O frumusețe de carte, demnă de a sta în „rândul de farmec” pe care îl are/ ar trebui să-l aibă orice bibliotecă, este volumul Prin cafenelele din Micul Paris, publicat recent de Maria-Magdalena Ioniță. Acesta este, simultan, o istorie a literaturii române de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, o istorie urbanistică și civilizațională pentru Bucureștiul aceleiași perioade și, deloc în ultimul rând, un album cu fotografii de epocă de o frumusețe care îți taie respirația.
Despre rolul cafenelei în interbelic s-au scris rafturi de cărți de către scriitori de toată mâna, de la Tudor Arghezi și Șerban Cioculescu, la Victor Eftimiu, Claudia Milian, Vlaicu Bârna, Virgil Carianopol, Neagu Rădulescu, Emil Manu și Florentin Popescu. Literatura confesivă din interbelic, romanele, reportajele din presa cotidiană, despre care, Filip Brunea-Fox spune că erau valorificate până la plagiat de prozatori pentru descrierea atmosferei timpului, au completat tabloul și astăzi avem o imagine destul de clară despre ce au însemnat cafenelele în societatea românească interbelică.
Ce aduce nou, în aceste condiții, cartea Mariei-Magdalenei Ioniță? Precizia. Ea sintetizează toate aceste informații disparate și/sau amestecate și realizează studiile monografice a șase cafenele mitice care au transformat Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de azi) într-un fel de Montmartre sau, dacă preferați, de Cartier Latin bucureștean. Cele șase cafenele sunt: Fialkovski, Kübler, Terasa Oteteleșanu, Cafeneaua Capșa, Cafeneaua Corso și Café de la Paix. Folosind toate sursele bibliografice aflate la dispoziție, autoarea scrie povestea fiecăreia dintre ele: cum s-au înființat, cine a fost patronul (patronii), prin mâinile cui au trecut pe durata funcționării, cum erau amenajate, ce activități se organizau în interior (în unele se jucau table, în altele erau mese de biliard sau chiar se organizau baluri), care era programul de funcționare, din cine era alcătuită clientela, marile personalități care le frecventau consecvent (în primul rând scriitori, dar nu numai, inclusiv marii politicieni ai timpului), felul în care au dispărut. Fotografii de epocă indică locul precis al acestor cafenele în ansamblul arhitectonic al străzii, organizarea spațiului interior, imagini cu personalitățile care le frecventau, așezate, uneori, chiar la mesele din cafenea. Odată cadrul fixat, autoarea sugerează atmosfera generală, citând sau parafrazând mari memorialiști ai vremii și scriitori. De pildă, la cafeneaua Fialkovski, pe urmele lui Constantin Bacalbașa, îl evocă pe profesorul de matematică de la liceul Sf. Sava, Alecu Borănescu: „când juca conul Alecu ghiulbaharul (joc de table de proveniență turcească – n.a.), era reprezentație. Toată cafeneaua se aduna de jur-împrejur, erau câte trei rânduri de spectatori, unii chiar în picioare pe scaune admirau și ascultau, fiindcă conu’ Alecu cânta fiecare zar, avea rime triviale și «bon mouri», cum le spunea el.” Cafeneaua Fialkovski a murit, odată cu proprietarul ei, în 1898, iar printre cei care au frecventat-o s-au aflat în primul rând actorii Teatrului Național (se afla în imediata lui vecinătate, în locul în care se află astăzi postul de televiziune B1 TV), iar printre clienții săi de bază au fost Alexandru Macedonski și colaboratorii săi de la Literatorul, Cincinat Pavelescu, Bonifaciu Florescu, I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Radu Rosetti, Mihail Paleologu (bunicul lui Al. Paleologu – n.m.), dar și academicienii George Sion și Alexandru G. Xenopol. Fiecare cu poveștile și întâmplările lui.
La începutul secolului XX, de voie – de nevoie, centrul lumii boeme se mută la cafeneaua Kübler. Principalul pol de atracție era aici pitorescul poet Ion Minulescu. Abia întors de la Paris, acesta locuia în hotelul Imperial, aflat la etajele superioare ale aceleiași clădiri și își petrecea zilele în cafenea unde își transformase una dintre mese în cabinet de lucru. Intra lumea în cafenea așa cum, mulți ani mai târziu, la Paris, lumea dădea buluc la Café de Flore să-l vadă pe Sartre. Iar Minulescu știa să se îmbrace și să se comporte în așa fel încât să nu-și dezamăgească admiratorii. De la Eugen Lovinescu și Tudor Vianu, toți l-au remarcat și au simțit nevoia să-și împărtășească public impresiile. Iată cum îl vede Eugeniu Sperantia: „înalt, spătos, corpolent, miop, cu ochelari cu ramă neagră prea puțin obișnuiți pe atunci (…), cu o pălărie cu borul larg (…). Era nespus de agreabil în societate, spiritual, cu replice sau «apropos»-uri neașteptate, deși vorba îi era lentă, molcuță și cu aparență distrată”. Austerul Eugen Lovinescu vede puțin altfel toate aceste calități care l-au fascinat pe Eugeniu Sperantia: „cu un trabuc inuzabil, lipit veșnic de buze, înzestrat cu o facondă meridională, pitorească și fanfaroană, agresiv și veșnic nemulțumit”. Cât despre Victor Eftimiu, acesta crede că poetul afișa cu bună știință „poza de boem ostentativ, stilul vestimentar cam țipător (…), exuberant, familiar, cu gesturi largi, dezordonate, cu țipete stridente (…), năvălind ca un torent”. De aici până la vorba „lentă, molcuță” evocată de Eugeniu Sperantia e o cale atât de lungă… Nu este exclus, pe de altă parte ca memorialiștii să-l fi surprins în zile diferite, cu alte umori sau ca scriitorul însuși să-și fi modificat registrul stilistic în funcție de interlocutor. Cert este că uriașele sale fulare englezești în culori diferite, cămășile cu imprimeuri îndrăznețe, pălăriile cu boruri imense, remarcate de pictorul Nicolae Dărăscu, îi dădeau un aer cam ciudat în peisajul anilor de început ai secolului XX.
Dar înghesuiala zilnică de la Kübler mai avea și o altă cauză. Explică Maria-Magdalena Ioniță: „Patronul cafenelei, «papa Kübler», un bărbat cu statură impunătoare și cu un pântec pe măsură, omniprezent, supraveghea atent activitatea în local, protejându-i «ca pe niște buruieni fără leac» pe scriitorii pentru care amenajase special câteva mese lângă un stâlp din centrul cafenelei. Totodată încerca să reprime, cu blândețe, tendințele de respingere venind din partea unora dintre clienții săi serioși – «plătitorii», deranjați de discuțiile aprinse ale boemilor, dar și din partea chelnerilor plictisiți și vizibil nemulțumiți că trebuie să-i servească pe poeți numai pe credit, fără a încasa bacșiș”. Dincolo de simpatia pentru poeții famelici putea să fi existat în această decizie curioasă a patronului și unele motive pragmatice. Oricând ar fi fost posibil ca pe ușa localului să intre vreun admirator al lor cu bani, ca în cazul de mai târziu al scriitorului Octav Desilla, la Café de la Paix sau Maria Tănase, care, tot acolo, a plătit consumația tuturor celor prezenți în local. Nota, în asemenea situații era mult mai ridicată decât dacă generoșii filantropi și-ar fi plătit doar propria consumație, iar vechile datorii ale famelicilor tot urmau să fie până la urmă achitate. Mai mult, aerul boem dat de prezența poeților putea fi un punct de atracție pentru local, susceptibil să atragă noi clienți „plătitori”. Până la urmă protejarea scriitorilor săraci de către patron putea fi considerată o acțiune de PR avant la lettre.
Clienților de la Kübler le-a povestit Barbu Ștefănescu-Delavrancea, în premieră, argumentele pe care le va utiliza în procesul Caragiale-Caion, așa cum își amintește Vintilă Rusu Șirianu în cartea Vinurile altora… că a auzit de la tatăl său Ion Rusu-Șirianu.
Tot aici venea în fiecare dimineață Nicolae Iorga, pentru un fel de ședințe de redacție la Sămănătorul, la care participau mulți membri ai redacției și colaboratori. La Kübler se întâlneau prin anul 1908 Minulescu, Sadoveanu, Emil Gârleanu, Dimitrie Anghel, Șt. O. Iosif, Liviu Rebreanu pentru a discuta înființarea primei Societăți a Scriitorilor Români și tot aici își făceau veacul pictorii Nicu Dărăscu, Camil Ressu, Jean Steriadi, Ștefan Luchian, Iosif Iser etc.
Cu siguranță, cafeneaua Capșa este cea mai cunoscută din Bucureștiul primei jumătăți a secolului XX. A fost un furnizor al Casei Regale; Iuliu Maniu venea în fiecare zi pentru masa de prânz, Ion C. Brătianu și fiul său Ionel erau clienți de bază. La fel, diplomații și oaspeții importanți care vizitau România. Până și Petru Groza i-a trecut pragul, atras de celebritatea ei. Aproape tot ce se întâmpla în acele timpuri era legat într-un fel sau altul de Capșa. Lista celor care i-au trecut pragul este fără de sfârșit și de pe ea nu lipsește niciun nume important. Maria-Magdalena Ioniță are inspirația să reproducă și câteva meniuri tipărite pentru evenimente speciale, meniuri care dovedesc luxul suprem, probabil foarte costisitor, pe care îl putea oferi Bucureștiul la momentul respectiv. Să mai spun doar că la Capșa clienții puteau să consulte zilnic, gratuit, toată presa internațională care ajungea la București: New York Times, Herald Tribune, Le Figaro, L’Intransigeant, Paris Soir, Freie Presse, Wiener Presse, Vie à la Campagne, Science et Vie, Vie Parisienne, Candide, Marianne, Femina, Die Damme. Ce mult s-a schimbat atmosfera cafenelelor bucureștene de la ghiulbaharul conului Alecu, la distincția occidentală de la Capșa!
Prin cafenelele din Micul Paris, cartea Mariei-Magdalena Ioniță este, indirect, o frumoasă poveste despre modernizarea României și schimbarea mentalităților în prima jumătate a secolului XX. Cum ar fi arătat astăzi România dacă acest proces ar fi continuat? Au venit însă anii comunismului, în care toate au luat o altă întorsătură. În privința boemei scriitoricești din anii comunismului, cred că nu ar fi fost lipsit de interes dacă autoarea ar fi adus în discuție atmosfera și întâmplările de la restaurantul Uniunii Scriitorilor aflat la Casa Monteoru. Și locul, și oamenii, și replicile, și întâmplările (inclusiv cele cu microfoane în scrumiere) ar merita din plin un asemenea efort. Poate, cu prilejul unei ediții viitoare.
Maria-Magdalena Ioniță, Prin cafenelele din Micul Paris,
Cuvânt înainte de Georgeta Filitti, Editura Corint Books, București, 2020