Imersiv de Octavian Herța, Editura Letras, Snagov, 2021, 247 p.
Romanul naște, pe parcursul lecturii, câteva nedumeriri. Incitantă compoziție, încă de la ilustrația copertei și de la titlu. Începem cu sfârșitul: la pagina 7 avem „În loc de epilog”. Copilăria unor băieți pe care îi cheamă Tavi și Costin, nu Raphael sau Simon. Undeva în nordul Piteștiului, departe de Lacul Vidraru, se află cartierul Găvana. Ceea ce, pe parcursul lecturii, duce cu gândul la găvan-găvane. Și la o moarte iminentă. Altfel, culoarea predominantă este verde, verde-pelin, verdele unui acvariu în care ești captiv. Sau captivă. Precum mama Florence. Lady Florence, cum îi spuneau colegele.
Cu accente autobiografice, dar elaborată „la rece”, proza pare inițial o plată însăilare din paginile jurnalului unui aproape-adolescent, elev de gimnaziu în tenebroșii ani ’80. Te și miri de așa un titlu precum Imersiv, pentru o structură aparent liniară, romanul fiind previzibil chiar și sub raportul lexicului pentru care autorul optează. Observator sagace al unui exterior aproape ermetic închis, apocaliptic pe alocuri, și al unui interior inepuizabil, Octavian Herța știe să pună în pagină extremele și să dozeze trama, pentru a pregăti locul unui nou eveniment cu semnificații majore, tragice.
Pandemiocrația. Kairos și vidul împărtășit de Bogdan Ghiu, col. Atopos, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2020, 254 p.
Autorul este adeptul genului numit de Foucault reportaj de idei. Subintitulat Contracriza 2, un volum similar fiind publicat de Bogdan Ghiu în urma crizei financiare din 2008-2009, acesta poate fi considerat un manifest al unui public intelectual aflat, pe urmele lui François Hartog, „în încleștare cu Timpul”, cu vidul și cu aneantizarea spre care suntem împinși, obedienți sau revoltați deopotrivă. Soluția? Kairos! „Ocazie de transformare! Post-reactivi, părem a putea începe, în sfârșit, să ne anticipăm.”
Pentru a învăța drumul care depășește extincția și are ca destinație resurecția, suntem avertizați să ținem cont și de pericolul guvernamentalității neoliberale exhaustive și de acest citat preluat de Bogdan Ghiu din Grégory Chatonsky: „Pentru că sunt mefient faţă de maeştrii, terapeuţii şi farmacologii care pretind că ne salvează de o situaţie pe care tot ei au grijă să o pună în scenă în cele mai mici detalii. Apelul neîncetat de a propune soluţii constituie o ocultare a condiţiilor de posibilitate: pentru ce să fim salvaţi? Suntem siguri că această salvare este lipsită de orice ambiguitate faţă de «rădăcinile» răului cu care pretindem că luptăm? Toate «soluţionismele» au în comun faptul de a fi instrumentale.” (Grégory Chatonsky, Apprentissage – Extinction – Résurrection)
Ba pe față, ba pe dos de Virginia Olaru, Casa de pariuri literare, București, 2020, 72 p.
Emisiune video, GONG!, Emisiune audio – sunt cele 3 grupaje de poeme care ne fac să vedem spectacolul vieții în scene mici, cam cât palma, cam cât ecranul unui telefon mobil. Octavian Soviany mizează în substanțiala prefață pe originalitatea poetei, dincolo de metodă: „Cunoaşte bine reţeta poemului minimalist, iar o parte a textelor sale explorează zonele terne şi cenuşii ale vieţii de zi cu zi, sunt notaţii intimiste, de o căutată fadoare, care consemnează stări de lehamite existenţială sau mici drame domestice, desfăşurate pe fundalul unei lumi din care omul e tot mai mult substituit de obiecte”. La acestea se adaugă darul de portretist al poetei, precum și tentația absurdului, a grotescului: „Sufletul/ suspendat în golul lui/ de limba unei pendule/ loveşte trecerea de la o stare la alta.// Tu stai pe fotoliu,/ în faţa mea/ şi-mi povesteşti despre o femeie străină/ care tocmai a intrat,/ fără să-ţi dai seama/ în golul tău/ cu toate poveştile ei.// Cu un colţ de ochi înregistrez întunericul/ care se revarsă în încăpere// O geană de lumină/ stătea agăţată într-o poziţie incomodă/ şi atunci m-am gândit/ să deschid fereastra.” (Trădare). Nora Iuga remarcă faptul că „în poezia Virginiei Olaru vezi exact faţa de zi şi faţa de noapte a lumii, dezgustul şi dorul, râsul şi plânsul şi niciun triş, niciun comme-il-faut, niciun vintage, ea e omul din totdeauna, râzând şi plângând, iubind şi iertând lumea pe care nu şi-o alege, dar n-are încotro, trebuie s-o iubească.”
Corpuri de întunecat de Ciprian Măceșaru, col. Prezent, Casa de pariuri literare, București, 2020, 62 p.
Dacă în anii ’90 Stelian Tănase publica volumul Corpuri de iluminat, acum avem de-a face cu o carte de poezie, nu cu un roman. Sub spectrul tanatic („și deja moartea va fi cu el și îi/ va cânta nani, nani, puișor! ca să treacă/ ziua mai repede, ca să îi fie un pic mai ușor”), în căutarea feliilor de lumină care nu sunt chiar omniprezente în viața de zi cu zi, dovadă fiind inclusiv coperta sau ilustrațiile volumului, Cristian Măceșaru aplică stickere, semne distinctive, scrie cu ojă – și nu doar aici dăm peste umbra lui Cristi Popescu – , stropește „peretele de sticlă/ cu poezie”: „moartea-i un sticker cu sabrina salerno/ țopăind în piscină în ’87”. În rest, totul devine molatic, lipsit de formă („translucizi, imponderabili,/ jellyfishes pulsând spre lumină”) sau bidimensional ca o pătură acoperitoare după un accident rutier pe bulevardele capitalei: „seara, pe magheru,/ nu văd nimic, nu aud,/ 8% la telefon, numai frigul/ mă ţine live, intru în librărie,/ cumpăr o ceafă de porc, murături,/ cartofi prăjiţi, bere la draft, 6%,/ nu văd, nu aud, ies iar în frig,/ mai cult, traversez pe unde apuc,/ o limuzină mă face terci. 4%./ nu am murit, sunt doar prea/ obosit, trec peste mine maşinile,/ de la un timp par doar nişte/ pături, sunt învelit iar şi iar/ şi mi-e bine.”
Scene din orașul vitraliu / Szenen aus der Kirchenfenster-Stadt de Dumitru Chioaru, Editura Armanis, Sibiu, 2021, 106 p.
Poeziile dedicate orașului Sibiu au apărut inițial în volumul Viața și opiniile profesorului Mouse (Limes, 2004). Traducerea poemelor în limba germană, recentă, îi aparține lui Beatrice Ungar, ca și fotografiile care ilustrează volumul bilingv. Cuvântul însoțitor este scris de Joachim Wittstock.
Orașul lui Dumitru Chioaru nu are limite în timp și spațiu, ruptura de nivel este la ea acasă: „Casele mici şi înghesuite par/ un câine tolănit la intrarea/ în vechiul burg săsesc/ peste care urcă şi coboară pietruit/ ca o coloană vertebrală/ un drum de acces/ – i se spune şi azi Spinarea Câinelui –/ pe-aici se vedeau duminica servitorii/ îmi şopteşte bătrânul glumeţ/ dar paşii mei întârzie încolţiţi/ în călcâie de pietre/ amintindu-mi că-n exil Cioran/ se visa mergând pe Spinarea Câinelui/ când i se făcea dor de casă –/ într-o noapte cu lună pe-aici/ treceam încolţit de un dor/ de-mi sângera şi umbra/ târându-se pe pietre/ treceam încolţit de negre gânduri/ de se topeau şi acele ceasului/ rotindu-se oarbe de-mi părea/ că pietrele de pe Spinarea Câinelui/ Calea Lactee erau –/ pe-acolo se-ntâlnesc poeţii cu ielele/ mi-a spus bătrânul zâmbind în barbă/ precum pe pământ şi în cer/ un câine stă mereu la intrarea/ în burgul cel ceresc” (Spinarea Cîinelui).
Semințe de betel de Grigore Chiper, col. QPoem, Editura Rocart, Pitești, 2020, 80 p.
„Moldova e Cutia Pandorei/ Cămaşa lui Nessus/ Firul Ariadnei// Transnistria e Calul Troian/ Călcâiul lui Ahile/ Calendele greceşti// Vameşul transnistrean cotrobăieşte preocupat printre lucruri/ întreabă ce e cu numerele de Lettre International văzute în portbagaj/ Ca să-i răspund îl întreb la rându-mi dacă ştie ce înseamnă eseu// La înmormântarea la care mergem nu găsim strada/ pentru că nu este pe Google map/ şi nici nu avem pe cine întreba/ În această parte a lumii/ nu există populaţie/ ci numai teritoriu// De dincolo şi de aici ne-am adunat în jurul catafalcului/ Procesiunea era puţin grăbită/ căci multora dintre cei prezenţi le expirau vizele/ La întoarcere/ Pe un foşnet lugubru al frunzelor/ într-o zi întunecoasă şi cam rece de vară/ cineva făcea cele mai negre previziuni/ cu privire la supravieţuitorii de aici & de dincolo” (Călătorie din Scylla în Caribda).
Poet, prozator, critic literar, traducător, Grigore Chiper trăiește într-un timp mitic, născut fiind (n. 16 aprilie 1959, raionul Căușeni, R. Moldova) pe niște plaiuri moldovenești de poveste. În Moldova de est, Basarabia adică. Unde miturile nu sunt exclusiv referințe culturale, ci parte a vieții. Și, uneori, parte a trecerii spre moarte. Pentru că acea zonă, Transnistria mai cu seamă, poartă însemnele morții. Nu este un loc, ci un interval de trecere, „când biografia se face ghemotoc”.