O carte pe care ar trebui să o citească multă lume, mai ales lumea născută după căderea regimului comunist, este R.S.R. lecția de învățământ politic de Ioan Stanomir. Bineînțeles că mă îndoiesc până la pământ că se vor îndrepta spre ea cei cărora le-ar și folosi. Pentru noi, ceilalți, cei care am fost supuși caznei periodice numite „învățământ politic”, ea nu face decât să ne amintească un trist adevăr, și anume acela că s-a acționat asupra creierelor noastre cu o presă de mare tonaj ideologic, de la cea mai fragedă vârstă, la cea din urmă. Vorba lui Creangă, văzându-l pe Oșlobanu „dondănind mi-ți-i ni-vi-li me-te-îl-o”: „cumplit meșteșug de tâmpenie!” Or, și la învățământul ăsta politic nu trebuia să faci altceva decât să-ți bagi în cap, cu de-a sila, formulele inepte și, mai ales, mincinoase ale propagandei de partid (unic), pe care le dondăneau activiștii însărcinați cu asta.
Îmi amintesc cu nostalgică oroare de sărbătorile pionierești, când nu se făcea încă un învățământ politic denumit ca atare, dar se lucra asupra creierelor noastre cu cântece și dansuri pionierești, îmi amintesc de amestecul de cânticele precum cel ce începea cam așa, „printre munți și printre văi, trece o căruță/ și din toate fetele, tu ești mai drăguță” etc. etc., ceea ce dădea impresia de laicitate și normalitate, numai că, după eventualul dans, unde îți alegeai fata „cea mai drăguță” din punctul tău de vedere, apărea, cam cum apar acum, pe la București, troleibuzele 69 și 85, unul după altul, ca trase de aceeași sfoară, intonațiile cu „mulțumim din inimă partidului…” și altele concoctate din aceeași făină. Amestecul ăsta, tipic securistic, de plăcut și util (pentru ei) a devenit letal în multe cazuri, în anii ’50 și ‘60 ai secolului trecut. Și chiar mai târziu.
Învățământul politic lucra asupra creierului cu forța cuvintelor care răstălmăceau adevărul, aducându-l în stare să susțină lozincile ucigașe ale regimului criminal. Iată câteva citate din concluziile cărții lui Ioan Stanomir: „Gândirea este prinsă în cercul de fier al sensurilor deturnate.”, „Propaganda acordă cuvintelor puterea de a mișca, de a agita, de a îndruma.” și „Cuvintele au rostul de a lumina, pregătind despărțirea de întunericul ce mai bântuie conștiințele” (bineînțeles, „întuneric” din punctul de vedere comunist), și un citat din Dicționarul politic, de la care pornește cartea aceasta: „Rolul muncii de propagandă este de a stimula gândirea vie a oamenilor, de a-i ajuta să își explice desfășurarea evenimentelor și să adopte o poziție justă față de ele…” Și din nou Ioan Stanomir: „Revoluția comunistă este, simultan, lucru asupra cuvintelor și minților”, pentru a crea „temelia de granit a acestei noi umanități” și: „Cuvintele pătrund în sângele poporului muncitor.” Așadar, totul nu era decât o lucrare asupra viscerelor și a minților, care, așa cum am mai spus, începea de la vârstele cele mai fragede ale gândirii și nu se termina decât la închiderea sicriului cetățeanului, deh, omului muncii! Am mai observat și altădată că se acționa asupra minților neformate, așa cum ai lucra asupra unui craniu încă moale, cu fontanela deschisă, pentru a-l modela. Comunismul își crea roboții pentru acțiunile sale viitoare, aceștia erau oamenii noi, cei care își explicau „desfășurarea evenimentelor” așa cum trebuie, cu alte cuvinte conform prețioaselor indicații. Iar oamenii aceia, nici nu știu dacă e așa ori mi se pare, puteau chiar să aibă impresia că ei înșiși își „explică desfășurarea evenimentelor”, iar nu mecanismele care le fuseseră implantate, înainte chiar de descoperirea cipurilor, de care se tem anti-vacciniștii de azi, ei înșiși urmași demni ai oamenilor noi. Din punctul ăsta de vedere, comunismul era, tehnic vorbind, înaintea capitalismului, desigur putred.
Dar, ia stai! Ce aud eu de câte ori intru în magazinul megaimage din ciupercăria cu care ne-a binecuvântat acest monopol, cel puțin la București? Ce să aud, reclame, așa se cheamă acum, în epoca post-comunistă propaganda, mai precis publicitate! Cumpără aia, cumpără aia, numai la mega le găsești (firește, din moment ce alte magazine alimentare nu există!) și câte și mai câte, inclusiv, la vreun an după implementarea unor măsuri anti-covid, ei o țin cu „noile măsuri de protecție”, care, cum spuneam, sunt deja vechi și cunoscute, ca drumul ăla din romanța de altădată. Ei, dar avem și noi echivalențele noastre, totul culminează cu această concluzie-îndemn, revoluționar, trebuie să recunoaștem: „gândește mega!” Hopa! Uite că și libera concurență din piața liberă tot la mințile noastre face apel. Ba, mai mult, chiar ne și îndeamnă să gândim cum ne dictează ei, comercianții. A încercat cineva cu niște magazine ce aveau în nume un micro, probabil tocmai ca reacție la mega-ul ăsta, dar micro-ul s-a închis și mega-ul supraviețuiește. Și cum nu e decât el peste tot, ai senzația că ești pus în situația lui Adam, căruia, zice bancul, Creatorul i-ar fi spus: „Adame, alege-ți soția!”, arătându-i-o pe Eva. Nu știm, bancul nu ne spune, dacă Adam s-o mai fi uitat și de jur împrejur, ca să vadă de unde să-și aleagă nevasta.
Deci n-am scăpat. Cum nu scăpam, atunci, demult, de învățământul politic și de acțiunea lui distructivă asupra minții, așa nu scăpăm nici acum de acțiunea, tot distructivă, deși, poate, mai lentă, a publicității. Care nu numai că, în magazinele sus citate, acoperă orice altă tentativă sonoră, dar mai acoperă cu perdele imense pictate strident etaje de bloc și pereți altădată liberi. Aici, firește, e vorba de altă publicitate care și ea, la rândul ei, își arogă drepturi asupra minților noastre.
Lecția e simplă, ea ne învață că niciodată nu poți scăpa de acțiunea altora asupra minții tale, atâta timp cât nu te separi de lume, de societate. Dar stai, că nici dacă te separi de lume, la mânăstire, nu scapi de acțiunea asupra minții, acolo prin rugăciune și post, aici, în lume, prin sunet și culoare, cuvinte și vorbărie. De altfel, efectele se văd și în vorbirea oamenilor noi, că și cei de azi sunt noi, nu doar noi eram noi, care înglobează tot mai multe expresii din publicitate și din celelalte lozinci care umplu lumea liberă.
Așa cum „învățământul politic” ne spunea cum să gândim, nici publicitatea nu e mai brează, chiar dacă scopurile ei sunt mai comerciale, din moment ce vrea să te facă să gândești cum trebuie (din punctul negustoresc de vedere), adică nu cu mintea ta, ci cu mintea (?) lor.
Te uiți în dreapta, te uiți în stânga, că de data asta nu mai e vorba să joci rolul lui Adam pus să-și aleagă soția, dar vezi că sunt puține căi de urmat, mai ales acum, de când s-au aglomerat atâtea recomandări de modificare a istoriei umanității, care e rușinoasă („mie-mi spui?”, ca coana Veta) și trebuie eradicată de noul „minister al adevărului”, democratic de data asta; ce democrație o mai fi și aia, în care valorile sunt deturnate de vocea străzii?
Și iarăși vin și zic, așa cum am mai făcut-o și altădată: ce-am visat și ce-am găsit!