei istorii personale se suprapun cu istoria țării sale, Peru, care i se pare cu atât mai importantă, cu cât acum se află departe de ea. Cartoful devine simbolul unei lumi tradiționale pe care, aflat în exil, încearcă s-o recupereze și s-o păstreze aproape, fie și numai prin intermediul amintirii, dar, în același timp, îl ajută și să stabilească o legătură mai apropiată cu fiul său, rememorând momente din propria sa copilărie pe care le credea uitate de mult. (R. Gr.)

Bulevardul de Vest

Bărbatul deschise robinetul chiuvetei din bucătărie și spălă cuțitul.

Susurul proaspăt al apei îl făcu să ridice ochii. Pe fereastra aflată chiar în fața lui, văzu cum vântul de septembrie, cel dintâi vânt de toamnă, făcea să se miște ușor frunzele subțiri ale copacului de pe bulevard.

Spălă repede cartofii, unul după altul. Erau enormi și grei, chiar dacă de o culoare mai deschisă și parcă estompată.

Când începu să-i curețe, încet, încercând să mânuiască cu precizie cuțitul, copilul intră în bucătărie.

– Ce faci de mâncare? îl întrebă acesta și rămase acolo, în așteptarea unui răspuns.

– Pui vânătoresc, spuse bărbatul, însă copilul se îndoi de asta. Avea doar șase ani, dar părea foarte priceput să aleagă între diversele rețete de mâncare de pui.

– Așteaptă și-ai să vezi, îi promise omul.

– O să fie cu ceapă? întrebă copilul.

– Aproape deloc, zise bărbatul.

Copilul ieși din bucătărie nu prea convins.

Bărbatul termină de curățat cartofii și îi tăie în bucăți egale. Văzu pe fereastră lumina tot mai intensă a miezului de zi. Această lumină care creștea necontenit părea a imobiliza deodată frunzișul strălucitor al copacului. Miezul cartofilor părea a fi și el de un alb curat, în care cuțitul pătrundea ușor, ca și cum s-ar fi cufundat într-o argilă moale.

Apoi spălă cepele și le tăie repede. Se mai uită încă o dată peste rețetă și începu să caute condimentele prin cămară. Copilul se întoarse.

– Puiul are mereu același gust, zise el, aproape protestând.

– Nu și ăsta, îi răspunse bărbatul. O să iasă grozav. O să vezi.

– Să pui de toate, îl sfătui copilul.

– O să aibă oregano, ardei iute și chiar și un pic de zahăr, spuse bărbatul.

Copilul zâmbi aprobator.

Scurse bucățile de cartof. Erau netede, aproape prea albe, semănând de-a dreptul cu mărul. De unde-or fi cartofii ăștia? Poate de prin Wyoming sau Idaho. În schimb, cartofii din țara lui erau mai nisipoși, iar gustul îl aveau intens și apropiat cumva de aroma pământului. Erau, acolo, cartofi închiși la culoare, aproape violeți, de parcă ar fi fost fructe. Și mai erau și galbeni, delicați, asemenea gălbenușului de ou. Se știe doar că erau mai bine de-o mie de feluri de cartofi, numai că multe dintre ele dispăruseră pentru totdeauna.

Aceste varietăți pierdute să fi avut oare rădăcinile mai fragile? Sau să fi fost mai sensibili? Probabil că dispăruseră atunci când s-a pierdut controlul asupra pământurilor cultivate. De fapt, s-ar putea spune că pierderea unei specii sărăcea lumea, la fel cum se întâmplă și în cazul pierderii sau deteriorării unei opere de artă într-un oraș cucerit de invadatori. Dacă s-ar scrie vreodată o istorie care să includă toate speciile vegetale pierdute, toată lumea și-ar da seama că, dacă am fi avut grijă de ele, nimeni n-ar mai fi suferit vreodată de foame.

Fierți, prăjiți, copți sau în tocană, rețetele pentru prepararea cartofului erau, în egală măsură, o istorie completă a țării sale. Își aminti că mama îi povestise, pe când era copil, că în timpul recoltării cartofilor, cei mai mari erau puși deoparte și copți apoi pentru toată lumea, iar ea adăuga că, dacă erau ținuți pe jar exact cât trebuia, la un moment dat se deschideau asemenea florilor. Asta trebuie să fi fost una dintre acele specii pierdute pentru totdeauna: cartoful care se deschidea ca o floare în mijlocul flăcărilor.

Oare cartofii se culegeau noaptea, la lumina lunii? Își dădu seama că știe atât de puține lucruri despre acest produs originar din țara sa natală. Acum se gândi chiar că nici măcar cuvântul „cules” nu era, poate, cel potrivit. „Adunatul”? „Strânsul”? Cum se numea, de fapt, acest mod aparte de a recolta ceva din adâncul pământului?

Multă vreme refuzase să-i mănânce. Până și denumirea cartofilor i se părea neplăcută: un semn ar provincialismului, încă o urmă a puținelor și modestelor resurse ale subdezvoltării, un produs lipsit, așa cum era, de proteine și asemănător la gust cu făina. Doar cartofii prăjiți i se păreau cât de cât acceptabili, având, orice s-ar fi spus, un aspect mai neutru.

Însă de când rămăsese singur cu copilul, în ciuda faptului că în primele zile încercase să simplifice totul, și mai ales ritualul meselor, cu câte o oprire mai lungă sau mai scurtă la restaurantul din colț, își dăduse seama că, gătind câte ceva, reușește să-și omoare timpul și, în același timp, să se obișnuiască să răspundă curiozității fiului său.

Căută caietul pe care soția lui îl umpluse cu rețete decupate de prin tot felul de reviste sau scrise cu mâna de prietenele ei de prin diferitele orașe pe unde locuiseră, și avu impresia că a descoperit, pe neașteptate, încă o istorie completă, cea a propriului exil, păstrată, așa cum și era, în acele rețete prescurtate, adaptate ori niciodată încercate, sau ale unor feluri de mâncare cu care se obișnuise, cu câtva timp în urmă, dar pe care, apoi, le uitase. Și le citea pe toate cu o curiozitate vecină cu pofta, ca și cum doar citind ar fi avut deodată revelația gustului și aromelor, cu acea neliniște manifestată prin simplul fapt că uneori îi lăsa gura apă în fața unor cuvinte sau nume pline de detalii ce păreau chiar ele gătite sau rumenite. Dar ideea asta era, cumva, și esența foamei: acele nume și cuvinte aproape magice care îi supraviețuiau în amintire, definind, parcă, foamea însăși.

Imediat, se reîntoarse la melancolicul ritual al acelei lecturi. Căută, printre amintiri, acel cartof care îi era atât de nesuferit: era spațiul vieții domestice, atât de inadecvat numită astfel, acea lume pe care el se mândrea înainte că nu o frecventează, câtă vreme pentru el domesticul era alcătuit doar din complexitatea rutinei lucrurilor interioare, din acea opacitate care ne înconjoară uneori. În toți acești ani plini de atâtea călătorii de atâtea și atâtea ori întrerupte, ajunsese să se îndepărteze de ideea cotidianului, grație noțiunii de exil, care, pe de altă parte, încuraja tocmai proiectul întoarcerii acasă și ușura trecerea prin atâtea locuri. Caietul pe care-l avea în față vorbea despre toate aceste lucruri și despre toată această libertate: căci ideea bucătăriei și a artei gastronomice pe care această cărticică o presupunea era și aceea a unui foc aparte, de care e nevoie pentru ca anumite flori să poată înflori.

Numai că, de când ea plecase să-și viziteze părinții, luându-l cu sine pe unul dintre copii și lăsându-l în grija lui pe cel mai mare, începuse să descopere, în ciuda rufelor murdare, a insomniei și a filmelor de televiziune, unele semnale neașteptate și bruște ale istoriei pe care o scrisese ea. Densitatea cotidianului era alcătuită dintr-o simetrie delicată; oalele sale, de pildă, cereau un pahar sau două de apă în plus, dar și de mai mult soare sau de mai multă umbră. Era și asta, își spunea, o altă dimensiune a cotidianului: simplul fapt că toate lucrurile aveau locul lor, un loc sigur și discret, și un timp circular, care, într-un fel, era plăcut. Însă o altă simetrie, cea a caietului cu rețete, îl făcea să suspecteze că tot acest timp, încă cu mult înainte de nașterea primului copil, pe când își părăsiseră țara fără să știe că vor lipsi de acolo atâta vreme, era un timp lipsit de istorie, cel puțin în acest colț al bucătăriei, spațiul preparării hranei, acest loc în care cartoful era un principiu fundamental și deopotrivă combinatoriu, asemenea unei figuri libere. Un fragment, de fapt, al chiar țării pe care o pierduseră.

În fond, cartoful era un tubercul de o formă autonomă, de-abia modelat de spațiul propriei sale creșteri în pământuri blânde. Și era și propria sămânță. O plantă parcă înrădăcinată în propriul fruct. Dar, mai presus de orice, era lipsit de timp, asemenea unui prezent ce ocupa toată istoria posibilă. Popoarele care îl aclimatizaseră și îi diversificaseră soiurile, așa cum era neamul său, nu aveau cum să fie decât cu totul deosebite, și evident că nu puteau vedea lumea din jur decât ca pe o altă lume. Asta era propria sa istorie, iar această lume trebuia să fie și a lui.

Luă în mână bucățile de cartof pe care le tăiase. Nu prea avea ce descoperi în ele. Nu era cazul să desprindă din ele vreun alt sens decât această densitate aparte pe care o aveau, această calitate de a fi crude și de-a dreptul limpezi, acest gust care era gustul pământului. Dar chiar acest sentiment îi pătrundea în tot trupul, pornind de la mâinile cu care le ținea, ca și cum ar fi fost niște ramuri crescute chiar de acolo, din bucătărie, și pe care el le descoperise deodată. Ca și cum tocmai ar fi descoperit una din acele varietăți pierdute de cartof de pe înălțimile Anzilor: aceea care îi aparținea doar lui, în acest miez de zi, făcându-l să viseze.

După ce puiul începu să se prăjească sfârâind în tigaie, se întoarse copilul, atras de miros. Bărbatul tocmai făcea salata.

– Ce mâncare e asta? întrebă cel mic deodată, dându-și seama că era ceva diferit.

– Peruană, spuse bărbatul.

– Nu e italiană? făcu surprins copilul.

– Am schimbat rețeta, îi explică omul. Cartofii sunt originari din Peru. Știai asta, nu-i așa?

– Da, știam, dar am uitat.

– Sunt mai buni, sunt de multe feluri și fiecare are alt gust. Nu-ți aduci aminte de mango? Îți plăcea când mergeam să-i vedem pe bunici.

– Nici de asta nu-mi prea aduc aminte. Îmi amintesc doar de leul care era în parc.

– Și nici de arborele cel mare de pe plantația de măslini?

– Ba da, îmi aduc aminte.

– O să mergem în vacanța viitoare, cu toții.

– Și dacă o să fie un cutremur?

Copilul se duse după cartea de lecturi la limba spaniolă și se așeză la masă. Citea cu voce tare nume pline de rezonanță, care păreau și ele a fi asemenea altei istorii incomplete, iar bărbatul trebuia să-i vină în ajutor de fiecare dată, explicându-i câte ceva.

Gustă sosul, îl potrivi de sare, mai adăugă câte ceva și gata… minunat!

Văzu pe geam cum lumina reținută de copac aluneca prin verdele întunecat al frunzișului, întinzându-se acum pe iarba de pe dealul unde era situat blocul. Iarba aceea forma un câmp oblic, o coastă de foc blând, așa se vedea de la fereastră. Un vânt ușor intră prin țesătura metalică și îi atinse fața cu o suflare caldă. Cu dosul mâinii drepte își șterse sudoarea de pe frunte. Îl privi pe copil cum zăbovește asupra unei pagini, se uită apoi la cerul de un albastru monoton și calm, pe urmă își întoarse ochii către mâinile sale, privind robinetul de apă deschis, frunzele de salată care foșniră atunci când le îndoi și se plecau cu o mișcare lentă.

Ca într-o revelație, înțelese că trebuie să fi avut șase sau șapte ani când tatăl său, pe atunci de vreo patruzeci și ceva de ani, la fel cum era el acum, făcea de mâncare uneori, duminica, acasă, plin de voie bună, lăudându-și dinainte preparatele chinezești pe care învățase să le pregătească la o fermă îndepărtată din Peru. Poate că tatăl lui pregătea toate acele feluri de mâncare numai pentru el, o pagină din această istorie ciudată și personală, mereu incompletă, care celebra, de fapt, întâlnirea dintre tată și fiu în fața hranei de fiecare zi.

O neliniște necunoscută, asemenea unei întrebări lipsite de subiect, îl făcu să înțeleagă că niciodată nu-i mulțumise tatălui său pentru aceste gesturi simple, al căror sens nici măcar nu-l înțelesese atunci. Din contră, ajunsese să refuze mâncarea făcută de tatăl său, uneori chiar spunând că ar fi prea condimentată. Să tot fi avut vreo cincisprezece ani când, după ce se transformase într-un mare admirator al bucătăriei naturiste, se ridicase într-o zi de la masă cu farfuria de pește în mână și se dusese la bucătărie, dăduse drumul la apă și spălase rapid carnea aceea aromată cu soia și ghimbir. Mama lui intrase pe neașteptate în încăpere și îi reproșase acest gest, jignitor în mod involuntar, însă nu ireparabil. Se întorsese la masă în tăcere, stângaci, neștiind ce să spună, dar tatăl nu se arătase deloc supărat. Sau poate că el știa deja că într-o bună zi fiul lui avea să-i refuze mâncarea, cam la fel, deși într-un alt loc? Această blândă trădare față de tată avea loc, în fapt, în însăși fibra alimentelor gătite degeaba.

Această amintire emoționantă putea acum să-l rănească, dar și să-l facă să râdă. Era o extraordinară ironie în repetarea până în cel mai mic detaliu a gesturilor tatălui său, într-o situație atât de asemănătoare, aceea a exilului, în timp ce prepara, într-o altă bucătărie, un fel de mâncare pe care nu prea știa să-l facă. Însă tocmai descoperirea unei simetrii a repetițiilor, asemenea unei forme ce dobândește sens tot revenind asupra ei înseși îl făcea să simtă agonia neregulată a unui limbaj al emoțiilor ale cărui semne nu știa să le citească.

Asemenea animalelor, își zise, care își hrănesc puii, noi ne oferim unul altuia anumite feluri de mâncare pornind de la premisa gustului. Pregătim cu grijă câte ceva pentru ca fiul să ne recunoască în istoria completă a aromelor.

Trebuie că vorbise cu voce tare, căci copilul își ridică ochii.

– Ce? întrebă el. Italiană?

– Peruană, îl corectă. O aromă de munte, chinezească și creolă.

Copilul izbucni în râs, ca și cum ar fi auzit o glumă ascunsă doar pentru el în sunetele acestor cuvinte.

– Când o să mergem la Lima o să te duc la toate restaurantele, îi promise bărbatul entuziasmat.

Copilul râdea în continuare.

– Bine, zise el.

– O să fie mai bună decât ieri, îi promise omul.

Îl servi cu sucul de portocală. Copilul stătea în genunchi pe scaun și gusta câte puțin din toate. Mânca plin de curiozitate, mai degrabă decât cu poftă.

Îl încercă din nou senzația trecătoare de abandon pe care o avea atunci când mânca ceva pregătit de el însuși: dincolo de gust, știa bine, era acea substanță anterioară, acea singurătate a alimentelor preparate până când deveneau altele, parcă neutre, al cărei secret îl știa doar acela care le transformase în mâncare, combinând ingrediente și proporții, făcându-le să devină altceva decât puteau simți gura sau ochii. Acest joc al combinațiilor putea fi și o aventură, o plăcere, o urmărire, o vânătoare. Bucuria unei asfel de transformări trebuia, tocmai de aceea, să fie împărtășită, asemenea unei sărbători trecătoare, pentru ca și alții să poată descifra aromele, în vreme ce doar unul singur era stăpânul absolut al acestui miracol care se săvârșea.

Pe urmă, căută în cămară un cartof și îl ridică, ținându-l în mână în lumina puternică ce intra pe fereastră. Cartoful era mare și i se potrivea perfect în palmă, de-abia putând să-l cuprindă. Nu fu suprins când își dădu seama că forma neregulată a acelui tubercul rotund părea să se fi adaptat formei mâinii sale, ca și cum ar fi luat imediat forma golului pe care-l fac degetele întredeschise; fiindcă, în mod sigur, ea se adapta în același mod pe alte meleaguri, urmându-și conturul propriu, ca și cum ar încerca să ocupe un spațiu furat. Întreaga istorie a neamului său era acolo, își zise, supraviețuind și transmițându-se mai departe așa cum era, printre spații deja ocupate sau uneori chiar jefuite și, desigur, reușind să-și extindă granițele, în ciuda oricăror greutăți, așteptând.

Ieși din apartament și coborî scările până la copacul de pe deal. Era o zi deplină, ca și cum întreaga istorie a tuturor zilelor ar fi fost cuprinsă în ea. Printre firele de iarbă, care ardeau de parcă acolo se adunase toată iarba pe care o văzuse el vreodată, împinse ușor, apoi râcâi cu amândouă mâinile, iar pământul îi făcu loc, rece.

Puse acolo cartoful și îl acoperi repede.

Cuprins de un sentiment neașteptat de stânjeneală, se uită în toate părțile. Urcă apoi scările aproape în fugă, ca să se spele pe mâini.

Copilul era în picioare, pe balcon, așteptându-l: văzuse totul.

– O să crească un copac, îi zise grăbit, plin de neliniște.

– Nu, îl liniști omul, cartoful nu e un copac. Iar dacă va crește, o să crească în pământ.

Copilul nu părea să fi înțeles totul, însă izbucni în râs deodată.

– Atunci nimeni n-are să-și dea seama, spuse el, însuflețit de complicitatea care îl apropia de tatăl său.

Prezentare și traducere de Rodica Grigore