Colosală fotografia de pe coperta cărții Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica.1951-1958, volumul al II-lea, publicată anul trecut de editura Humanitas. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și fiica sa Monica, mergând braț la braț, mândre, dezinvolte, optimiste, prin centrul unui București însorit. Una dintre ultimele lor fotografii împreună. Mama, purtând o beretă cochetă pe cap, cu un sacou în stil bărbătesc peste cămașa albă, naturală, puternică, sigură pe ea, plesnește de mândrie alături de invidiata ei fiică, frumoasă și inteligentă, cu o carieră strălucită în față. Firesc, doar este fata marelui critic literar Eugen Lovinescu. Nimic nu pare să poată sta în fața acestei echipe indestructibile. Și totuși, destinul poartă cu el drame pe care mintea umană le poate cu greu imagina.
Scrisorile din acest volum al uriașei corespondețe dintre mamă și fiică (sunt reproduse doar scrisorile mamei) acoperă perioada 21 februarie 1951 – 22 mai 1958 (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost arestată în ziua de 23 mai 1958, fără a mai apuca să se bucure vreo zi de lumina libertății). Scrise într-un ritm foarte susținut (din două în două zile, uneori chiar zilnic), aceste epistole și cărți poștale se consituie într-o cronică fidelă a vieții de zi cu zi în România „obsedantului deceniu”, anii de început ai regimului comunist, recunoscuți drept una dintre cele mai odioase și absurde perioade din istoria României. Iar finalul vieții Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu este emblematic pentru această lume care ar fi putut părea comică dacă nu ar fi frânt brutal atâtea destine umane. Și nu orice destine, ci chiar cele ale elitei României interbelice.
Prima scrisoare din actualul volum datează, cum spuneam, din 21 februarie 1951. Monica Lovinescu plecase din Gara de Nord, spre Paris, în septembrie 1947. Cu aproape trei ani și jumătate în urmă. Un interval lung de timp pentru o mamă care nu și-a văzut fiica, dar nu exagerat, date fiind circumstanțele politice ale vremii. Moralul Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu este încă destul de ridicat, face haz de propria ei condiție de mare doamnă sărăcită, îi privește ironic pe îmbogățiții lipsiți de gust ai noii orânduiri, dar pare să se adapteze destul de bine la realitatea înconjurătoare. Poate paradoxal, grijile sale cele mari sunt legate de felul în care se descurcă fiica sa la Paris și de imposibilitatea de a o ajuta eficient. Uneori aceste griji îi sunt transmise Monicăi în chipul cel mai direct, ca și îndemnul de a se mărita, eventual cu cineva cu stare, menit să o scoată din sărăcia în care trăia. Ca în această scrisoare din 12 iunie 1951: „(…) Draga mea, așa de mult, așa de mult mi-aș dori să ai o rochie nouă de creton. Gândul că, de la sosirea ta la Paris (se fac în curând patru ani), nu ți-ai putut cumpăra o rochie de vară cât de modestă – nu ți-o știu decât pe cea din fotografia de pe balcon, la Val – mă doare. Aici se spune că trăiești pe picior mare. Asta îmi doresc pentru tine. Și uite că tocmai eu vorbesc, cea care trăiește drama anihilării bunăstării pentru clasa mea, tocmai eu care trăiesc o atroce suferință, aș vrea pentru tine tot confortul, toate averile. Cât am visat pentru tine la o căsătorie bogată! Acum nu mai sper decât la o căsătorie, oricum ar fi ea.” (p. 56).
În general, din toate scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu se desprind câteva tipuri de mesaje: descrierea vieții cotidiene în singurătatea bucureșteană și în vacanțele estivale petrecute pe la rude, rememorarea unor întâmplări din copilăria și adolescența Monicăi, exprimarea dragostei materne și a unor dorințe legate de Monica (de a se revedea, de a se mărita, de a avea copii), destul de vagi și bine camuflate informații și judecăți legate de specificitatea criminală a regimului de la București, aflat sub tutela Moscovei. Altminteri, viața fostei soții a lui Eugen Lovinescu se degradează de la o zi la alta. Spațiul său în apartamentul criticului se restrânge tot mai mult, sub pretextul spațiului excedentar îi sunt băgați în casă colocatari, printre care și o fostă menajeră a familiei care îi transformă viața într-un coșmar. Și aceasta în condițiile în care la intrarea în clădire continua să existe placa memorială amintind că acolo a locuit marele critic. De altfel, într-una dintre scrisori ea îi povestește Monicăi un episod emoționant legat tocmai de această placă memorială. Ca în tot ce scrie Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu mesajul plenar țâșnește de dincolo de cuvintele scrise: „Am coborât să pun o floare și la placa de aramă (se împlineau în acea zi 8 ani de la moartea criticului – n.m.). Fiind așezată foarte sus, mă uitam la două persoane care tocmai citeau inscripția. Bărbatul s-a apropiat și mi-a spus: «Vreți să puneți o floare acolo? Dați-mi voie mie; am fost elevul dragului nostru profesor și sunt din același oraș cu el». S-a urcat pe un scaun și a pus, destul de neîndemânatic, mărturisesc, o minunată gladiolă pe placa comemorativă, de fapt inutilă, draga mea, de vreme ce, în ciuda ei, amintirea lui dăinuie doar în inima noastră statornică”.
(p. 72)
Rămasă singură în cadrul atât de familiar al propriei locuințe, mama își derulează la nesfârșit ultimele imagini cu fiica ei în acea casă și/sau în gară, până la plecarea trenului. Scena este reluată în mai multe scrisori și trimite cumva cu gândul la atmosfera de melancolie apăsătoare din filmul lui David Lean Brief encounter a cărui acțiune se derulează chiar într-o gară englezească din anii ’40. Nu am să reproduc însă vreunul dintre fragmentele „cinematografice” descriind plecarea trenului din gară, ci pe cel care descrie plecarea Monicăi din apartamentul în care încă își ducea zilele Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, parcă și mai încărcat de melancolie sfâșietoare și fatalism: „Am să-mi aduc aminte multă vreme – mai pot oare să sper o «multă vreme» pentru mine? – de ultima noastră noapte aici, în camera asta, de intrarea ta (în ziua plecării) în baia pe care mă străduiesc să o țin curată. Ai ieșit de acolo cu ochii în lacrimi pe care ai vrut să mi le ascunzi, și după ce te-ai uitat împrejur prin casă – Doamne, casa! – ai îmbrățișat cu o ultimă privire rafturile și am coborât scara. Virtual, aici ne-am despărțit.” (p. 140).
În cei șapte ani de corespondență care dau substanță acestui volum, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu va afla, rând pe rând, despre căsătoria fiicei ei cu Virgil Ierunca, va vedea fotografii cu ei, îi va cunoaște părinții, va petrece zile de vacanță la casa lor din Lădești (Vâlcea), se va bucura de buna înțelegere dintre tinerii însurăței și se va mândri cu succesele lor profesionale, va aștepta cu înfrigurare un copil al cuplului care nu va veni, dar nu-și va mai vedea niciodată fata și ginerele față către față. Pentru că exact în zilele în care Crucea Roșie îi aprobă demersurile pentru plecarea în Franța în vederea reunificării familiei, autoritățile de la București o arestează și o condamnă la 18 ani de detenție pentru „înaltă trădare”. Argumentul principal pentru sentința de „înaltă trădare” au fost exact aceste scrisori izvorâte dintr-o dragoste fără speranță pentru fiica ei, trimise fie sub formă de cărți poștale deschise (în care numele persoanelor – cele mai multe rude sau prieteni apropiați – erau încifrate, pentru a-i proteja pe aceștia față de posibilele și chiar probabilele represalii ale Securității), fie prin scrisori mai ample, închise, trimise cu ajutorul unei prietene, prin curierul diplomatic al Ambasadei Franței la București. Nimic din ce scria în aceste scrisori de mamă rămasă singură și devastată de dorul fiicei sale nu era în măsură să pună în primejdie stabilitatea puterii instituite în România. Orice cititor al acestei cărți bulversante o poate constata prin simpla lectură a scrisorilor. Și totuși mesajele ei au fost considerate acte de spionaj, iar autoarea lor a fost pedepsită cu 18 ani de „temniță grea” pentru „înaltă trădare”. Întrebarea logică pe care trebuie să și-o pună orice om normal este: dacă cele transmise prin aceste scrisori erau atât de grave încât să fie considerate acte de spionaj, cum se face că temutele autorități româno-sovietice au lăsat corespondența să circule nestingherită atâția ani (din 1947 până în preziua arestării, în 1958)? Pentru că, uneori cu întârzieri, citite de Securitate, copiate, ele au ajuns mereu cu bine – chiar dacă nu întotdeauna foarte prompt – la ambele capete ale corespondenței. Cele două volume publicate de editura Humanitas reproduc doar scrisorile mamei către fiica ei. Dar doamna Bălăcioiu a dat la legat 14 volume de scrisori și cărți poștale primite de la Monica, pe care, după arestarea mamei, autoritățile le-au lăsat în custodia unui vecin, Alexandru Calmuschi, împreună cu alte obiecte din apartament, considerând că nu sunt necesare anchetei. Acesta le-a ținut în propriul apartament până când a murit fără urmași, așa că nimeni nu mai știe astăzi dacă mai există și pe ce mâini au ajuns.
Cum a fost posibil ca niște scrisori de sfâșietoare dragoste maternă să ajungă motiv de „înaltă trădare”, iar autoarea lor să fie condamnată la 18 ani de temniță grea? Răspunsul este mult mai simplu și mai grotesc decât ne putem imagina. Procurorul Iosif Bistran, autorul rechizitoriului împotriva doamnei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, pusese ochii pe apartamentul ei încă din 1956 (cu doi ani înainte de arestare) și chiar o vizitase pe doamna Bălăcioiu pentru a vedea apartamentul. Faptul i-a fost povestit Monicăi Lovinescu și lui Gabriel Liiceanu, după 1990, de unul dintre locatarii care mai stăteau acolo. După interogatorii, pe care le-a realizat chiar el, Bistran i-a schimbat încadrarea juridică în cea de „înaltă trădare” pentru a fi sigur că nu va mai ieși niciodată din închisoare, iar apoi, după condamnarea definitivă a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, s-a mutat pur și simplu în apartamentul ei, de unde a fost scos după lungi și grele procese de Monica Lovinescu după căderea regimului comunist. Ca un fapt divers, Monica Lovinescu și-a notat chiar că acest Bistran ar fi fost implicat și în procesul lui Nicolae Ceaușescu de la Târgoviște.
Parcurgând aceste scrisori ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, cititorul de azi este frapat de un suprinzător aer de normalitate a vieții, dincolo de grozăviile timpului relatate în multe alte cărți de memorii. Teroarea nu era vizibilă în stradă, la vedere, autoarea primea cu regularitate corespondență și chiar pachete de la Paris, funcționarii de la poștă se comportau amabil, în vacanțele de la țară viața era cea dintotdeauna, oamenii vorbeau, râdeau, se ajutau între ei, inclusiv financiar (la un moment dat Eugen Jebeleanu îi îndeasă, aproape cu forța, un plic în buzunar). Destul de rar printre rândurile scrisorilor se zăresc și chipuri ale scriitorilor epocii, oameni care știau cu certitudine cine a fost Eugen Lovinescu (înduioșătoare amintirile, trimise Monicăi la moartea lui Camil Petrescu, într-o altă scrisoare relatează o intervenție la Ralea) și te poți întreba de ce după arestare nu s-a intervenit, de la vreun potentat al vremii precum Mihail Sadoveanu, pentru rezolvarea situației absurde în care ajunsese doamna Bălăcioiu? Pe de altă parte este foarte posibil ca această focalizare strictă pe viața cotidiană „normală”, fără judecăți generale asupra regimului politic, să aibă drept cauză faptul că marea majoritate a mesajelor, chiar dacă erau redactate în limba franceză, au fost transmise prin cărți poștale deschise, tocmai pentru a putea fi citite de autorități și a se vedea că nu conțin nimic subversiv.
Astrid Cambose merită toate laudele pentru felul în care a realizat această ediție, cu un impresionant eșafodaj explicativ care îi oferă și celui mai puțin familiarizat cititor posibilitatea de a înțelege perfect drama acestei familii ilustre în istoria culturii române, de a identifica personajele reale, aflate în spatele anagramelor și numelor fanteziste puse de autoare pentru derutarea autorităților, contextualizării diverselor întâmplări relatate în scrisori explicit sau aluziv. Un mare bravo! Toate felicitările și pentru excelenta traducere a Gabrielei Creția, treabă deloc simplă în condițiile scrisului înghesuit și foarte mic, greu de descifrat, de pe cărțile poștale, așa cum lesne se poate vedea în facsimilele reproduse.
Scrisori către Monica de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu este un covârșitor document uman, dar și o mărturie cursivă, de zi cu zi, despre viața cotidiană în lumea românească a anilor ’50, o epocă despre care, în pofida mulțimii de cărți de memorialistică publicate după căderea regimului comunist, se știu încă prea puține lucruri.
Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica. 1951-1958, vol. II, Traducerea scrisorilor din limba franceză de Gabriela Creția, Selecția textelor, postfață, tabel cronologic și note de Astrid Cambose, Editura Humanitas, București, 2016, 456 pag