Scriind despre Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale şi de conţinut: Alejo Carpentier, Miguel Angel Asturias, Juan Rulfo, Gabriel Garcia Marquez, cartea din 2015 a Rodicăi Grigore, rețineam descrierea pe care o făcea autoarei Valentin Protopopescu: „natură serenă, dar nu lipsită de complicaţii existenţiale generate de o acută conştiinţă morală”, care „se refugiază cu sistemă şi viziune hermeneutică strânsă într-un univers pe care-l simte al ei şi în care se regăseşte perpetuu”. Convenea impresiei mele că mă aflam în fața unei seninătăți obținute prin refugiul pedant și entuziast, dacă nu chiar pătimaș în lumile luxuriante ale cărților, lumi care se supun privirii sale atente, se lasă asumate, ascultând de traseele hermeneutice pe care li le propune.
Volumele de autor – Despre cărţi şi alţi demoni, Retorica măştilor în proza interbelică românească. Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu, Lecturi în labirint, Măşti, caligrafie, literatură, În oglinda literaturii, Meridianele prozei, Pretextele textului. Studii şi eseuri, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX – sunt, toate, în mod evident, rezultatul unor ore lungi de studiu şi de cercetare; doar aşa se explică informaţia vastă, remarcabila ştiinţă a corelărilor, comentariile desfăşurate elegant-polemic cu tot ce s-a scris despre un subiect ori altul. Mizând pe valoarea estetică, singura în măsură să asigure valabilitate şi durare unei opere, Rodica Grigore îşi apropie literatura română, literatura hispanică, literatura niponă cu aceeaşi dezinvoltă competenţă, stăpână pe instrumentarul de mediator între lumi şi teritorii literare.
În cartea din 2015, pornea de la constatarea că, în cazul realismului magic, teoria şi practica s-au dezvoltat oarecum autonom, scăpând din vedere structura de adâncime şi contextul larg: „numeroşi cercetători ai fenomenului au avut tendinţa de a folosi textele în sine pentru a ajunge la o teorie a realismului magic şi a o explica ulterior. În cazul multor studii critice este evidentă ignorarea teoriei ca atare şi, implicit, folosirea unor elemente ale discursului romanesc pentru a justifica o orientare teoretică sau alta. În acest fel s-a insistat pe decontextualizarea şi compararea unor caracteristici textuale, mai degrabă decât pe o perspectivă diacronică şi pe încadrarea textelor luate în discuţie într-un cadru cultural specific mai larg.” În absenţa unei „certitudini critice ori teoretice” în definirea realismului magic şi a concretizărilor lui romaneşti, intervenţiile exegeţilor sunt nu o dată contradictorii. Această nesiguranţă terminologică şi conceptuală se datorează, precizează R.G., conceptului oximoronic însuşi, faptului că acesta pune alături realul cu magicul, două lumi străine una de cealaltă, incompatibile în accepţia tradiţională. Autoarea trecea în revistă o bibliografie uriaşă, realizând o adevărată dezbatere în direct, cu nume importante ale criticii şi teoriei literare, dar şi cu convocarea în pagină a unor scriitori de prim rang precum Borges (mai ales prin eseul său Arta narativă şi magia şi ideea „clarităţii primitive a magiei”). Cartea se oprea asupra unor scriitori emblematici ai lumii latino-americane: Alejo Carpentier (Cuba), Miguel Angel Asturias (Guatemala), Juan Rulfo (Mexic), Gabriel Garcia Márquez (Columbia). Analizele detaliate pe opera celor patru întreţes – cu o artă copleşitoare prin graţia cu care controlează spaţii scripturale imense – sugestii ale textelor romaneşti (re)luate în discuţie de un cititor afin şi competent, cu trimiteri la nenumărate texte critice din spaţiul latino-american şi european, deopotrivă, dar şi cu exerciţii subtile de literatură comparată, în căutare de motive, înrâuriri, atingeri. După acest tur de forţă, iată încheierea deschisă a autoarei: „A desprinde vreo concluzie definitivă sau a afirma că există ori am găsit, la sfârşitul acestui demers interpretativ, explicaţiile unice şi ultime în ceea ce priveşte realismul magic în proza latino-americană a secolului XX ar fi cu totul contrar nu doar spiritului, ci chiar şi literei grilei de lectură pe care am încercat s-o urmăm de la bun început.” Cartea ei ar fi doar „încă o propunere de lectură, încă un drum posibil, desigur, între multe altele îndreptăţite, prin fascinanta literatură contemporană a Americii Latine.” Un drum bogat şi fascinant pe care cititorul îl parcurge cu folos, ispitit să recitească el însuşi totul.
Deși convinsă că „literatura este viabilă pentru că are valoare estetică, nu pentru că susţine drepturile femeii ori ale altui grup, minoritar sau nu, ori pentru că ar lupta pentru cine ştie ce”, Rodica Grigore aduce în cartea cea nouă încercările sale de a „pământa” ceea ce descrisese până aici în survolări subtile ale textelor: „Preferând în această carte o analiză tematică și simbolică, nu ne-am oprit decât în treacăt asupra aspectelor legate de estetica realismului magic, fie el numit și real miraculos, ca să folosim sintagma lui Alejo Carpentier, atât de importantă pentru literatura latino-americană a ultimului secol, câtă vreme le-am discutat pe larg într-un studiu anterior”.
Titlul de acum, Tigrul și steaua. Violenţă și exil în proza latino-americană a secolului XX, mi-a adus în minte, prin cine știe ce conexiuni secrete, versurile lui William Blake: „Tyger Tyger, burning bright,/ In the forests of the night;/ What immortal hand or eye,/ Could frame thy fearful symmetry?” Poate cu bănuiala că natura oximoronică a realismului magic se proiectează pe un fundal la fel de oximoronic, care lasă alături sărăcia și bogăția, frumusețea și urâtul, teroarea și armonia. Violența și exilul ca fenomene separate, dar și întrepătrunse, împletindu-și cauzele și efectele, sunt analizate prin două simboluri, tigrul și steaua, preluate din titlurile a două dintre cărțile comentate: Trei tigri triști de Guillermo Cabrera Infante, și Ora stelei de Clarice Lispector, și dezvoltate liber. Tigrul e, desigur, cruzimea, puterea, forța, violența, iar steaua trimite la speranță, făgăduință, vis pândit de teamă și frustrare: „Violență și exil, amenințare și speranță, pierdere și mult dorită regăsire de sine ori redescoperire a lumii sunt câteva dintre coordonatele care domină o însemnată parte a literaturii latino-americane a secolului XX”.
Cartea se sprijină pe scrisul unor Clarice Lispector, Guillermo Cabrera Infante, José Donoso, Roberto Bolaño, Mario Vargas Llosa. Punctul de plecare este, cum mărturisește în introducere, studiul lui Nancy Scheper-Hughes, Death Without Weeping (1989). O analiză detaliată, dintr-o perspectivă antropologică a forțelor „care au determinat și au menținut subdezvoltarea și sărăcia în Brazilia și pe continentul latino-american în general, evidențiind lipsa de perspectivă a multor zone (cartiere, orașe sau regiuni întregi), mai cu seamă de-a lungul ultimului veac, lipsă de perspectivă și de speranță determinate în foarte mare măsură de violența manifestată sub toate formele sale în această lume, dar și de unele dintre consecințele ei, printre ele evidențiindu-se dezrădăcinarea, exilul (forțat, autoimpus sau asumat), singurătatea, alienarea”. Autoarea încerca să distingă răspunsuri valabile, de mare profunzime, la câteva întrebări grele: „Ce se întâmplă atunci când viața oamenilor e marcată de lipsuri, de foame, de frică și de disperare, care mai poate fi, în aceste condiții, sensul iubirii? Și cum afectează actele cotidiene de violență încrederea ființei umane în sine? Mai există vreo speranță pentru individul pus în fața unei anihilări spirituale ce pare iminentă?” Studiul se alătură, cred, multor încercări din ultimele decenii de a da cuvântul amuțiților sorții (vezi, în spațiul ficțiunii cu miză, cărțile prozatoarei Geneviève Damas sau ale Daciei Maraini).
Romanul Ora stelei, al lui Clarice Lispector, este pentru Nancy Scheper-Hughes o radiografie a indiferenței și a violenței mascate a societății la adresa celor sărmani și a celor excluși din lumea bună, a femeilor și a marginalilor de orice fel. Puse față în față cu istoria dramatică, tragică a continentului latino-american, cărțile semnate de Clarice Lispector, spune Rodica Grigore, „par mai degrabă abstracte, cerebrale și simbolice. Însă exact în acest nivel simbolic constă forța lor, determinând cititorul să mediteze asupra fragilității condiției umane și, indirect, asupra imaginii globale a unei lumi întemeiate mult prea adesea pe recursul la forță, pe abuz și pe brutalitate”.
Unele dintre personaje vor fi scriitori, victime ei înșiși ale violențelor fizice ori psihice, oameni care și-au părăsit țara și care nu-și pot vindeca nostalgia în ciuda eforturilor de adaptare la o nouă lume, mai bună măcar ca proiecție ideal(izat)ă. Oricum, raportarea la țara adevărată, la America latină va rămâne o constantă și se va accentua odată cu asumarea termenului de „latino-american” și cu o adevărată obsesie pentru „formula continuității culturale latino-americane sau a moștenirii latino-americane, raportate, însă, întotdeauna, la trecutul strălucit al culturii spaniole sau portugheze a epocii renascentiste sau baroce, fără a ignora, însă, nici elementele venite pe filiera culturilor precolumbiene indigene sau a tradiției africane”.
Cuprinsul vorbește singur despre diversitatea subtemelor celor două teme titlu (violență și exil) pe care le propune și le analizează autoarea, dar sunt o probă și de expresivitate și sugestie. Subtitlurile sunt nu doar nume pentru fenomene și forme identificate de autoare în cărțile analizate, ci au și sonoritatea plastică a unor versuri/versete care portretizează o întreagă literatură cu lumile pe care le subîntinde. Mai întâi câteva necesare și bine armate Premise teoretice: Proza latino-americană a secolului XX. Privire de ansamblu; Utopie și apocalips; Blestemul violenţei; Exilul – pedeapsă, soluţie, tentaţie. Apoi, autorii-martor chemați la bară pe rând cu o instrumentare atentă, subtilă a cazurilor pe care le (re)prezintă: Clarice Lispector (Literatură și existenţă; Aproape de inima vijelioasă a lumii. Violenţa vocaţiei artistice; Patimile după G.H. Metamorfozele violenţei; Apa vie. Autobiografie și exil; Ora stelei. Măști narative și violenţă textuală), Guillermo Cabrera Infante (Experiment narativ și experienţă a rupturii; „Cuba linda…” Exil și rememorare; rememorarea ca exil; Patru tigri triști. Exilul în oglinzile limbajului și violenţa prieteniei; Obsesia literaturii), José Donoso (Dincolo de estetica „boom”-ului; Obscena pasăre a nopţii. Lumea răsturnată; Monștri, putere, violenţă; Sfârșitul lumii și sfârșitul textului), Roberto Bolaño (Singurătate şi exil; Convorbiri telefonice. Mască, identitate, alteritate; Detectivii sălbatici. Exilul în literatură / exilul ca literatură; 2666. Între violenţă și exil), Mario Vargas Llosa (Violenţă, apocalips și revelaţii în proza latino-americană; Războiul sfârșitului lumii – un război apocaliptic; A scrie și a citi. Distrugere și revelaţie; Spirala violenţei: între realitate și ficţiune). Tema exilului e un bun fundal pentru divagări pe teme ale zilei: identitate, alteritate, diversitate, (in)toleranță.
În fiecare capitol, textele sunt interpretate cu trimiteri la o bibliografie vastă, cu fine completări personale în consens ori polemizând discret, cu citate edificatoare – tot atâtea ispitiri la lectură. Astfel, dacă Susanna Lindberg consideră că, în Patimile după G.H., Clarice Lispector descrie minuțios „ceea ce filosofii ar putea numi momentul de naștere a ființei și afirmarea eului autentic”, Rodica Grigore adaugă: „Numai că, aici, evenimentul fundamental nu se produce în fața morții (ca în Ființă și Timp), nici în apropierea operei, așa cum se întâmplă în cazul lui Blanchot, nici prin confruntarea cu acel Celălalt teoretizat de Levinas. Pentru Lispector, fundamentul ființei este existența, iar în Patimile după G.H. aceasta se întemeiază pe întâlnirea protagonistei cu alteritatea (concret, cu gândacul pe care îl va și ucide).[…] În roman sunt identificabile mai multe niveluri ale eului, pe de o parte cel inautentic (desemnat de numele protagonistei), cel autentic (dezvăluit de contactul cu gândacul), și eul scriiturii. […] dar inautenticitate exterioară nu conduce la alienarea personajului, ci la accentuarea apartenenței sale la o societate care, deși e rafinată și sofisticată, se dovedește incapabilă să perceapă lumea dincolo de aparențe și de convențiile sociale”. Scrisul nu e pentru Clarice Lispector „simpla expresie verbală a unui sine care anterior nu avea dreptul să se exprime, și nici reflectarea unei experiențe personale”. G.H. spune: „În sfârșit, mă extindeam dincolo de sensibilitatea mea. Lumea nu depindea de mine – aceasta era credința la care ajunsesem. Lumea nu depindea de mine și nu înțeleg ce spun, niciodată! Niciodată n-o să mai înțeleg ce voi spune. Căci cum aș putea să vorbesc ori să scriu fără să mintă cuvântul pentru mine?”. Prea puțin kafkian, cum ne atrage atenția autoarea, gândacul „cu înfățișare de ființă imemorială e simbolul trecutului de-a dreptul imemorial, căci așa receptează G.H. anii copilăriei sale petrecute în sărăcie și într-o lume marcată de violență și de umilințe, o lume în care oamenii puteau fi oricând striviți asemenea gândacilor de dificultățile vieții ori de bunul plac al puternicilor zilei. Tot ceea ce uitase îi revine deodată în memorie lui G.H., de aici suferința sa, dar și dorința imperioasă de a porni, cu orice preț și în ciuda oricărei suferințe, pe drumul lung și dificil al re-cunoașterii de sine, al rememorării…”, al eliberării de măști străine.
Pe scurt, premisa de la care pornește Cabrera Infante în capodopera sa Trei tigri triști, în lectura Rodicăi Grigore, e „nevoia deconstruirii/ distrugerii schemelor și structurilor tradiționale ale temporalității și spațialității […] Violența insidioasă sau fățișă împotriva formulelor artistice consacrate implică, până la urmă, și violentarea tuturor regulilor jocului social-literar în ansamblu” din spațiul cultural cubanez la sfârșitul anilor ’50, fără a renunța la „resursele umorului și oralității”: „Pentru mine literatura este un joc complicat, abstract și concret în același timp, care afectează planul fizic, pagina de hârtie, și diferite planuri abstracte, de la nivelul memoriei, imaginației. Totul funcționează asemenea unui joc de șah, asemenea unei forme de divertisment și de căutare de sine, în același timp”, spunea Cabrera Infante, într-un interviu.
José Donoso (Obscena pasăre a nopţii), exponent al generaţiei „boom”-ului din anii ‘60–’70, susține că „anul 1960 separă, ca o adevărată graniță, valorile literare de ieri, închise, de cele de azi, prin excelență deschise. Înainte de 1960 existau doar romane naționale, însă după acest moment internaționalizarea devine evidentă, depășindu-se astfel insularitatea culturală, specifică până atunci țărilor latino-americane.” Pasionat de Henry James, își decupează titlul cărții dintr-o scrisoare a acestuia către fiii săi: „The natural inheritance of everyone who is capable of spiritual life is un unsubdued forest where the wolf howls and the obscene bird of night chatters.” („Moștenirea firească a individului capabil să aibă o viață spirituală este un codru sălbatic unde urlă lupii și clămpăne obscena pasăre a nopții.”)
Roberto Bolaño descifrează „semnificațiile violenței într-un univers aflat în disoluție”. Exilul ca dimensiune interioară, înstrăinarea, (în)depărtarea alcătuiesc împreună marea temă a cărților sale: acea stare (sau senzaţie) „de a exista şi a nu exista”, căci „aici, ca şi acolo, singurătatea ajunge, în unele momente, să fie la fel de mare, doar cauzele care o determină rămânând diferite…”
În fine, Mario Vargas Llosa, Războiul sfârșitului lumii. „În istoria de la Canudos am fost convins că descopăr o adevărată sinteză a istoriei țărilor noastre, mai precis, istoria fanatismului nostru, a clipelor noastre de intransigență și a ideologiilor care ne-au influențat, care au anulat comunicarea dintre noi și care au atins nu o dată pragul absurdului, ducând la inimaginabile masacre”, spunea scriitorul explicând motivul alegerii acestui episod istoric, descris drept „crimă contra alterității”.
Am ales aceste iuți secvențe pentru a sugera vastitatea panoramică a lucrării, greu, dacă nu imposibil de comentat cu întregul complex de semnificații, și de a invita la lectură. Rodica Grigore înaintează desfășurat, cu tot instrumentarul în funcțiune și alertă. Cunoaște cărțile și ține aproape de textul lor, cunoaște opera fiecărui scriitor și evoluția sa, trimite dezinvolt la o imensă bibliografie esențială căreia îi adaugă studii punctuale despre o carte sau alta, interviuri ale autorilor comentați, oferind o așezare deschisă a acestora între marile cărți ale literaturii universale dintotdeauna.
Rodica Grigore, Tigrul și steaua. Violenţă și exil în proza latino-americană a secolului XX, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, 382 pag.