Ca în fiecare dimineață, contele Anatoli Stolîpșin (căruia doar prietenii și, totodată, partenerii de vist, adică doctorul Leonțev, judecătorul de pace Scriabin și moșierul Rakunin, îi spun cu drag Tolea!), atunci când intră în sala de mese, verifică să vadă ce fel de lumină era în acea zi. Din ochii lui albaștri, de sub fruntea ușor teșită și mărginită de sprâncenele încruntate și zburlite, aruncă o privire furișă pe fereastra deschisă. Scoase un oftat de ușurare. Pădurea de mesteceni, aflată mai departe, dincolo de parc, cam la o verstă jumătate, strălucea în soarele dimineții. Da, era o vreme potrivită. Ieși din încruntarea provocată de amintirea serii trecute și păși într-o atitudine somptuoasă pe parchetul perfect lăcuit, apăsând pe călcâie, spre a auzi pocnetul tocului de cizmă pe lemnul uscat, acomodându-se astfel la ținuta sa de gală. Purta uniforma albă cu fireturi, cu bumbi strălucitori la mâneci și la cheutori, cu epoleți de paradă cu fire de aur, așa cum se cuvine rangului său de consilier la Curte. Pe pieptul stâng, strălucea un șir de medalii și decorații care încununau, de fapt, o viață statornică de devotament, fidelitate și credință în slujba Coroanei. Între ele, la mijloc, spre a se demarca, se afla Crucea Sfântului Dimitrie – cea mai înaltă distincție a statului – ce-i fusese înmânată anul trecut de către însuși Împăratul. Peste tunică, era încins cu un centiron cu diagonală, tot de culoare albă, cu cataramă de aur, de care, pe lângă piciorul stâng, atârna sabia ale cărei teacă și mâner erau încrustate cu pietre de turcoaz și aveau la capăt un ciucure de mătase. Pantalonii, un pic bufanți, intrau în cizmele negre, lustruite magistral de Maksîm, de-ți luau ochii, cu carâmbi de piele moale, un pic vălurită și tocuri cu blacheuri groase.
– Mulțumesc, iubită Mașenka! – îi șopti contele Stolîpșin tinerei femei care îi împingea scaunul sub șezut. Bucuroasă, o rază de soare se cocoloși în căușul unei lingurițe așezată în fața farfuriei mari. Contele îi zâmbi mulțumit.
Fata din casă purta o rochie roșie, smălțuită cu flori albastre, mici și, în față, un șorț bordat cu panglică lată, albă. Contele își scoase mănușile din piele subțire, de căprioară și, în timp ce se așeza încet pe scaun, îi cuprinse șoldurile, ca din întâmplare, cu brațul. Mașa zâmbi ușor încurcată și se înroși – dar nu mult, căci părea că acesta este, de fapt, salutul lor în fiecare dimineață. De aceea, se și aplecă puțin, parcă spre a mulțumi, în timp ce palma stăpânului său i se strecură abilă, peste rochia înflorată, printre coapse. Femeia se desprinse ușor din îmbrățișare, îi luă ceremonios din mână sabia cu teaca grea, pe care contele o descheiase din centiron întinzându-i-o solemn, și o agăță de spătarul scaunului din dreapta. După care, veni rândul caschetei albe, căptușită cu mătase roșie, cu cozoroc negru, firet împletit de aur și în față cu binecunoscuta insignă a Coroanei împărătești cu cei doi vulturi încăibărați, pe care fata o puse alături, cu grijă, pe tapițeria aceluiași scaun.
– La fel, Înălțimea Voastră?! – întrebă ea cu vocea cristalină.
– Da, scumpo, la fel! Cum știi tu. Am o poftă! Mașa se făcu nevăzută într-o clipă.
Apoi, el căzu într-ale sale. Jucându-se cu furculița aurită, învârtind-o absent între degete, contele se opri deodată și ridică privirea. Încremeni. Degetele i se înmuiară și furculița căzu cu zgomot în farfuria goală. Dincolo de masă, exact pe scaunul din fața lui, îl descoperi. Era tot el, contele Anatoli Stolîpșin. Ca într-o oglindă. Adică nu chiar el, ci umbra lui, propria lui umbră. Albă complet, cu fața parcă dată cu var, cu ochii nemișcați, de un alb spălăcit, cu un zâmbet înghețat pe buze, cu pieptul acoperit de un plastron tot alb. Dar ce era interesant era că nu era îmbrăcat ca el, în uniforma consilierului împărătesc, ci era echipat în costumul de scrimă. Mai lipsea masca. În dreptul lui, pe masă, nu se afla niciun tacâm, nicio ceașcă și nicio farfurie.
Îi trecu orice chef. Dar nu putea da înapoi. Crezuse că, de la ultima lor confruntare, acum trei zile, n-o să-și mai facă apariția. După ce, la final, întorcându-se acasă, contele ținea bucuros, ca de fiecare dată, sabia nu în teacă, ci la subțioară, ca pe un trofeu. Pentru că din vârful de oțel cădeau la întâmplare câteva picături de sânge. În spate, în luminiș, în urma lui, rămăsese doar o carcasă, un fel de platoșă scorțoasă, bandajată cu ghips. Pe pojghița albă, în stânga, se vedea o pată rotundă, roșie. Iar umbra, nicăieri.
Contele simți cum crește în el, din nou, furia.
Exact atunci, însă, intră din nou Mașa, uzmindu-se cu tava mare de argint – obiect de preț al familiei, vechi de cel puțin două sute de ani – cu marginile ei înalte, traforate, creând impresia unei dantelării spectaculoase și încrustate la distanțe egale cu pietre de turcoaz, adică peruzea. Cu pierre turquoise (numită și „piatra fericirii”) s-au împodobit cele mai vechi bijuterii din istoria umanității, fiind folosită ca talismane pentru regi, șamani și războinici. Dar și sabia mea – continuă în gând contele Stolîpșin – căci este nu doar o piatră a protecției și a păcii, ci și a fericirii și a războiului. Or, ce este oare sabia dacă nu un instrument făuritor de pace și de liniște?
Când așeză tava pe bufetul cu blat de marmură, lângă uriașul samovar ce pufăia leneș, odată cu hârșâitul metalului pe piatra șlefuită, se auzi și oftatul de ușurare al femeii. Își șterse palmele de șorțul din față, apoi răsuflă adânc. Obrajii i se îmbujoraseră, iar pe frunte i se iviseră câteva broboane de sudoare. De sub bărbie, chiar de lângă nodul basmalei, alte două firișoare coborâseră și se adunaseră buclucașe în scobitura de la baza gâtului, pregătindu-se să coboare mai departe, prin tăietura dintre sâni. Fata aruncă o privire iute spre stăpân și se scutură, agitând într-o parte și alta sânii liberi, care tresăriră sub pânza înflorată a rochiei. Pericolul fusese înlăturat. Luă apoi una dintre cozile basmalei și se șterse printr-un gest fugar, pe gât. Stăpânul nu văzuse nimic. Se uita fix în fața sa, ca și cum, dincolo, în fața sa, s-ar fi aflat o nălucă.
– Mașenka, scumpo!… Hai, nu vii odată, veverița mea, că am o poftă de lup?
– Porunciți, Luminăția Voastră! Numaidecât… Acușica!
– Apoi, tu știi că nu-mi permit să întârzii.
Astfel că Mașa purcese să așeze bucatele care, în fiecare dimineață, umpleau masa din obișnuință, fiind toate închinate poftei insațiabile a contelui Stolîpșin. Aduse mai întâi și puse pe ștergar pâinea neagră de secară, apoi, fundul de lemn pe care fuseseră tăiate cu grijă de Anton Timofeev, feliile egale de cârnați de gâscă. Alături, farfuria mare cu trei ouă ochiuri și două clătite umplute cu carne tocată. După care, pe rând, Mașa aduse iute platourile cu blini și oladyi și puse lângă ele sosierele cu smântână și caviar. Lingurițele erau rânduite frumos în fața farfuriei mari. Și, în fine, castronul cu terci aburind cu hrișcă fiartă în lapte cu miere, alături cu două syrniki, asemănătoare cu papanașii, însoțite de castronașele cu unt și gem de căpșuni, în care se aflau lingurițele aferente.
Mașa își luă o mică pauză și se propti, aplecată, în fața samovarului, cu cotul sprijinit de blatul rece al bufetului. Puse sub micul robinet o ceașcă mare, de porțelan, cu chenar aurit pe margine. O vreme, se auzi în încăpere doar țârâitul ceaiului și ceva mai ușor, clefăitul stăpânului. Așeză, apoi, ceașca pe farfuria ei din același serviciu ca și toată vesela, scoase din zaharniță cu cleștișorul trei cuburi de zahăr brun, pe care le puse cu grijă lângă linguriță. Și, în fine, porni către scaunul stăpânului. Acesta, gânditor, ungea cu caviar o blină, din care mușca alene, parcă fără poftă. „Nu trebuie să mănânc tot ce mi-a pus fata asta pe masă, Dumnezeule. E prea mult, zău! Și mă îngreunează. M-aș simți ca un pachiderm. Or, eu trebuie să fiu agil ca un leopard, iute ca o gazelă și cu reflexe ca de scorpion!… Ha, ce comparații am găsit, hai că sunt priceput!”. Înghiți și ultima îmbucătură, adună cu limba o boabă de icre din colțul gurii, apoi se șterse delicat cu șervetul de bumbac amirosind a vanilie, pe care-l avea băgat pe sub guler. Privirea i se întinse cu poftă spre farfuria pe care trona o pishenka cu dovleac, felul care-i plăcea atât de mult, încă de când era copil – mereu își amintea de bunătățile ieșite din mâinile grăsulii ale babușcăi Malenka – mai ales pishenka pudrată cu zahăr și din care musai trebuiau să iasă aburi ușori de dovleac. Offff – oftă imperceptibil – dar, cu un gest nevăzut, magnanim și demn, absolut de interior, renunță.
– Mulțumesc, iubită Mașenka, mulțumesc! Și, în timp ce ea era aplecată pe lângă el, ca să pună farfuria cu ceașca plină cu ceai și, totodată, atentă să n-o verse – dar, oricum, imediat contele avea să umple farfuria, spre a bea din ea licoarea tare și parfumată – palma lui dreaptă îi mângâie fetei, din nou, fesele. Un frison plăcut o cuprinse și pe loc, rușinată, îi răsări în minte clipa, nu mai veche de o oră jumătate, când contele, după ce-i povestise tragedia de aseară, plânsese ca un copil, apoi se culcușise suspinând la subțioara ei fierbinte. Dar izbuti să clipească mai des și imaginea se volatiliză dintr-odată.
– Să vă fie de bine, Înălțimea Voastră, deși abia ați ciugulit!… Spuneați că aveți o foame de lup, însă, după câte știu eu, lupul nu înfrunțește mâncarea! – răspunse ea încet, aproape de urechea lui, iar șoaptele ei se prelinseră o parte înspre timpan, iar cealaltă parte, pe gât în jos.
Simțind cum căldura îl cuprinde, el se învioră brusc. Întoarse capul spre ea și o privi cum își întindea cu amândouă palmele pânza rochiei peste coapsele ei de iapă tânără – „Ahhh, aici aș răsturna-o peste masă!”, își zise contele, simțind cum i se trezește din nou bărbăția – dar fata, din trei pași, dispăru.
Contele Anatoli Stolîpșin (căruia doar prietenii și, totodată, partenerii de vist, adică doctorul Leonțev, judecătorul de pace Scriabin și moșierul Rakunin, îi spun cu drag Tolea!) se uită din nou în față, peste masă, dincolo de fructiera mare de argint din care curgeau, peste mere, pere și banane, ciorchini de struguri brumării. Scaunul era gol. Ba, mai mult, nici măcar nu părea să fi fost mișcat de la locul lui. „A luat-o înainte, nemernicul!”.
Și se ridică instantaneu. Luă cascheta cu un gest brusc, o privi o clipă îngândurat și îi parcurse cu indexul circumferința, pe interior, alunecând pe bentița de meșină, privind fugitiv spre Mașa. În timp ce-și mângâia bărbuța roșcovană, un gând poznaș îi dădea târcoale. Dar, deodată, se trezi, se îmbățoșă și își puse cascheta pe cap. Își mai controlă încă o dată sabia și ieși pe ușă, pe prispa din spate a casei, de unde pornea grădina. Răcoarea dimineții îl lovi cu blândețe. Un parfum crud de verdeață, de buruieni și flori de câmp, îi cotropi dintr-odată nările.
Străbătuse aproape două sute de metri și, aproape de capăt, ajunse să treacă pe lângă izba în care se afla instalată baia de aburi, acum însă rece, nefolosită de multă vreme. Ușa stătea parcă să cadă, abia se ținea în balamaua de tablă ruginită. Se apropie, trecând direct prin mărăcinișul crescut în devălmășie. Duse palma deasupra ochilor și, aplecându-se, privi prin ochiul de geam mânjit de ploi și mâzgă. În clipa aceea, un fior de spaimă îl tăie de-a dreptul în două. Înăuntru, i se păru că se vede pe sine, gol-pușcă, așa cum este orice om când intră la aburi, stând întins pe gradena de lemn și ținând într-o
mână, legănând-o, lingura de lemn cu care se lua apă rece din hârdău. Se scutură parcă de un coșmar ce-i lăsase bale pe hainele de gală, se îndreptă de șale și o porni încet, totuși ezitând, către portiță.
Era a cincisprezecea oară în ultimul an, azi, de când, în pragul dimineții, atunci când răcoarea stepei se stinge încet, lăsându-se cotropită de fuioare de fierbințeală, contele Stolîpșin închidea poarta din fund a grădinii și o apuca pe cărarea ce duce spre pâlcul de mesteceni. De fiecare dată, peste un timp, făcea drumul invers, întorcându-se către casă cu sabia picurând din vârful ei sânge și, tot de fiecare dată, credea că ieșise victorios din duelul cu propria sa umbră.
Astăzi, însă, încă de la început, părea și mai istovit. Contrariat. Apăsat de incredibila întâmplare cu oul Fabergé, și, mai ales, de privighetoarea japoneză, ce-l amețise de-a dreptul…
Viața aici, în mijlocul nemărginirii, curge altfel decât în alte părți ale lumii. Aici, timpul nu se măsoară în niciun fel, fiindcă se lățește și ajunge cumva ca o baltă. Pur și simplu, stă pe loc. Mecanismele sale interioare se înțepenesc, iar el se strică, aidoma unei mâncări râncede. Astfel că minutele devin ore, iar zilele mai lungi decât lunile, înserarea cade iute, ca o cortină de teatru, lăsând loc celui mai negru întuneric să cuprindă spațiul; nopțile nu se termină niciodată, iar lumina stă parcă tot timpul să se stingă. De aceea, în orice gospodărie din stepă, lumânările sunt mereu la îndemână. Folositoare doar la două lucruri esențiale din viața noastră: la moarte și la lumină. Stepa nu are margini. Ea nici nu începe, nici nu se termină vreodată. Pur și simplu, nu are dimensiuni. E ca o poveste fără început și fără sfârșit. E numai cuprins. Și ființează tot timpul, nu scade nicicând în intensitate. Iar nemărginirea împinge la boală. O boală de care nu vom scăpa decât poate murind. Adică atunci când eu, contele Stolîpșin, sau doctorul Leonțev, sau judele Scriabin ori moșierul Rakunin, vom părăsi această lume, ieșind din acest blestemat întuneric și vom păși, în sfârșit, pe drumul pardosit cu lumină ce ni se construiește chiar acum, Dincolo. Iar acolo, vom continua partida de vist ce nu se va fi terminat aici niciodată.
Se opri brusc. Înaintea lui, în dreapta, la marginea cărării, se ivise un iepure. Încremenit de spaimă. Contele se oprise, la rândul lui, tocmai pentru a nu-i tulbura frica. Tocmai spre a i-o păstra intactă. Trebuia să și-o țină vie, puternică. Precum o platoșă, care să-l apere. Altfel, el crezându-se eliberat de griji, inclusiv de băgare de seamă, cine știe când un mujic îi va fi apărut în față, de niciunde, și îi va fi prins lațul în jurul gâtului. Apoi, din trei sărituri, susținute parcă de arcuri de panică, urecheatul traversă cărarea, sări ușor peste șanț și dispăru în stânga, în adâncul lăstărișului crescut în jurul unui ulm bătrân.
Privi în depărtare, încercând să disloce privirea și să ajungă dincolo de orizontul ce se pierdea și se transforma într-o abia vizibilă dungă albăstrie. De aici – gândi el – din stepa asta fără margini, încep delirul și oroarea Orientului. Catastrofa Asiei prăfoase, asfixiată de vălătuci de mii de kilometri de țărână rostogoliți de vânt, cu drumurile sale bătătorite de cenușa popoarelor călare pe cai iuți, la fel de iuți ca și iureșul neîncetat al bulgărilor uriași de ciulini aduși parcă de khamsin tocmai din Sahara. Acolo unde nimic nu crește, în afară de mustață… cum bine zicea cineva! Asia pașilor mărunți, furișați, Asia privirii ascunse sub burka, Asia pândei neobosite, Asia zâmbetului mieros-otrăvit, Asia gândului cu dublu tăiș, ca un pumnal necruțător.
Omul ține ascuns în adâncurile sufletului său o boccea – mai mare sau mai mică, depinde de înzestrarea lui fantasmatică – plină de vise, necesare în momentele sale de pierdere. Un săcotei pe care nu-l desface niciodată la gură, ca să descopere ce-i acolo. Nu vrea, cum se zice, să-și vadă visul cu ochii. Ci doar să se amăgească pe el însuși, precum că ele n-ar fi vise, ci nădejdi. Deci, nu simple dorințe, ci nădejdi. Câteodată însă, dinlăuntrul ei, al boccelei, răzbat până la suprafață zgomote ciudate, ca niște bolboroseli, ca o zarvă de iarmaroc. Sunt visele, care nu se mai înțeleg unele cu altele, nu se mai încatenează după un model prestabilit, nu se mai lipesc unele de altele așa cum trebuie. Iar atunci, în momentul acela, din această învrăjbire, se ivește o întâmplare. Neașteptată. La fel cum doar doi zgâmboi de norișori albi, flendurindu-se fără treabă pe la marginea orizontului, se transformă nu peste mult timp într-o furtună pustiitoare, tot astfel răbufnește buclucul din te miri ce. Din neant. Dintr-o crăpătură a neființei. Poate că din întâmplarea de aseară, ce părea la prima vedere un pocinog, un bucluc, s-a născut de fapt ceva frumos, înălțător de frumos: libertatea privighetorii. Înseamnă că se poate. Adică, la fel cum, tot dintr-o nepotrivire a viselor, poate îi va fi dat și lui să guste, din aerul pur al libertății, la finele acestui duel monoton, care începuse nu numai să-l sleiască de puteri, dar să-l și plictisească. Simțea, mai presus de toate, un soi de greață de a mai fi, un acut dezgust de viață, o apăsare melancolică, o formă de lehamite letală. Din care nu putea ieși, spre a se primeni la suflet, decât într-un singur fel…
Intră în lizieră. Dintr-odată, aerul se primeni. Răcoarea dimineții coborâte deasupra pădurii îl mai limpezi un pic, cu valul ei de umezeală și stropii fini de apă. Cizmele se înfundau ușor în iarba udă, zemuind pe margine. Dacă s-ar fi uitat atent, orice urmăritor ar fi constatat că doar o jumătate din grosimea tălpii se umezise ușor, în rest, încălțările scumpe ale contelui rămăseseră impecabil de uscate. Pe pielea neagră și lucioasă – urmarea eforturilor zilnice ale lui Maksîm, pe care îl prindeau uneori și zorile întingând cu cârpa moale în cutia cu ceară neagră și lustruind apoi cu o bucată de blană de iepure, spre a atinge perfecțiunea strălucirii, ciubotele scumpe ale stăpânului – fugeau, în chip de divertisment, ca pe un ecran de cinematograf, tufișurile (gonflate de suprafața curbă) și arbuștii de pe marginea potecii, tufele de zmeură și mure, ori de porumbar și măceșe, păienjenișul de ramuri încărcate cu fructe mici de cătină sau coacăze, apoi, nenumăratele soiuri de graminee de stepă, colilia, negara, timoftica, uscate, înalte, drepte sau pălăngite de vânt, iar, printre pâlcurile de stânjenei, lumânărică sau albăstrele, câte un copac cocoșat, scorburos, cu șanțuri adânci în scoarță, pline cu țărână. Toate, adunate, parcă se derulau ca un film pe carâmbul lucios al cizmelor perfecte ale contelui. În văzduh, vântul dimineții împrăștia, amestecându-le, pânze de parfumuri ușoare, volatile, de iasomie, de merișor și de pământ crud, reavăn. De departe, din sat, se insinuau, plutind, adierile pulsatile ale clopotului de la biserică. Cerul era sfâșiat de țâșnirile prigoriior, care, apoi, coborau într-o viteză amețitoare și se adăposteau în găurile din malul lutos al râului. Măcar viețile lor, ale înaripatelor, să fie libere, dacă ei, oamenii, nu erau în stare să-și cultive libertatea. Din față, dinspre zăvoi, îl invadau sonor valuri-valuri de triluri.
Deodată, încetini pasul și avu o revelație: Dar, Dumnezeule, de ce oare s-ar grăbi? Acela, dușmanul său de moarte (cum de moarte?…), adică umbra lui, îl aștepta acolo, știa că trebuie să fie acolo, unde râul Devso face un cot, în luminișul smălțuit cu lăcrămioare. Pregătit perfect, în poziția regulamentară, cu masca deja pusă și cu palma mâinii stângi pusă pe șold.
Contele făcu un gest calm și își duse mâinile la spate, într-o atitudine foarte lejeră, ca de plimbare. „Să aștepte!”. Mai lipsea Zozo, cockerul lui negru, care să-i fojgăie la picioare, așa cum făcea în timpul deselor și lungilor lor excursii pe moșie, uneori, și cale de câteva verste bune. Dar săptămâna asta îl scotea la plimbare Anna Petrovna. Era rândul ei.
Brusc – poate și din cauza ritmului de mers – îl copleși reveria, acoperindu-l cu un văl dulceag, subțire. Îi veni să stea pe ceva, dar nu avea cum. În plus, nu se afla chiar în situația de a se așeza, așa cum era el îmbrăcat, în uniforma de înalt dregător militar la Curte. Chiar oriunde.
Decât, cine știe, poate doar pe jilțul lui de lângă consola cu colecția de bijuterii prețioase, de fapt, cea mai importantă parte a averii Stolîpșinilor – în afară de moșiile Slavenska, Podokia, Robenskaia și Voloșina, precum și moara de pe râul Devso și manufactura de bumbac de la Vostroskaia – cum a fost aseară, o seară de coșmar însă, când se aflau în marea lor cameră de zi, amorsată cu grinzi negre de stejar, așezate în X, cu icoana Sfântului Vladimir, cu lada de zestre (oare a cui zestre?) pictată în culori vii, înfățișând păsări și animale fantastice, iar deasupra ei, atârnată de un piron înfipt bine în carnea de lemn, pușca lui de vânătoare, apoi, cu vântul uscat, de primăvară, al stepei, vâjâind năpraznic și încercând cu insistență încheieturile ferestrelor, cu Anna Petrovna stând pe récamier și citind absentă dintr-un mare dramaturg rus, mort timpuriu, adică sinucis din pricina unui scandal din viața intimă… offf, ce năpastă!… și la picioarele ei, cu Zozo, întins cu botul pe labe și sforăind de mama focului ce ardea în șemineul construit cândva de un artist cunoscut, angajat de mama sa, contesa Liudmila Stolîpșina, adus direct de la Paris și care, după terminarea lucrării, nu s-a mai întors în Orașul Luminilor, ci a stat în gazdă, cum s-ar zice, dar mult, mult timp, până când i-a făcut un prunc servitoarei Antonia, pe care l-a botezat contesa.
Seara liniștită de familie era pregătită să se încheie în glorie, cu contele, bărbat puternic de 55 de ani, încă voinic și robust, stăpânul incontestabil al casei, așezat în fotoliul în care numai el avea voie să stea, în fața șemineului, ținând în palma mâinii drepte și privindu-l în lumina candelabrului maiestuos, cel mai frumos și mai de fală ou Fabergé ce fusese făurit vreodată. Familia îl păstrase cu grijă, ca pe un talisman extrem de prețios, aproape ca pe sfintele daruri, căci era semnul de marcă trimis prin vâltorile timpului de bunica lui. Ekaterina Vasilievna făcuse parte din anturajul țareviciului Nicolae, apoi al țarului, dar, totodată, cel mai important amănunt este că fusese contemporană cu însuși bijutierul, Peter Carl. Ba, chiar iubita lui…
Povestea a fost așa… și contele Stolîpșin se așeză mai bine în jilț. Scârțâitul îl făcu pe Zozo să deschidă un ochi, iar pe Anna Petrovna să-și ridice ochii. „Am crezut că e bușteanul din șemineu!”… hmmm! banalitatea lucrurilor simple, care ne omoară încet-încet – gândi el… după care, ea își ascunse chipul palid printre filele cărții. Era frumoasă ca o cadră. Ekaterina Vasilievna. O zână cu trup și chip de copilă – drept e că nici n-avea 19 ani – dintre acelea care populează basmele rusești, alunecând de-a lungul timpului în mințile poporului, din gubernie în gubernie și care, atunci când o vezi în față și în mărime naturală, te invită să-i spui pe nume. Chiar și la finalul lecției de echitație. „Katia mă cheamă!” – și i-a întins numaidecât mâna lui Carl, care până atunci o urmărise cu interes. Acela se aplecă, pocni din călcâie și coborî capul spre palma fermecătoarei tinere. Katia zâmbea – un pic excitată poate și de parfumul florilor de vișin ce bolteau parcă întreg cerul din Sankt Petersburg în primăvara aceea de neuitat – unduindu-și ochii o clipă în calviția considerabilă a faimosului bijutier, dar care, gândea ea, îl făcea mai interesant. Oricum, ei îi plăceau bărbații mai în vârstă. Copți, cum mărturisea ea prietenelor. Să știe. Să facă, nu doar să viseze. Să finalizeze, nu doar să întărâte! – și „fetele” chicoteau umed, adulmecând parfumul inefabil al plăcerii.
Era după expoziția de la Moscova, din 1882, unde lui Peter Carl i se înmânase medalia de aur și medalia Sfântului Stanislas, pentru o piesă, ticluită și realizată împreună cu fratele său, Agathon și care era, de fapt, replica unei brățări scite din secolul IV înainte de Hristos. Țarul a declarat atunci că nu poate face diferența dintre piesa originală și cea realizată de frații Fabergé și a ordonat ca aceasta să facă parte din colecția Ermitaj, ca un exemplu al măiestriei celor doi bijutieri, intrați deja în grațiile Casei regale a Rusiei. Era, cum se spune azi, omul zilei.
Au urmat – ca un vârtej nebun al clipelor și al extazului – opt luni de iubire năprasnică. Timp în care, parcă-și pierduseră amândoi mințile. Unde mai pui, cu tot calabalâcul de rigoare, fiindcă bunică-mea era femeie serioasă, atunci când investea în ceva, apoi nu se juca. Iar în iubire a fost tare nărăvașă. Așa că, să te ții, atunci, vâlvă cu duiumul și indignări bolborosite la Curte, șoapte otrăvite și priviri ucigașe când cei doi apăreau, fiindcă nu pridideau să se iubească oriunde, fără sfială sau măcar decență, în orice loc s-ar fi găsit, era imposibil să stea unul lângă altul cuminți, că și începeau să se sărute sau să se pipăie la părțile rușinoase. Damele de companie ale țarinei și întreg coconetul erau de-a dreptul scandalizate, cum că, Dumnezeule, ce infamie, ați văzut cum i-a ridicat rochia, las` că avea un decolteu până la, doamne-dumnezeule!… și ce dacă este bijutierul mărețului Țar, Stăpânul nostru, apropiat și apreciat de familia regală, înțeleg, bravo lui, dar trebuie și el, ca noi toți, să se supună etichetei de la Curte!… iar de ea, Katiușa asta, ce să mai spun, o nerușinată, e revoltător, e josnic, e rușinos, e infamant ce face și cum se comportă mucoasa asta. Nici nu vreau să pronunț cuvântul ăla… mă rog, o ușuratecă, ce să mai vorbim!
Și, timp de opt luni, au ținut-o numai în călătorii peste călătorii, ba la Roma, ba la Paris, ba la Viena, ba la Dresda, acolo unde Carl învățase meserie și de unde pornise afacerea tatăl său, Gustav, apoi Napoli, Berlin, Budapesta, Praga, Madrid… Iar acolo nu-i interesa nimic altceva. Vizitau muzee și se iubeau. Atât. Un interminabil tourbillon de senzații. Asta făceau tot timpul, așa că, uneori, nu ieșeau din camera de hotel cu zilele! – povestea chiar ea, bunica, ținând în palme oul Fabergé, realizat special pentru ea de către iubitul ei, însuși faimosul bijutier, înnobilat cu titlul de Maestru Aurar. „Mi-a fost dăruit de către Carl – ne aflam atunci la Palermo – și nu întâmplător, țin minte, nu se poate să nu țin minte, era 9 iulie, ziua în care, în 1762, Ecaterina cea Mare a fost întronată. Era un sentiment copleșitor pentru mine, vă dați seama, fiindcă dovada asta de iubire era și, în același timp, un gest de pietate în memoria împărătesei, căreia îi purtam augustul nume.”
În decembrie, însă, vălul iubirii lor s-a sfâșiat brusc, pentru că Augusta Julia, soția lui Carl, a căzut grav bolnavă la pat. Lingoare – au zis doctorii. Lingoare a înțeles toată lumea. În fapt, însă, după ce încercase de mai multe ori să se otrăvească, de data asta era gata să reușească. Arsenic, procurat din atelierul de bijuterie. În timpul atâtor absențe ale soțului ei – când și când, mai sosea de la curțile împărătești ale Europei câte o veste despre isprăvile cuplului de îndrăgostiți, ce o amărau și mai tare – Augusta Julia a fost vegheată la căpătâiul patului și consolată de către Agathon, fratele lui Carl. Și, probabil că, în urma remușcărilor, puțin înainte de sfârșitul acelui an blestemat, ea a depus armele. Fiindcă, nu chiar la ordinul discret al hazardului, în aprilie anul următor, avea să nască un băiețel, care a fost botezat tot Agathon. A fost salvată în ultimul moment de către o echipă de doctori și spițeri veniți de la Dresda. Carl s-a întors. Aventura luase sfârșit. Familia Fabergé s-a reunit. Toți au trăit în pace și înțelegere.
Cât despre bunica, ea a rămas cu amintirile călătoriilor și ale unei iubiri zvăpăiate dincolo de orice limită și fără de control. Dar și cu un cadou fabulos.
Contele îl ridică puțin, pentru ca lumina galbenă a candelabrului să cadă pieziș…
Estimp, în cealaltă aripă a conacului, în bucătărie, pe cea mai de sus treaptă ce ducea spre cămară, sprijinit de ușa acesteia, stătea Maksîm și lustruia cizmele stăpânului său. Pe lângă ceara neagră în care întingea cârpa, mai și scuipa, ca să dea un lustru și mai pronunțat. Era cătrănit. Deodată, ușa de la cămară se deschise brusc, mai-mai ca Maksîm să cadă pe spate. Mașa își făcu apariția ținând în brațe un lighean uriaș cu legume: cartofi, ceapă, morcovi, păstrârnac, gulii, țelină, câteva legături de verdeață, pătrunjel, leuștean, untișor, iar, peste ele, așezate ca pe un pat, să nu alunece și să se spargă, câteva ouă. Puse ligheanul jos, pe prima treaptă și se întoarse cu spatele, ca să tragă zăvorul la ușă, să încuie și să bage cheia în buzunarul din față al șorțului. De câteva ori, cineva intrase în cămară și, cum-necum, făcuse să dispară un clondir de doi litri de votcă. Și, de atunci, precaută, proceda astfel. Maksîm nu se dădu la o parte, în schimb, ridică ochii spre ea. Ea nu-l băgă în seamă și se aplecă să ridice ligheanul de jos. În aceeași clipă, simți cum mâna lui grea i se strecoară pe sub rochie și, cu o mișcare bruscă, îi trage în jos chiloții. Mașa încremeni. Apoi, venindu-și numaidecât în fire, se întoarse cu chiloții deja în vine, coborî repede cele două trepte până la pavimentul de piatră, vrând să treacă pe lângă Maksîm. Dar acela se și repezise asupra ei, împingând-o cu capul în perete și ridicându-i poalele rochiei. Ea icni neputincioasă, în timp ce îl simți cum o pipăie cu palma lui grea, apoi, se descheie febril. „Lasă-mă, nenorocitule!” – strigă ea gâfâind. Și, profitând de momentul când el se chinuia cu nasturii de la pantaloni, ea se întoarse brusc, înfigându-i cotul ascuțit drept în burtă. Apoi, fulgerător, ridică piciorul și îl lovi exact în locul cel mai moale al oricărui bărbat. „Nenorocitule!”. Maksîm grohăi de durere și, în timp ce-și trăgea la loc pantalonii, mormăi cu o voce dușmănoasă: „Curvă!… Curvă ce ești!”. Ea se aranjă, respira greu și era roșie la față. Privi în preajmă. „Uite ce ai făcut, animalule!”. Ligheanul cu legume se răsturnase pe ultimele două trepte, legumele se împrăștiaseră, iar ouăle se rostogoliseră, apoi, lovindu-se unele de altele, se spărseseră. Toate. Pe jos, lângă perete, pelicula albuminoasă, cu gălbenușurile și cojile albe plutind, se întindea până la picioarele lor. Era o imagine dezgustătoare.
…Și să lase tot aurul din inimi să-i curgă în ochi, topit de lumina candelabrului. Era cam de dimensiunile ceva mai mari decât ale unui ou de struț, sculptat dintr-un singur bloc de cristal, șlefuit până la aparența hialină, de o transparență clară și extrem de subțire și de fragilă, de un roșu strălucitor, placat cu aplicații din foaie de aur, decupate în formă de inimi și unite, ca într-un joc de romburi pe toată suprafața lui, prin dungi subțiri de praf alb de diamante. Cele patru piciorușe ale patului curb pe care stătea oul, emailat de jur-împrejur în nuanțe de turcoaz, erau și ele în ton, adică din aur masiv. În mijlocul fiecărei inimioare – ce contrasta formidabil cu roșul sângeriu și transparent al cristalului – se afla o piatră de smarald cât o broboană, în formă de lacrimă. „Pentru că inima mea cât de curând va plânge după tine!” – mi-a spus Carl, aplecându-se și sărutându-mă pe gât, coborând până aici, aproape de adâncitura dintre sâni. În timp ce Katia le arăta locul, „fetele” începuseră să frisoneze de plăcere. „Cam kitsch, după gustul meu” – rosti rar Marisa. Marisa Lebedeva, o tânără blondă splendidă, de o frumusețe serafică, dar care nu putea ascunde strălucirile perverse din ochi, bâlbâită din nașterea cu forcepsul, de aceea, vorbea numai din pauze, monoton și silabisind, de parcă atunci învăța să citească. „Bine, bine… Lasă!” – i-o tăiară scurt Anastasia și Sonia. Se foiau și deja își aruncau priviri languroase. „Șiiii?” – lihăiră ele printre buzele umede de dorință. „Dar mai e ceva! – mi-a zis Carl. Apleacă-te și încearcă să privești înăuntru!” Katia făcu o pauză și dădu peste cap jumătatea de pahar de vodcă rămasă după prima înghițitură. Îi făcu semn Marisei, cu degetul mare în jos, să toarne. „Bun… șiii? Hai, zău, Katiușa, nu ne mai ține ca pe ace!”. „Ce vezi?” „Ce să văd?” Dumnezeule, înăuntru era o… pasăre! „Este o privighetoare japoneză, uite, am redat-o întocmai, am lucrat cu Agathon, în porțelan și sticlă, o jumătate de an ca să-i surprindem nuanțele de galben și ocru de pe burtă, apoi, cenușiul cu ape albastre-brune al spatelui și al aripilor, apoi negrul intens al ochilor bordați cu alb și, în fine… să cânte!” „Cuuuum, să cânte? Păi, ea cântă?” „Sigur că da! Dacă pui urechea, o să auzi din interior cum răzbat trilurile ei uluitoare. Sunt semnalul de împerechere, care, în Japonia, se aude peste tot, începând cu primele zile de primăvară…” „Extraordinar!… Într-adevăr, se aude… fantastic!” – și Katia se bucură ca un copil, bătând din palme „Este o pasăre de talie mică, foarte timidă și care preferă să stea ascunsă prin frunziș, de aceea, e văzută foarte rar… Am fost în Japonia și am adus un exemplar. Dar, după câteva luni, a murit, fiindcă o ținusem închisă în colivie.” „Săracaaa!… Sper însă din toată inima că destinul acestei păsări superbe se va împlini și, cine știe, poate cândva va fi liberă. Mulțumesc, iubitule!… Apoi, după o pauză, în timp ce-și dădu după ureche o șuviță de păr rebelă, îi zise ștrengărește: Și ce spuneai că e cântecul ei, semnal de împerechere??… Mmmm! Hai, închide fereastra, ca să nu iasă de aici cântecul meu, murmurul meu de dragoste…!”. De afară, prin perdeaua transparentă, parcă îi privea curios chiparosul din grădina ce înconjură chiesa di San Giovanni degli Eremiti. Dar lor nu le păsa.
Contele Stolîpșin se emoționă în clipa aceea, imaginându-și întregul tablou cu explorări de dragoste ce se desfășurau dramatic sub baldachinul camerei de hotel, însoțite de trilurile abia sesizabile ce răzbăteau din oul Fabergé. Chiparosul de peste drum era singurul care, din înălțimea lui de peste 40 de metri, era capabil să-l zărească, strălucind precum o pată sângerie pe măsuța pe care se mai aflau încă cele două pahare de șampanie.
Și, nici a doua zi, adică acum și aici, în drum spre duelul ce avea să-i redea viața, nu putea să-și explice cum a putut fi atât de tulburat în clipa aceea de cumpănă, când, în ziua de 9 iulie 1882, bunica sa, Ekaterina Vasilievna și iubitul ei, Peter Carl Fabergé, făceau dragoste dezlănțuită într-un hotel din Palermo, aproape de chiesa di San Giovanni degli Eremiti, iar peste o jumătate de secol, el, contele Anatol Stolîpșin (căruia doar prietenii și, totodată, partenerii de vist, adică doctorul Leonțev, judecătorul de pace Scriabin și moșierul Rakunkin, îi spun cu drag Tolea!), bărbat puternic de 55 de ani, încă voinic și robust, stăpânul suprem al familiei, se găsea în mijlocul unei atmosfere familiale atât de specific rusești, calmă, cu liniște deplină, cu bușteanul arzând cu pocnete și scântei, cu câinele casei sforăind la picioarele stăpânei care citește o piesă de teatru, Anna Petrovna, cu care, din păcate, de mulți ani contele nu izbutise nici să se unească fizicește, nici să-și unească destinul cu al ei, în fața altarului, așa cum se cuvenea, cu icoana Sfântului Vladimir așezată pe peretele dinspre răsărit, căci de acolo venea lumina, lângă fereastra zăvorâtă, fiindcă tot de acolo, dinspre răsărit, venea și crivățul, iar în dreapta, aproape de ușă, deasupra lăzii cu zestre (offf, a cui zestre?), cu cureaua groasă de box agățată de un piron bătut până în adâncul lemnului, în sfârșit, pușca de vânătoare, faimoasa pușcă a imperiului rus, cu legea ei imuabilă de folosire (dacă este văzută în prima scenă a actului întâi al piesei, în actul trei se va face sigur uz de ea!!)… în fine, deci, nici acum, stând pe gânduri, în țipetele prigoriilor și-n dangătele din ce în ce mai pronunțate și mai nervoase ale clopotului bisericii, nu-și putea explica momentul acela de șoc de aseară, de slăbiciune aproape ridicolă, de catatonie a membrelor superioare, de vigoare zero, care, fără măcar să-l anunțe în prealabil, printr-un semn, cumva, făcuse să se petreacă oribilul: mâna dreaptă, în palma căreia ținuse oul Fabergé, i se înmuiase instantaneu. Și căzuse – inertă precum cea a unei marionete cu sforile rupte – pe lângă cotiera fotoliului, aproape atingând cu vârful degetelor pardoseala de piatră din fața șemineului. Fără ca el să simtă, ci doar să înregistreze cu globii ochilor aproape exorbitați de stupoare și groază, că, odată cu mâna lui, căzuse și oul Fabergé.
Zgomotul fu infernal. Ca o explozie. Ca un tunet neașteptat în timpul unei furtuni. Pereții camerei se zguduiră, candelabrul începu să se miște, făcând să zăngăne fragmentele de cristal și să împrăștie curcubee pe pereții albi, pușca din cui prinse a se legăna aidoma unei pendule, hârșâind varul de pe perete, Anna Petrovna țipând panicată, sări de pe récamier direct în mijlocul camerei și încremeni acolo, privind în sus cum candelabrul se legăna amenințător, totul în lătrăturile isterice ale lui Zozo, întrerupte când și când de acel scheunat specific momentului când ei, câinii, presimt o catastrofă. În tot acest timp, contele nu se ridică din jilț. Îi era imposibil să se miște. O stare catalepsică îi cuprinsese corpul în întregime. Singura lui reacție era privirea în care se citeau semnele cele mai adânci de groază și panică. Cioburile roșii de cristal se împrăștiaseră peste tot, țâșnind unele cu inimioarele de aur lipite pe ele, altele mărunțite ca niște așchii sau altele perfect rotunde, aidoma boabelor de piper. Dar curios a fost că niciunul dintre aceste mii de fragmente tăioase nu a rănit pe nimeni.
Apoi, încet-încet, infernul se potoli. Anna Petrovna se pregătea să-l sune pe Maksîm, ca să vină să strângă cioburile și să monteze la loc cele câteva fragmente albe de cristal desprinse din candelabru și care căzuseră pe podeaua de lemn. Și, apoi, să-i trimită vorbă slujnicei să pregătească cina. În tot acest timp, Zozo se uita la ea cu ochi rugători, cerșind un pic de libertate.
După ce Maksîm adună cu fărașul și mătura toate resturile, iar Anna Petrovna își pusese un șal gros pe umeri și ieșise un pic afară, în curte, cu nerăbdătorul Zozo, ale cărui lătrături de bucurie se auzeau până la el, contele simți cum trupul îi revine parcă la viață. Dar, când liniștea cuprinse din nou încăperea, încremeni din nou. „Nu se poate! – strigă el în gând, dar nu-l auzi nimeni. E imposibil!”. I se păruse că aude un tril de pasăre. Mai întâi, unul mai slab, apoi, altele, din ce în ce mai puternice. Se ridică din fotoliu și scotoci febril cu privirea întreaga cameră. Căuta ceva anume. Imposibilul. Se opri o clipă și întoarse puțin capul, cu urechea spre locul de unde i se păruse că aude trilurile. Apoi, se uită fix spre etajera cu obiecte prețioase ale familiei. Acolo, exact în locul unde mai devreme era așezat oul Fabergé, zări ceva mic, un ghemotoc colorat. Văzută de jos, pasărea își etala jaboul de pene moi, de toate nuanțele de ocru până la galben. Și cânta disperată, căci trilurile sale erau cunoscutul semnal de împerechere, care, în Japonia, se aude peste tot, începând cu primele zile de primăvară. Dar, din păcate, Imperiul Soarelui-Răsare era departe. Cumplit de departe.
Contele se duse repede la ușa ce da în cerdac și o deschise. Simțind aerul proaspăt de afară, privighetoarea japoneză își luă zborul și, fâlfâind de mai multe ori din aripioare, se îndreptă în viteză către ușa deschisă. Apoi, într-o secundă, dispăru în întunericul nopții. Contele închise ușa în urma ei și se prăvăli pe fotoliu.
„Dar de ce e așa de frig aici, dumnezeule? – întrebă Anna Petrovna. Șemineul ăsta nu mai face față, ce să fie? Oricum, o să-i spun lui Maksîm să se urce și să desfunde hornul… Hai să mergem! Masa e pusă.”
Prin frunzișul de pe marginea cărării, cioburi din lumina soarelui ieșeau puzderie și se repezeau să-i străpungă privirea, cerșind atenție, fiecare dorind să fie prima: „Eu!…Eu!…”. Contele se feri, ținând pleoapele întredeschise. Cioburile se mărunțiră, până deveniră o pulbere de lumină – aidoma prafului de diamante de pe oul Fabergé – ce i se strecură printre gene, dar fără să-l rănească. Se simțea mult mai bine așa. Nu mai trebuia să se ferească, punându-și palma streașină, deasupra ochilor. Nu mai avea mult. Cărarea făcea o curbă la stânga, apoi intra în pădurea de mesteceni abia înverzită. Mai făcu doi pași, pipăindu-și sabia. Așa-i spusese cândva un înțelept: „Când ești puternic, simulează slăbiciunea. Când ești slab, simulează puterea.”
La câțiva metri, prin lăstărișul dintre copaci, îl zări. În același loc și exact așa cum se întâmplase de paisprezece ori până atunci. În costum alb de scrimă, în poziția regulamentară, cu masca deja pe față și cu palma mâinii stângi pusă pe șold. „En garde! – strigă de departe contele Stolîpșin umbrei sale. Maintenant c’est entre nous deux, salaud! M-ai agasat destul ținându-te după mine o viață întreagă și, mai ales, mușcând din partea mea de semeție! Vreau să fiu liber, înțelegi?!…”.
Mai târziu, peste un timp, o rază de soare, jucăușă și nechibzuită, zărind de sus o pată albă pe verdele ierbii, își făcu loc printre cei doi mesteceni mai tineri, din vârful cărora până atunci se uitase curioasă, și coborî în mijlocul luminișului. Trecu de zdrențele tunicii de gală năclăite de sânge, pătrunse în rana oribilă provocată de explozia alicelor și se ascunse prostește în cuibul dintre coastele pieptului sfâșiat al contelui Stolîpșin. Pentru prima oară de când se născuse, inima lui izbutise să iasă la lumină, strălucind în libertate.
În ziua aceea, dispăruse din casă pușca de vânătoare a contelui, faimoasa pușcă a imperiului rus, cu legea ei imuabilă de folosire. Și tot din ziua aceea, dispăru și umbra albă a contelui Anatoli Stolîpșin. Definitiv.
29 dec. 2020 – 24 febr. 2021