Uneori, nu se știe din ce cauză, destinul unei cărți de proză e paradoxal. S-au văzut, de exemplu, chiar și la edituri prestigioase, romane eșuate, nereușite, dacă nu chiar ratate (din mai multe puncte de vedere, plecând de la subiect și consistență narativă, până la editare), dar într-un format generos, de lux și cu coperți simandicoase. Cum, la fel, dar totalmente în opoziție, întâlnim – e adevărat, din ce în ce mai rar – cărți de proză remarcabile, măcar din punctul de vedere al conținutului epic, însă într-un format discret și cu o copertă modestă. Mă feresc să spun „geniale”, fiindcă riscul e la fel de mare ca și acela de a escalada vârful unui munte, însă, odată ajuns acolo, să constați că, din pricina ceții, șansa unei panorame époustouflante este nulă!
Simona Preda este istoric şi critic literar, cu experienţă de mai mulţi ani în publicistica de specialitate şi culturală. E licenţiată a Facultăţii de Filosofie (Universitatea din Bucureşti, 2003) şi a Facultăţii de Istorie (Universitatea din Bucureşti, 2007), absolventă a Masterului de Istoria Ideilor şi Mentalităţilor (Universitatea din Bucureşti, 2006), Doctor în Istorie (Universitatea din Bucureşti, 2011). Volume de autor: Patrie română, ţară de eroi (prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Curtea Veche Publishing, 2014), Tot înainte! Amintiri din copilărie (co-autor, alături de Valeriu Antonovici, prefaţă de Adrian Cioroianu, Curtea Veche Publishing, 2016), Imagini, vise, bazaconii (co-autor, alături de Cristian Pepino), UNATC PRESS, 2018, Regina-mamă Elena, mariajul şi despărţirea de Carol al II-lea, Editura Corint, 2018. Autoare de filme documentare (Copilăria în comunism, Personalitatea Reginei-Mamă Elena) şi artist iconar. Este pasionată de literatură și istoria mentalităţilor, de istoria artei şi de pictură (a absolvit Liceul de Artă Victor Brauner din Piatra-Neamț, apoi Universitatea de Arte din București). Este, totodată, un autor cunoscut de interviuri cu diferite personalități ale culturii românești. Fondator şi coordonator al site-ului cultural www.semndincarte, ea este și un reputat jurnalist cultural (e invitată să scrie cronici de carte și să comenteze noi apariții editoriale) și colaborator la România Literară, Orizont, Ramuri, Marginalia, LaPunkt, Literatura de azi.
Pentru a complini imaginea acestei personalități originale, puțini dintre cei care au cunoscut-o pe Simona Preda aveau cunoștință de talentul ei ficțional, izbucnit așa, deodată, total imprevizibil, printr-un roman. Cabinetul albastru a apărut, la începutul verii, la Editura LITERA și cred că se aliniază perfect celei de-a doua categorii de cărți, enunțată în debutul acestei cronici. Așadar, volumul este în întregul lui un exemplu de sfiiciune și de simplitate: cu un format neobișnuit, aș zice liliputan, cu o copertă necomplicată, dar eficientă, fără farafastâcuri grafice închisnovate, în schimb, repet, cu un conținut ce depășește toate așteptările.
Un roman microcosmic, de o actualitate debordantă, grefată pe o coordonată existențială gravă. Un roman am zice – dacă ar fi să recurgem la o formulă extrem de laxă și insuficient de categorică – feminist. Atâta vreme cât naratorul – romanul e scris la persoana întâi – este o femeie de o sensibilitate maladivă, cu nenumărate fantasme livrești, iar acțiunea propriu-zisă se desfășoară în cabinetul drapat în albastru al unei psihoterapeute, doamna G., și cuprinde concret analiza compulsivă a trei experiențe amoroase ale artistei cu trei bărbați, se poate insinua, cu grijă, evident, prevalența unor trăsături ale prozei feministe. Deci, cumva, schema este împlinită: avem femeia hipersensibilă, drama provocată de iubire, defulare treptată într-un cabinet psy, constanta obositoare a eșecului, culpabilizarea excesivă, dezordine afectivă, plus tema extincției, repetată până la final, căci moartea o pândește și pe eroină, atinsă de o boală necruțătoare.
Însă dincolo de „rețetă”, remarcabilă este capacitatea Simonei Preda de a-și lumina cu luciditate microscopică un complicat calabalâc sufletesc, atât de armonios împărțit în patru părți: trei iubiri și o viață zdruncinată de o maladie nemiloasă. Pe de altă parte, romanul face parte din specia aceea de cărți impresionante, care au o mare calitate: pot fi scrise și citite în orice perioadă a istoriei literare, nu sunt încastrate într-o determinare spațio-temporală encombrante. Romanul Cabinetul albastru are acest derutant și unic parfum narativ polimorf: în el este și Faulkner, este și Anton Holban, este și Proust, este și Hortensia-Papadat Bengescu, este și Houellebecq, este și George Sand, este și (un pic !) de Dostoievski, este și Camil, este și Joyce… Este și cine vreți, cu condiția ca, în procesul de decodare, stream of consciousness să însemne ceva pentru dvs..
Personajul principal, o tânără trecută puțin de 30 de ani, este o artistă, pictoriță de icoane, dar care, în arta sa, are un defect, o limită: nu reușește în ruptul capului să picteze ochii sfinților. Altminteri, motivul cecității o urmărește tot timpul, chiar și pe parcursul tulburărilor sale oniro-fantastice, în care femeia se visează peregrinând noaptea printr-un Paris imaginar, într-un cupeu negru, fantomatic (iarăși, un motiv romantic!), tras de patru bidivii uriași, dar tot fără vedere, cu orbite albe în loc de ochi. O cabrioletă de epocă, ce nu știe încotro merge, spre ce țintă se îndreaptă; dar, la un moment dat, în noapte, apare pe un trotuar, luminată, firma unei cafenele, Raccommodage de Petits Bonheurs, cu logo-ul său previzibil, de altfel: Le stock de rêves est renouvelé en permanence. Ce pare a fi chiar testimonialul întregului roman!
De altfel, nu e singurul trick narativ la care Simona Preda recurge – cu o reală maturitate de scriitor – spre a-și valoriza intențiile. De pildă, momentul situat cumva la limita riscantă a sacrilegiului, când, în timp ce pictează veșmintele Preasfintei Fecioare, observă într-o viziune contrapunctică violentă, cum, în clădirea de vizavi o femeie frumoasă începe să se dezbrace, ca într-un soi de spectacol de striptease. Sau convenția prin care romanul este, de fapt, un manuscris. El a fost înmânat spre publicare celei mai bune prietene, un fel de scriitoare mai mult veleitară decât strălucită (ideea destul de laxă fiind că Sonia ar putea oricând să-i traficheze romanul, mult mai valoros decât „opera” ei butaforică!). Și alte nenumărate anacronii naratologice (abundă, de pildă, prolepsele și analepsele), pe post de accroche-uri, pe care prozatoarea le „înșurubează”, cu o dibăcie profesionistă, în componentele agregatului epic.
„Nu suntem numai suma experiențelor, a amintirilor noastre – îi explică doamna G. pacientei. Suntem, mai ales, așa cum ți-am mai spus, suma a ceea ce am crezut că am uitat”!! Așa că, la final, autorul adună conștiincios toate firimiturile epice și le luminează, după tipicul auctorial al romanului romantic (cu epilog, cu destinul personajelor în viitor – iată prolepsa! și, bineînțeles, cu apoftegma de deschidere spre universalitate: „Știm începutul, cunoaștem și sfârșitul, dar parcursul, drumul, nu. Nu suntem egali în fața morții. Aiurea! Undeva tot ne întâlnim. Toți. Cu toții.”)
Apoi, trage cortina, doamna G. închide „cabinetul albastru”, iar naratorul bovaric dispare. Romanul de blue-heart se încheie. Glorios de trist.
Poate, în loc de concluzie, ar mai trebui să remarcăm puterea fragilocventă a autoarei, preocupările ei multiple, dar epuizante, strădaniie enorme și forța uimitoare a acestei femei firave și grațioase, care, printre atâtea izbânzi, a reușit să creeze un roman cu momente (uneori, țâșnite din însăși biografia ei, știm asta!) de o încântătoare luciditate epică, citit însă într-o cheie simbolică nu mai puțin mofturoasă, complicată și… prințesoidă.
O nimfă cu crinolină, cărând în spinarea ei delicată sacul cu pietre ale sufletului.
Simona Preda – Cabinetul albastru, Biblioteca de proză contemporană LITERA, București, 2021