Mircea Eliade și corespondenții săi
Andrei Scrima

Nu pot să nu încep acest articol cu o notă personală, căci, de părintele Andrei Scrima (1925-2000), mă leagă nu doar cercetări, ci și câteva modeste amintiri.

De pe la începutul anilor ’90, înainte de a-l întâlni – grație profesorului Andrei Pleșu – la Colegiul Noua Europă, plănuiam un articol despre raporturile lui, personale și intelectuale, cu India, pentru care adunam tot ceea ce puteam găsi. În anii 1996, 1998 și 2000 am făcut cercetări la Banaras Hindu University. În 1999, cu prilejul unei șederi la mănăstirea românească din Rives Junction (Michigan), părinții Roman Braga și Felix Dubneac, vechii săi confrați de la „Rugul aprins”, mi-au făcut copii după un număr de publicații mai rare ale părintelui Scrima, pe care nu le putusem găsi până atunci. Tot în 1999 am încercat să forez în arhiva Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Dar în ciuda bunăvoinței patriarhului – reînnoită peste un an, când l-am revăzut la „patriarhia” siriacă din Kottayam –, funcționarii lui au contribuit, cu mare amenitate diplomatică, la un rezultat nul. În primăvara anului 2004, invitat de Andrei Pleșu, am cercetat arhiva părintelui, păstrată în biblioteca Colegiului Noua Europă. Iar în cea a anului 2011 – când eram bursier NEC – am putut citi, la biblioteca Universității din Chicago, însemnările din jurnalul inedit al lui Eliade și scrisorile primite de la părinte. În acest ultim an, studiul dedicat lui a devenit mult mai concret, dar, din nefericire, alte proiecte m-au împiedicat să găsesc răgazul necesar pentru a-l definitiva.

Cum, în loc să se apropie, acest răgaz pare să se îndepărteze, prezenta serie de corespondență primită de Eliade oferă prilejul de a publica câteva dintre materialele documentare adunate. O fac, pe de o parte, ca o datorie față de colegii preocupați de opera și activitatea părintelui care, în cursul ultimului deceniu, m-au întrebat despre manuscrisele de la Chicago. Lor le dedic acest articol, cu scuze că nu l-am putut publica mai curând. Pe de altă parte e și o datorie față de mine. Lipsa răgazului de a materializa vechiul studiu e, de fapt, o procrastinare născută dintr-un șir de așteptări dezamăgite, care m-au îndepărtat treptat de Andrei Scrima. După atâția ani, mi se pare că am ajuns să mă simt din nou aproape de el. Dar, spre deosebire de vechile așteptări, nu pentru că opera sau personalitatea lui ar reprezenta un model, ci aș putea spune tocmai dimpotrivă. Mai precis, pentru că ele încarnează aceeași luptă între lumini și umbre, aceeași tensiune de urcușuri și coborâșuri – cunoscute mie, cunoscute altora – care se consumă între proiect și realizarea lui, între ideal și transpunerea lui în viață.

În cursul atâtor ani de interes – intermitent – pentru acest subiect, lista celor către care se îndreaptă recunoștința mea e lungă. Voi pomeni aici doar pe cei legați în mod direct de prezentul articol. Mulțumesc conducerii lui Special Collections Research Center al bibliotecii Universității din Chicago pentru permisiunea de a publica scrisorile lui Andrei Scrima și fragmentele din jurnalul lui Eliade păstrate în fondul Mircea Eliade Papers.¹ Mulțumesc conducerii Colegiului Noua Europă din București pentru permisiunea de a publica scrisorile lui Eliade păstrate în Arhiva Andrei Scrima.² Multe mulțumiri, de asemenea, profesorului Sorin Alexandrescu, deținătorul drepturilor de autor ale lui Eliade. Anca Manolescu mi-a fost întotdeauna de ajutor în cercetarea mai recentă a arhivei părintelui, răspunzând cu grație și competență întrebărilor mele. Catalogul descriptiv al arhivei, întocmit și mereu actualizat de ea, e un instrument indispensabil în cercetare. Radu Bercea mi-a furnizat copii după originalul scrisorii către Arion Roșu și după notele acestuia în urma interviului biografic luat lui Scrima, a convorbit cu mine despre subiectul articolului și l-a citit cu aceeași acribie pe care i-o cunosc de peste trei decenii. E însă de la sine înțeles că responsabilitatea afirmațiilor revine autorului, iar posibilele inadecvări doar nevredniciei lui.

*

Corespondența lui Andrei Scrima cu Mircea Eliade începe în februarie sau martie 1960, când îi trimite studiul său „L’avènement philocalique dans l’Ortodoxie roumaine”, scris în timpul șederii la Benares și publicat în Istina, revistă de orientare ecumenică scoasă de dominicanii francezi.³ Nu am găsit această scrisoare în arhiva de la Chicago. Conform părintelui Scrima, Eliade ar fi răspuns ceva în spiritul următor: „ Ce interesant articol aţi scris! Pot să-l arăt şi altora?”⁴ Nici răspunsul nu se păstrează în arhiva părintelui.

De altfel, până la prima scrisoare cunoscută a lui Andrei Scrima, datând din ianuarie 1962, au mai fost și altele. La una dintre ele face referire cea dintâi epistolă păstrată a lui Eliade. E foarte probabil ca scrisorile din primii ani să fi fost făcute ilizibile de apa care a stins infamul incendiu din biroul savantului. Cele două din anul 1962 au fost și ele atinse în mod serios.⁵ Treptele degresive ale deteriorării susțin o astfel de ipoteză. Dacă se păstrează, și primele scrisori ar putea fi citite în viitor cu aparatură specială. Dar nu le-am putut găsi în dosarele materialelor grav afectate de incendiu.

Cea dintâi scrisoare identificată vine, așadar, după doi ani de raporturi cu Eliade și după ce Scrima îl întâlnise de câteva ori, la Paris, în cursul verii anilor 1960 și 1961. Eliade auzise, de fapt, despre el cu alți doi ani mai devreme, de la Amalia Pezzali, condiscipola lui de la Benares.⁶ Cercul intelectualilor interesați de lumea indiană nu era foarte mare atunci, iar componenta lui românească ieșea în evidență prin raritate. Același lucru se poate spune, în oglindă, despre cercul românilor de mare calibru din exil și despre componenta lui indofilă.

De îndată ce ajunge la Paris, în toamna anului 1959, Scrima îl roagă pe Virgil Ierunca să-i transmită salutări lui Eliade. În următoarea scrisoare trimisă la Chicago, Ierunca îi dă vești despre exilul românesc din capitala Franței, unde nu se întâmplase „nimic deosebit” între timp: doar niște publicații ale lui Emil Cioran, Lucian Bădescu și Anton Zigmund-Cerbu. „Un singur eveniment de seamă: a sosit la Paris – unde a ales libertatea! – călugărul indianist care ne-a rugat să vă trimitem vorbe bune. E un personaj extraordinar. Închipuiți-vă un alt Paisie care știe pe dinafară pe Ion Barbu, frumos ca o icoană și mai ales drept ca o altă vreme. E un mare prieten al lui V. Voiculescu, Paul Sterian și Sandu Tudor și are o privire răsăriteană și mare asupra lumii. Aș dori mult să-l cunoști pentru că mi se pare că exilul s-ar putea să devină mai bogat.”⁷

În vara următoare, părintele Andrei îi transmite prin Anton Zigmund-Cerbu că ține mult să-l vadă, rugându-l să-i telefoneze la centrul de studii ecumenice „Istina” atunci când va ajunge la Paris.⁸ Felul în care principalul discipol indianist al savantului de la Chicago îi scrie despre Scrima, arată că fusese deja subiect de discuție între ei. Prima lor întâlnire se produce peste o lună.

Cu o singură excepție, toate întâlnirile înregistrate de Eliade reprezintă vizite ale lui Scrima. Chiar și excepția, cea din anul 1961, era urmarea unei vizite a acestuia, care se terminase prea repede. Totuși, când, după moartea lui Eliade, își amintește despre întâlnirile lor, părintele Andrei preferă să se refere tocmai la acea excepție: „Îmi aduc aminte că Eliade a venit să mă vadă…”⁹ Spre deosebire, într-o însemnare de jurnal selectată spre publicare, Eliade a modificat începutul ei din „Vine să mă vadă părintele Andrei Scrima” în „Întâlnire cu părintele A.S.”.¹⁰

Scrisorile părintelui recompun o parte din itinerarele sale între Europa, Asia și Africa: Roma, Deir-el-Harf, Boulogne-sur-Seine, Marrakesh, Istanbul și din nou Roma (cu o telegramă de condoleanțe din Paris). Italia, Liban, Franța, Maroc, Turcia… Nu și India. Ar fi putut să-i scrie de acolo sau chiar din Europa, înainte de a porni spre Benares. Ar fi avut deplină noimă, din moment ce era primul român care refăcea parcursul studios al lui Eliade. Dar nu sosise încă vremea când i se putea adresa oricine, simplu, la Universitatea din Chicago. Eliade de-abia ajunsese acolo. Totuși, Scrima i-ar fi putut lăsa o scrisoare la Paris, la Centre roumain de recherches de la Sorbona, la biserica românească, aflată chiar lângă Universitate, sau, in extremis, la oricare dintre exilați. Iar Eliade i-ar fi putut răspunde, în consecință, pe adresa Universității din Benares. Lipsă de interes, mândrie, timiditate sau altceva? Nu vom ști. Putem însă ști că o corespondență indiană ar fi făcut ca relațiile lor să arate sensibil diferit. Și poate însuși drumul lui Scrima ar fi fost influențat de ea.

Dacă discuția despre ce nu a fost să fie e irelevantă pentru ceea ce ar fi putut fi, ea nu e deloc lipsită de sens pentru ceea ce a fost astfel încât ceea ce ar fi putut fi să nu fie. O parte a răspunsului s-ar putea găsi în ceea ce-i mărturisește Scrima lui Eliade cu ocazia primei lor întâlniri: India s-a nimerit a fi visatul prilej de a scăpa din România comunistă, căci interesul pentru ea fusese, între timp – încă de prin 1950 –, depășit de alte preocupări mai durabile.¹¹ Nici viața într-un loc precum Benares, nici un mare savant ca profesorul T.R.V. Murti (1902-1986) nu i-au putut reaprinde pasiunea pentru filosofia indiană.¹² Dar Eliade nu mai era demult identificabil doar cu ipostaza lui indică. Și apoi, la urma urmelor, Scrima pleca totuși în India. Dacă nici perspectiva indologiei și nici cea a istoriei comparate a religiilor nu-l puteau împinge spre el înainte de India și în ea, atunci ce îl îndeamnă după consumarea experienței? Mai este ceva aici, poate mai subtil, poate mai delicat, despre care va trebui discutat cu alte documente pe masă.

Scrisorile celor doi și notațiile diaristice ale lui Eliade cuprind amănunte care vor completa tabloul vieții, activității și personalității părintelui Scrima. Precum, de pildă, cel despre diplomația secretă pe care o făcea, încă din anii 1960-1961, între Patriarhul Athenagoras și Papa Ioan XXIII sau preocuparea de a participa la lucrările Conciliului Vatican II chiar de la începutul lor.¹³ Dar ele nu spun mult despre raporturile lor. Mai precis, ceea ce spun despre acestea este puțin.

Între prima scrisoare, din 1962, și cea din urmă, din 1975, se închide un cerc, sub semnul conferințelor anuale asupra „demitologizării”, organizate la Universitatea din Roma de către profesorul Enrico Castelli (1900-1977). În interiorul cercului, o linie pornind de la „Iubite Domnule Profesor” și ajungând la „Dragă Mircea” … Nu știm dacă e una diametrală, căci centrul nu se lasă văzut.

La aceste conferințe – „Colloqui romani di filosofia della religione” –, inițiate în 1961, participă unele dintre cele mai cunoscute personalități ale lumii filosofice, teologice și ecleziastice. Cu cea din urmă ocazie, în timp ce conversa cu Paul Ricoeur, probabil cea mai mare dintre aceste personalități, Scrima se desprinde timp de câteva minute pentru a-i scrie lui Eliade. Gestul poartă o dublă semnificație. Mai întâi, una care-l privea pe el însuși: o „singularizare”, cum pe drept recunoaște. Luând contact cu Eliade, se detașa de larma înconjurătoare a unor „molatice discuții filosofice” (pensiero debole!?). Devenit mesager, Ricoeur îl putea astfel vedea legat la o altă sursă, se presupune mai „tare”. O a doua semnificație îl privea direct pe Eliade. Singularizarea pe care Scrima o realiza prin intermediul lui era, deopotrivă, o recunoaștere a puterii – cvasi-magice – a marelui savant de contaminare cu sensuri „tari”. Eliade putea vedea, astfel, că era așezat mai presus de Ricoeur și de toți ceilalți amatori de „discuții filosofice” investite cu o importanță dincolo de care nu se afla decât „zgomot” și „furori”.¹⁴ Adică gâlceavă și necumințenie. Căci, așa cum amintește tot acolo: despre ceea ce are importanță nu se cade să vorbim.

Unul dintre lucrurile despre care nu vorbea, decât în mod excepțional, era soarta Lumii. Ceea ce-i mărturisește lui Eliade – în anii 1961 și 1963¹⁵ – e tulburător pentru orizontul convingerilor părintelui Scrima, dar și al lucrurilor cunoscute lui, pe o cale sau alta. Chiar dacă prevestirile despre sfârșitul și transfigurarea Lumii nu au fost confirmate, anii 1965 și 1990, ca momente ale unor importante schimbări, ne lasă pe gânduri. Era cunoașterea lor un rezultat al propriului „profetism” – despre care vorbise ca de o obligație a creștinului, aceea de a citi „semnele timpurilor” (nu ale vremii)¹⁶ – sau al destăinuirilor vreunui duhovnic? Poate vom ști într-o zi. Ceea ce știm deocamdată este că acest „profetism” își are rădăcinile în perioada românească. Convingerea unei apropiate veniri a Apocalipsei, în care comunismul juca un rol istoric, e atestată de un text scris la începutul anului 1957, la puțin timp după plecarea din țară.¹⁷ Ecumenismul și unitatea creștinilor aveau și ele un rol istoric în anticiparea eschaton-ului, ceea ce adaugă o nouă dimensiune angajării părintelui Scrima pe calea lor.

Schimbul epistolar al celor doi exilați e deșirat nu doar de partea lui Scrima, ci și de cea a lui Eliade. Arhivele arată că teologul nu și-a păstrat corespondența cu aceeași grijă precum istoricul religiilor. Cunoscând conduita epistolară a lui Eliade, putem fi siguri că a răspuns – chiar dacă, poate, cu întârziere – tuturor scrisorilor primite de la cel pe care îl admira și stima în mod sincer. Ar trebui așadar să mai fi existat, pe lângă replica la prima misivă a părintelui, cel puțin alte patru scrisori ale sale. Să se fi pierdut? Să fi fost prea conjuncturale, prea matter-of-fact pentru a fi considerate demne de conservare?

În primăvara anului 2004, se mai găseau în arhiva lui Andrei Scrima două sau trei mesaje trimise de Eliade prin fax, care erau încă lizibile, deși cu mare greutate. Probabil, după puțin timp, cerneala a dispărut cu totul, iar fâșiile de hârtie termică au devenit inclasabile. Nu le-am copiat – lucru pe care mi l-am reproșat mai apoi –, căci mi s-au părut într-adevăr conjuncturale. Adevărul este că mă așteptasem la o relație mult mai substanțială, în plan personal și intelectual, iar ceea ce găsisem nu a făcut decât să adauge o altă dezamăgire. Dacă se mai păstrează, mesajele trimise prin fax ar putea fi totuși citite cu aparatură specială, iar acele informații circumstanțiale, adăugate detaliilor din alte surse, și-ar aduce contribuția la reconstituirea destrămatului mozaic.

Fără îndoială, părintele Scrima ar fi râs cu poftă de această ultimă frază, în care ar fi văzut expresia unei viziuni istorice mărginite, a unei mentalități de arhivist incapabil de metafizică. După cum și Eliade își scria adesea în jurnal că va trebui să distrugă corespondența sau măcar să o dezmoștenească. Și totuși, amândoi au păstrat schimburile epistolare, inclusiv bietele faxuri conjuncturale. Care, iată, s-au răzbunat postum, cum au putut și ele, pentru insulta de-a fi privite de la cota doctrinelor supreme.

Ultima însemnare din jurnal, care arată un Eliade cam deziluzionat, ar putea explica de ce relațiile lor nu mai produc nimic vizibil după anul 1969, în ciuda faptului că scrisorile ulterioare ale părintelui atestă că se apropiase mai mult de el, numindu-l chiar „prieten”.¹⁸ Lucrurile ce l-au dezamăgit pe Eliade – „egocentrismul” disimulat sub o cultivată modestie și înclinarea spre automitologizare – vor stârni, fără îndoială, proteste și critici printre elevii și admiratorii lui Andrei Scrima, deși nu era nici primul și nici ultimul care să le fi remarcat.¹⁹

Tocmai aceste lucruri i-au fost reproșate lui Eliade (alături de multe altele, pe drept și, mai ales, pe nedrept). S-ar putea spune, astfel, că cele ce i se păreau a fi defecte ale lui Scrima stăteau de fapt în propriii săi ochi. Fără îndoială, Eliade nu era străin nici de o anumită concentrare asupra lui însuși, și nici de o propensiune spre autoficționalizare. Dar acestea erau mai degrabă „păcate ale tinereții”, unde le putem găsi bine ilustrate. În 1969, la peste șaizeci și doi de ani, ele erau deja istorie. Prin urmare, s-ar putea argumenta că, dimpotrivă, tocmai acest lucru – propria-i experiență depășită –, îi îngăduia să vadă clar în cugetul unui coleg mult mai tânăr, care nu va fi fost nici el ferit de ispitele tuturor marilor oameni.²⁰ Și anume, că proiecțiile de sine considerate a exprima mai bine, mai veridic, ceea ce vrei să fii în acel spirit în care esențialul este ceea ce faci tu din ceea ce se face cu tine – că aceste proiecții, așadar, sunt expresia unei vocații mundane (de tip magic). Eliade prefera totuși să creadă că vocația religioasă a părintelui Scrima e autentică. Că egocentrismul și automitologizarea sunt fumuri iscate de ardoarea luptelor zilnice cu demonii săi. Lupte pe care, am putea spune, le câștigă tocmai pentru că, în ciuda disproporționalității lor, nu le pierde.

Vizita la Chicago și această ultimă înregistrare în jurnal nu pun capăt raporturilor dintre ei.²¹ Dar par să reprezinte momentul lor de apogeu, urmat de o descensiune bruscă. Scrima l-a mai vizitat la Paris, începând chiar cu anul următor,²² dar Eliade nu a mai găsit nimic demn de consemnat despre el.

Alte scrisori primite de Eliade în cursul anilor ’60 – ’80 arată că păstrau legătura, într-un fel sau altul, și dincolo de vizite sau schimburi epistolare. (În intervalul dintre globalizarea telefoniei și ascultarea globală, istoriografia a fost văduvită de o bună parte a izvoarelor privind schimburile intelectuale și personale.) Iată doar câteva dintre ele. În vara anului 1966, principesa Ileana, novice la mănăstirea Bussy en Othe (150 de kilometri la nord-vest de Paris), îi scrie că părintele Scrima tocmai trecuse pe acolo înainte de a se întoarce în Orient, vestind-o despre vizita pe care Eliade plănuia să i-o facă la toamnă. Profesorul israelian R. J. Zwi Werblowsky îi scrie din Ierusalim, în primăvara anului 1968, fără a uita ca, într-un post-scriptum, să transmită „love and regards” părintelui Scrima. În vara anului 1980, întâlnindu-i la Roma pe Elémire Zola și Grazia Marchianò, părintele le dă de știre că Eliade se află în acea perioadă la Paris și l-ar putea așadar vizita.²³

O altă dovadă a raporturilor cu Eliade e furnizată de o scrisoare pe care părintele Scrima o primește, la începutul anului 1977, pe când se afla în S.U.A., de la Augustin Dupré la Tour, decanul Facultății de teologie a Universității Saint-Joseph din Beirut. Aflând că trebuia să se întoarcă la Chicago, acesta presupune că fusese invitat pentru o săptămână de seminar cu Mircea Eliade.²⁴ Informația nu e confirmată de jurnalul istoricului religiilor²⁵ și nici de arhiva lui, dar poate fi luată ca un indiciu al posibilității acestui lucru, care trebuia să-i fi fost cunoscută decanului direct de la Scrima.²⁶ Chiar dacă vizita didactică la Divinity School nu s-a mai repetat – ceea ce rămâne a fi confirmat –, legătura permanentă cu Eliade lăsa în cercurile lui Scrima impresia că ar „lucra” cu el în Statele Unite.²⁷

În schimb, în scrisorile lui Eliade publicate până acum, nu regăsim nicio referire explicită la el. Mai mult, la fel ca în cazul altor tineri români interesați de studiile religioase și orientale – în care Eliade investise un capital de așteptare²⁸ –, nici Andrei Scrima nu e pomenit în memoriile lui, ce ajung până în anul primei lor întâlniri. Filtrul prin care a cernut jurnalul publicat a lăsat să treacă doar două dintre mențiunile mai puțin importante.²⁹ Iar una dintre ele, așa cum am văzut, e rescrisă, reducându-i numele la inițiale, și ele irecognoscibile multiplilor editori ai jurnalului (drept care Scrima apare o singură dată în indicele onomastic al acestuia).

*

Avem așadar puțină istorie, atât în corespondența păstrată, cât și în jurnalul lui Eliade, și deloc metafizică. Dinspre Scrima avem chiar negarea posibilității unei legături pe acest din urmă plan, fapt pe care-l atribuia inadecvării lui Eliade. L-a pomenit vag uneori, însă n-a devenit subiect al scrierilor sale nici măcar printr-o recenzie. În 1970 a dedicat un articol comemorativ lui Nae Ionescu, pe care nu-l cunoscuse, dar nu a scris despre celebrul său discipol nici chiar la moartea lui. La scurt timp după ce Scrima publică articolul despre legendarul profesor al lui Eliade, Arion Roșu îi cere informații referitoare la parcursul său intelectual și academic în vederea unei lucrări asupra studiilor de indianistică la români. Atât scrisoarea de răspuns, cât și interviul adițional reușesc performanța de a nu pomeni nici măcar vreo lectură adolescentină din Eliade (a cărui absență din orizontul cuiva interesat de India în România anilor 1939-1946 e cu totul improbabilă).³⁰ Într-un interviu din anul 1995, în care e împins să se raporteze la el, refuză chiar să se recunoască a face parte din familia spirituală a lui Mircea Eliade.³¹

Deși vorbește aici despre el mai mult decât despre oricine altcineva, liniile portretului său – foarte simplu și modest, grozav de fricos a vorbi despre un anumit trecut, dar foarte simpatic şi foarte cald – nu reușesc să închege o imagine dincolo de anecdoticul biografic. Mai ales, în raport cu imaginea esențializată pe care o dă despre sine. Cel mai important lucru asupra căruia insistă e că Eliade nu avea o „adevărată înclinație” și o „sensibilitate” pentru metafizică, dar acest din urmă termen ar fi trebuit pus în ghilimele pentru felul în care e folosit în context (în care se percep și ecourile vechii critici a lui Anton Dumitriu, profesorul și mentorul de început al lui Scrima.) Altfel spus, Eliade n-ar fi avut puterea de a trece dincolo de „cultural”, dintr-o „deficiență de fapt” – contextuală, dar și constitutivă –, care împiedica accesul la „doctrină”, la „forma intelectuală a tradiției”. Recunoaște totuși că l-a iubit mult, dar nu l-a văzut prea des, pentru că, susține el, „eram foarte deosebiţi”.³²

În tot ceea ce spune despre Eliade se poate distinge limpede o înclinare de a-i minimaliza importanța în contextul relației lor. Nu el merge să-l vadă, ci Eliade vine la el. Chiar și invitația la Chicago – încă din 1961 – o atribuie decanului facultății, care l-a întâlnit pe Scrima mai târziu, la conciliul ecumenic. Eliade e redus la postura de a fi insistat.³³ Apoi, când a mers în sfârșit la Chicago, în 1969, și-a dat seama că pierde vremea. Ce înseamnă să fii profesor când înainte ești altceva? „Altceva” era nu doar mai întâi, ci și mai mult decât „profesor”, cum se întâmpla să fie Eliade. (Căci aici e vorba, în mod clar, de a deține un grad didactic, nu de vocația pedagogică. El însuși preda în Liban, la mai multe universități, și în alte locuri, unde era invitat.) În acest context, nu e deloc surprinzător să-l auzim afirmând că nu și-a „făcut din analiza lui Eliade o preocupare”.

De fapt, e chiar remarcabil că, avându-l ca prim maestru pe Anton Dumitriu, a putut totuși să se apropie atât de mult de Mircea Eliade. Acest „mare releu” al lui, cum îl recunoaște Scrima,³⁴ și-a păstrat până la sfârșitul vieții idiosincrazia față de Eliade; corespondența sa arată că nu-și schimbase deloc părerea exprimată în articolele interbelice, ba chiar căuta orice posibil motiv pentru a și-o reconfirma. Mai mult, în același cerc de orientare teosofică frecventat de Scrima se aflau Henriette Yvonne Stahl și… Camil Petrescu, protagoniști și ei ai unor vechi rivalități cu Eliade, doar superficial depășite.³⁵ Cei care i-au succedat lui Dumitriu, Marcel Mihail Avramescu și Sandu Tudor – pe care bătrânul Scrima îi recunoaște doar ca „tovarăși de drum”³⁶ –, aveau și ei oareșice complexe de superioritate metafizică, spirituală față de Eliade, mai talentatul lor coleg și prieten din trecut. (Toate acestea s-ar presupune a fi fost surmontate de încercările colective de după 1938. Deși, abia de pe la începutul anilor ’50, noua imagine a lui Eliade, prin opera publicată în Occident, reușește să schimbe acele clișee interbelice pe care unii le doreau conservate pentru călduțul confort oferit sufletului lor.)

Aceste începuturi sub oblăduiri și în tovărășii marcate de mefiență sau chiar ostilitate față de Eliade nu se poate să nu fi lăsat urme, la un nivel de profunzime, în psihismul tânărului Scrima. Un nivel pe care relațiile de mai târziu cu profesorul de istoria religiilor par să nu-l fi putut altera. Un nivel pe care, dimpotrivă, l-ar fi putut reactualiza evoluția relației lor de după anul 1969. E mai mult decât probabil că, dacă Eliade s-a „răcit” în urma vizitei la Chicago, Scrima a simțit această schimbare la inimă. Ar fi văzut-o și în răspunsurile – mai eficiente, dar nu elegante – trimise prin fax. Nerespectând o posibilă, așteptată etichetă, ele îi puteau răni sentimentele.

În anul 1995, când face aceste declarații, Scrima cunoștea, fără îndoială, de mult, atât memoriile lui Eliade (publicate în 1980 și 1988), cât și jurnalul său, cu cele două mici însemnări: cea din 1963 apăruse în primul volum din Fragments d’un journal (1973), iar cea din 1977 în ultimul (1991). Am fi îndreptățiți, prin urmare, să presupunem că puțina importanță pe care părea să i-o fi acordat Eliade în viața lui putea să-i influențeze atitudinea față de el. Nu e însă deloc lipsit de semnificație că, asemenea lui Eliade, Scrima a decis să lase pentru postumitate publicarea interviului în care fixa ultima lui poziție față de marele savant și imaginea (minus-mitologizată) a relațiilor lor.

S-ar putea, de asemenea, crede că – venind la capătul celor mai intenși ani de acuzare politică a lui Eliade, când pentru mulți ajunsese aproape un ciumat – privirea retrospectivă asupra lui și a relațiilor cu el nu putea să nu fie influențată de reverberația în juru-i a pasiunilor momentului. S-au văzut și cazuri mult mai discrepante, ale unor oameni care-l curtaseră intens, strategic, și profitaseră din plin – fie și doar simbolic – de legătură. (Cum se întâmplă cu toate celebritățile, mulți întrețineau raporturi interesate, mistificate, cu el, iar apoi au trebuit să le remistifice pentru a se adapta noii vulgate.)

Astfel de distanțări față de Eliade și de expurgări ale sale din curriculum vitae se petrecuseră încă din timpul vieții lui. Sunt cunoscute deja câteva cazuri, chiar ale unor oameni în care savantul investise mai mult. Eliade le și acceptase, ca naturale și necesare, nu fără a-și ascunde totuși melancolia. Nici critica și minimalizarea lui dintr-o perspectivă mai mult sau mai puțin reducționistă nu sunt noi. Doar că reducționismul unei unice „doctrine” supreme nu și-a avut până la Scrima un reprezentat de asemenea calibru intelectual și cu o biografie de excepție.

Din locul de unde privesc eu – în urma unor forări de adâncime, de detaliu în opera și viața lui Eliade –, diferențele dintre cei doi nu mi se par unele de gen, ci de specie. Ele se manifestă mai mult în felul mișcării decât în cel al așezării (după mișcare), al depășirii multiplicității decât în cel al cuprinderii unității. La Scrima, mișcarea orizontală (cuprinderea pluralității) e dominată și anticipată de cea verticală, adică de ancorarea într-o doctrină ultimă trăită în mod plenar. La Eliade, orizontala se mișcă în același timp și în corelație cu verticala, care la el este o viziune neo-umanistă a fenomenului religios ca dătător prin excelență al sensului tuturor celor ce sunt. Nu întâmplător a fost suspectat – și acuzat – că ar fi ba un „tradiționalist” timid sau ascuns, ba un „teolog” al religiilor.

În pofida unui firesc orgoliu al diferenței specifice, părintele Andrei Scrima nu l-ar fi putut niciodată suspecta de asemenea păcate.

Jurnal

Paris, 10 iulie 1960

Cunosc pe călugărul Andrei Scrima. Aflasem despre el la Tokyo,³⁷ de la una din studentele lui Tucci.³⁸ Se afla pe atunci la Benares, cu o bursă a Mitropoliei. (Era bibliotecar la Mitropolia din București și secretar al lui Justinian.) Apoi, astă iarnă, a revenit în Europa și a ales libertatea. Mi-a trimis, prin februarie-martie, un articol pe care-l publicase în Istina, despre hesychasmul românesc.³⁹ Dintr-o scrisoare a lui V. Ierunca aflasem că e „frumos ca un arhanghel” și că știe pe dinafară pe Ion Barbu, Dan Botta și V. Voiculescu.⁴⁰

Este într-adevăr foarte frumos. Îmi aduce vești (dar din octombrie 1956!) de la doctorul Voiculescu, Sandu Tudor și alții. Toți aceștia sunt, azi, arestați și condamnați la 15-25 de ani temniță grea. Îmi vorbește despre un grup de călugări – Sandu Tudor, Stăniloae etc. – care au fost arestați și condamnați acum vreo doi ani. Astfel s-a decapitat elita spiritualității ortodoxe românești. (Izvorul reînnoirii venea de la un călugăr hesychast rus, refugiat la Cernica în timpul războiului, și care a avut răgaz, până la ocuparea țării, să inițieze câțiva tineri călugări în tainele hesychasmului. Astfel se încheia ciclul început de Paisie la Mănăstirea Neamț.)

Părintele Andrei pleacă poimâine în Liban să se instaleze într-o mănăstire și să încerce o reînnoire a tradiției monastice orientale.

Rămânem de vorbă două ceasuri. O seamă de lucruri interesante pe care aș vrea să le însemn aici într-o zi. India, pentru el, a fost doar un prilej de evaziune din țară. Interesul pentru sanscrită și filosofia indiană l-a avut acum vreo zece ani. La Benares, deși ar fi putut studia cu Murti, n-a mai izbutit să recapete pasiunea pentru filosofia indiană. Îmi spune și acest lucru: „În India am întâlnit Dumnezeul mort, care nu înseamnă un Dumnezeu inexistent…” E curios că aceeași expresie o utilizam și eu, acum vreo două luni, la Chicago, discutând cu Altizer. Dar, pentru mine, Dumnezeul mort nu era idolul indian, ci Dumnezeul lumii moderne.

Paris, 13 iulie 1961

După-amiază la „Istina”, 25 Boulevard d’Auteuil, ca să-l întâlnesc pe părintele Andrei Scrima. Venise să mă vadă acum câteva zile, dar n-am putut sta decât un ceas de vorbă. Îl întreb necontenit și-l ascult vorbind: hesychasm, poeziile inedite ale doctorului Voiculescu, discuțiile cu Murti la Benares; dar mai ales vorbește despre Constantinopol și Patriarhul Athenagoras, despre audiența la Papa Ioan. (Ducea un mesaj secret din partea Patriarhului Athenagoras; când i-a cerut binecuvântarea, în genunchi, Papa Ioan l-a binecuvântat în grecește, apoi a continuat în slavonește, dar nu-și mai amintea decât primele cuvinte. „Ho dimenticato, figlio mio, i-a spus. Sono vecchio!”) Excelenta impresie pe care i-a lăsat-o Papa Ioan. Părintele Scrima are mari speranțe în apropierea Bisericilor.

Dar mi-a mărturisit și asta: că sfârșitul Lumii e aproape. O serie de crize, începând din 1965, cu distrugeri parțiale. Distrugerea finală înainte de 1990. Lumea aceasta nu va mai fi, dar va exista o altă lume, transfigurată.

Adaugă că despre lucrurile acestea nu vorbește niciodată, dar mi le-a mărturisit mie pentru că i-am pus întrebarea și pentru că sunt cel care sunt.⁴¹

Ascona, 14 august 1961

Vine să mă vadă Vintilă Horia cu familia. […]

De la părintele Andrei Scrima a aflat ce i s-a întâmplat lui Nichifor Crainic în închisoare. Când i-a venit rândul să-și primească farfuria cu ciorbă și bucata de pâine, paznicul l-a întrebat: „Există Dumnezeu?” „Există”, i-a răspuns Crainic. Și omul a trecut mai departe, fără să-i dea de mâncare. A doua zi l-a întrebat din nou și a primit același răspuns. Și a treia, și a patra zi. „Există Dumnezeu?” l-a întrebat a cincea zi. „Nu există!”, a strigat Crainic. Așa și-a căpătat porția. […]

Chicago, 13 februarie 1962

Aflu de moartea, în închisoare, a lui Vasile Voiculescu, la 77 de ani.

[…] Părintele Andrei Scrima mi-a arătat, astă vară, la Paris, scrisorile pe care i le adresa doctorul Voiculescu în India. Și ne-a citit într-o seară câteva admirabile poezii.⁴² Doctorul îi dăruise întreg caietul și astfel măcar această operă se află astăzi, „afară”, în „lumea liberă”, și va putea fi tipărită într-o zi. […]

Paris, 22 septembrie 1963

Vine să mă vadă părintele Andrei Scrima. Îmi dă să înțeleg că se apropie evenimente importante, deși încă nu apocaliptice.

Christinel ne cheamă la ceai. Erau în salon câteva doamne, printre care și dna George Brătianu. Spre mirarea mea, dna G. Brătianu îi cere părintelui Andrei să-i explice problema Răului. Privatio boni, începe părintele. Ontologic vorbind, Răul nu există. Etc. etc.

După ce pleacă părintele, dna G. Brătianu ne povestește moartea soțului, în închisoare, în 1953. […]

Părintele Andrei plecase și-mi părea rău. Mă gândeam: privatio boni… […]

New York, 31 decembrie 1965

Vine să mă vadă Ion Cârja, scăpat acum câteva luni din România. […]

Despre mine, înțeleg de la Cârja, circulă felurite mituri. Mi se conferă o „putere” pe care n-am avut-o niciodată și pe care nici n-aș fi putut-o avea. Bunăoară, se crede că, datorită mie, care aș fi intervenit pe lângă Radhakrishnan, părintele Andrei Scrima a obținut o bursă de studii în India. L[ucian] B[laga], el însuși, era fericit aflând că l-am propus pentru Premiul Nobel. Își închipuia că asta era de ajuns ca să-l dobândească…

Chicago, 25 iulie 1969

Vizita, de câteva zile, a părintelui Andrei Scrima. De ce, în timp ce admirația pentru cultura, inteligența, memoria lui crește, ceva din entuziasmul de acum câțiva ani se pierde? Poate egocentrismul lui. Vorbește (îi place mai ales să vorbească) despre el, cu un aer modest, dar ghicești că, în afară de Dumnezeu (sper!), nu-l interesează decât Andrei Scrima. M-a mirat faptul că, în trei-patru zile de discuții, n-a vorbit niciodată de ceva, cât de mărunt, pe care l-aș fi făcut eu: o carte, un roman, o nuvelă… Și cu toate acestea continui să cred în autenticitatea vocației lui religioase. Parcă aș vedea un biet înger apărându-se, zi de zi, de mulți și puternici demoni – toate astea în sufletul părintelui Andrei…

Mă fascinează mai ales propria lui mitologizare. De mai multe ori l-am surprins inventând: că a fost în Mongolia etc. Se trezea că sunt de față și schimba vorba.

Corespondență

1

Swift Hall, University of Chicago, 37, Ill.⁴³

6 ianuarie 1962

Iubite Părinte Andrei,

Multe mulțumiri pentru scrisoare și iertare că nu v-am scris până acum. Inutil să vă mai spun motivele. (Între altele, și mici, dar plicticoase, dureri artritice; uneori degetele îmi sunt prinse și scriu anevoie.)

Volumul de nuvele românești n-a apărut și nici nu știu măcar când – și dacă – va apare. Uscătescu, de la Madrid, mi-a făgăduit să-l publice în colecția „Destin”, dar probabil va mai trece timp.⁴⁴ În schimb, History of Religions a apărut. Vă expediez cele două fascicule.⁴⁵ Studiul de care-mi vorbiți mi se pare pasionant, dar s-ar integra mai degrabă într-o revistă de filosofie religioasă. Îl pot da la Journal of Religion, pe care-l editează tot facultatea noastră. H[istory of] R[eligions] se concentrează aproape exclusiv asupra „primitivilor”, Asiei și Vechiului Orient. Asta, tocmai pentru că J[ourna]l of Rel[igion] publică studii despre istoria și filosofia creștinismului.

Am vorbit deja decanului⁴⁶ despre eventuala venire a Cuvioșiei Tale la Chicago. S-a arătat destul de interesat. Dar așteaptă (și mi se pare că mi-ați făgăduit-o!) schița bio-bibliografică (de fapt, un curriculum vitae). Vă rog să mi-o trimiteți cât veți putea de curând. Împreună cu subiectul (sau subiectele) propuse pentru un trimestru (sau două). Două lecții de 1½ oră pe săptămână și un seminar (două ședințe de 1½ oră). Propuneți subiecte despre teologia mistică ortodoxă, liturghia răsăriteană, istoria bisericilor răsăritene etc. (V-am sugerat la repezeală câteva titluri, dar îmi dau seama că nu sunt nimerite. Dar ghiciți ce i-ar interesa pe ei…)

Aș avea multe altele de spus și mai ales de întrebat, dar… merge greu cu scrisul. Vorba e mai apropiată. Am fost fericit că am putut avea norocul să vă reîntâlnesc la Paris și sper că norocul nu se va opri aici!

Urându-vă un An Nou spornic (cum spune Dinu Noica) și binecuvântat, rămân al Cuvioșiei Tale cu toată prietenia,

Mircea Eliade

2

Roma, 22.I.1962

Iubite Domnule Profesor,

[Veștile Dv m]-au ajuns din urmă la Roma, unde mă găsesc de cincisprezece zile. V-am [spus, cred, că E. Castelli a or]ganizat un colocviu cu tema `Demitizzazione e il problema del’immagi[ne”, la Universitate], cu o participare numeroasă, cu discuții animate (și cu un ușor arrière-[plan ecumenic]).⁴⁷ Am prelungit șederea la Roma pentru o serie de contacte eclezias[tice … … …, dar în] trei zile mă întorc la Paris.

[Vă mulțumesc] pentru precizările pe care mi le comunicați. Am să vă trimit curriculum [vitae. Sunt motive, în]să, să mă îndoiesc că îmi va fi cu putință să părăsesc Europa înainte [de anul viitor. Recent], conciliul ecumenic a fost anunțat pentru sfârșitul acestui [an] și e vorba ca Biserica [Ortodoxă să trimită, de ase]menea, observatori… În orice caz, am să vă trimit datele cerute și sper [să pot veni mai] târziu.

[Îmi] pare rău să aflu că vă încearcă durerile artritice, dar nădăjduiesc că [e un lucru întărit]or (chiar dacă plicticos). Dacă nu mă înșel, aveți în program anul acesta [un mai scurt pre]get la Paris și mai curând ca de obicei? Aș fi bucuros să știu când, deoarece [mă voi întoarce] în Orient mai curând decât în anii trecuți. Poate veți găsi un moment [în care să mă primi}]ți?

Rugându-vă să transmiteți respectul meu Doamnei Eliade și urându-vă multă [sănătate și buc]urie în lucrul Dv, rămân cu toată prietenia,

al Dv,

fr. André Scrima

3

Monastère de St. Georges

Deir-el-Harf

(Rass-el-Maten)

Liban

30.V.1962

Iubite Domnule Profesor,

Câteva scurte linii din Liban unde, ajuns la capătul – relativ – al unei intense traiectorii a ultimelor luni, găsesc în sfârșit răgazul să vă scriu. O fac regretând, în același timp, imposibilitatea de a ne vedea în vara aceasta. Afară numai dacă aveți intenția să prelungiți șederea Dv în Europa? E probabil ca să fac o scurtă apariție în Franța-Elveția între 1-16 august, plecând după aceea din nou în Orientul Mijlociu, ca să revin la începutul lui octombrie. Veți avea, poate, amabilitatea să mă țineți la curent cu itinerariul Dv?

Aș vrea să vă prezint două rugăminți. În jurul Paștilor, am petrecut un timp retras la comunitatea monastică protestantă de la Taizé, lângă Cluny (Taizé, Saône-et-Loire). Acolo am făcut cunoștința unui frère Daniel, le potier de la maison, teolog convertit la poterie, manifestând un admirabil simț al formei și care a scris o spiritualitate a meseriei sale.⁴⁸ Într-o perspectivă cosmologică și simbolică. Ar vrea să vă treacă textul: eu l-am sfătuit să vă scrie direct la Chicago și acum nu fac decât să vă previn (poate cu întârziere?). Dacă ați avea câteva zile de petrecut la Taizé – cu Dna Eliade –, sunt convins că nu veți regreta și că veți întâlni multe prietenii prețioase. E destul să anunțați dorința Dv au fr. prieur Roger Schütz (îi puteți vorbi de mine).

În al doilea rând, mi-aș permite să vă rog să-l revedeți pe Olivier Clément la Paris (70 rue Botzaris, 19e, tel. BOT 00-17). El și cu Dna Clément au citit de curând La Forêt inter[dite⁴⁹ și] au [fost captive]ați.

În ceea ce privește “proiectul Chicago”, poate la anul viitor? Acest an (’62 – ’63) [este ocupat] de evenimentul Conciliului de la Roma “et de ses à-côtés”. Nădăjduiesc însă puternic [să ne reved]em înainte de întoarcerea Dv în America, în toamnă. Cu această speranță și ne[uitând a vă rug]a să transmiteți respectul meu Doamnei Eliade, rămân, cu sentimente [de caldă] și respectuoasă prietenie,

al Dv,

André Scrima⁵⁰

4

Chicago, 10 iunie 1962

Iubite Părinte Andrei,

Multe mulțumiri pentru scrisorile Sfinției Tale din Italia și Liban. Noi plecăm în câteva zile: Paris, până pe la 20 iulie, câteva zile în Elveția (nu țin conferință Eranos anul acesta, așa că nu rămân la Ascona; dna Olga Froebe a murit, la 81 de ani), Abano (Hôtel Salus), 1-15 august, apoi Veneția, Roma, iar [în] septembrie, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Grecia. Din nou la Paris între 1-15 octombrie.

Nu voi uita să-l caut pe Olivier Clément. Din păcate, nu voi putea trece pe la Taizé anul acesta. Dar voi citi manuscrisul (la toamnă, probabil, pentru că aici nu mi-a ajuns).

I-am scris lui Gallimard, în martie, să vă trimită volumul Méphistophélès et l’Androgyne.⁵¹ Nu știu dacă l-ați primit.

Sper, de asemenea, ca `proiectul Chicago” să se realizeze într-unul din anii viitori. E bine, însă, să fie informat decanul cu un an înainte.

Sperăm foarte mult să ne revedem: în Elveția, Italia sau [la] Paris.

Cu sinceră prețuire, al Sfinției Tale devotat,

Mircea Eliade

5

[1968]

Archimandrite André Scrima

mai ales pentru a vă spune și încredința despre cordiala și credincioasa aducere aminte, cu multe doriri de pace, sănătate, bucurie adâncă. (Dar și pentru a ne regăsi, o clipă, în jurul unor nume mereu scumpe.)

fr. A.S.

Respectuoase salutări Doamnei Eliade.

(P.S. Mi s-a vorbit recent de un “volum omagial”. A apărut? E în pregătire? Unde? Când? De către cine?)⁵²

c/o “Istina”

25, Bd. d’Auteuil

Boulogne S/Seine⁵³

6

[1970]

Cette image où s’inscrit l’âpre envoûtement du sud saharien, que je parcours en ce moment, pour vous dire ma fervente et cordiale amitié.

fr. André S.⁵⁴

7

aeroport / Istanbul

5.8.1971

Dragul meu Mircea,

Mă întorc de la Paris în Orientul Mijlociu și de abia acum, dintru acest `non-lieu” al unui aeroport-caravanserai inconfortabil, reușesc să-ți adresez acele câteva rânduri pe care voiam să ți le scriu încă de la Paris, îndată după ce am auzit (din întâmplare!) vestea despre greaua încercare prin care ai trecut în februarie-martie. Am avut însă ușurarea să aflu în același timp despre pericardită și despre deplina vindecare: am înțeles deci că, întorsătură dificilă, asemenea boală a fost spre întărire. De altfel, tot în același timp am văzut Nopțile de Sânziene⁵⁵ (despre care vorbisem, dacă îmi aduc bine aminte, la Chicago, în 1969): semn vădit de bucurie și făgăduință de reînceputuri.

Așadar, te îmbrățișez cu emoție limpezită de încredere și mulțumire, dorindu-ți mult bine, și dorindu-mi să ne revedem cândva, undeva.

Cu mult drag,

fr. André Scrima

8

Roma, 7.I.1975⁵⁶

Dragă Mircea,

Fiindcă anul nou a început, fiindcă Roma nu va fi, de data aceasta, un popas spre Paris (unde nădăjduiam să ajung pe la 10-12 ianuarie, când, dimpotrivă, mă voi întoarce în Orientul Mijlociu), fiindcă, în sfârșit și mai ales, Paul Ricoeur, alături de mine, îmi spune că te va întâlni la sfârșitul acestei săptămâni, iau această cale ca să-ți urez „La mulți ani!” (singularizându-mă, o clipă, înlăuntrul zgomotului și furorilor, în fond molaticelor discuții filosofice din jur).⁵⁷ Judecând după plăcerea cu care îmi doresc să ne revedem, de atâta timp, cândva-undeva, faptul de a nu ne fi întâlnit cu prilejul multiplelor mele itineranțe recente în USA, mă lasă puțin trist… On essaiera de faire mieux la prochaine fois…

Ce face Cristinel? Bineînțeles că m-am gândit la ea de la începutul acestor rânduri – și cu mult mai înainte – și o rog să primească urările mele de bine, de pace, de sănătate.

Așadar, mă bucur mult să-ți pot face acest mic semn între zodii și timp; nu te întreb ce mai faci, fiindcă știu, prin atâția prieteni, că totul e bine, și apoi aștept și sper să ne revedem, poate în aprilie-mai în USA. (Și, dacă nu-ți spun nimic despre mine, e pentru că ceea ce aș putea spune nu are importanță. Dar despre ceea ce are importanță, ca de obicei, nu se cade să vorbim.)

„La revedere”, deci, cu multă, caldă și cordială prietenie; și, încă o dată, multe, respectuoase salutări lui Cristinel.

André S.

9

04/24/86

Paris

Mrs Cristina Eliade

Swift Hall

University of Chicago

Chicago

partageant douleur immense perte vous souhaite confiance paix dans le souvenir toujours vivant de Mircea

André Scrima⁵⁸

---