La Muzeul de Artă din Craiova, în „salonul Țuculescu”, se află pus deoparte, pe un șevalet, tocmai pentru a atrage atenția că simezele nu-s de ajuns spre a te înfrupta din miraculos, deci, există un tablou faimos: autoportretul lui Țuculescu, cu ochiul stâng acoperit de o frunză. Autoportret cu frunză. Sugestia pe care o induce autorul este la îndemâna oricui, orice interpretare fiind ad libitum. Sigur, nu există nicio similitudine cu tulburătorul tablou al lui Victor Brauner, din 1930, Autoportret cu ochiul scos. Diferența uriașă constă în forța dinamică și, am spune, cuantumul de durere (nemaivorbind de curentele cărora cei doi pictori le aparțin!). Brauner nu mai poate vedea cu ochiul acela, pe care, de altfel, îl va și pierde, provocându-i nu doar o basculare ireversibilă a destinului, dar și o suferință atroce până la sfârșitul vieții. La polul opus, Țuculescu beneficiază de un credit uriaș: el poate oricând dezlipi frunza. Sau, dacă vreți, el poate înlătura vălul Maya, recăpătându-și vederea. Privilegiu care pictorului suprarealist îi e refuzat. Dez-lipirea e, de fapt, o des-tăinuire. O mărturisire. O stră-lucire a realității interioare. O iluminare…
Aceste conexiuni mi-au fost provocate la finalul uneia dintre cele mai derutante cărți ce mi-a fost dat să le citesc în ultima vreme. Apărută în două volume și însumând peste 800 de pagini, ea e scrisă de un remarcabil om de cultură, a cărui eleganță și spirit nu sunt întrecute decât de acel inconfundabil maintien tipic unui vlăstar de viță nobilă. Un domn care se numește Radu Boroianu. Titlul ei: Despovărarea. Mi se pare de o extraordinară intuiție opțiunea autorului pentru această vocabulă extrem de sonoră, cu un mănunchi semantic deosebit de bogat și cu o profundă geografie conotativă (ba, chiar și existențială!). Căci a te despovăra înseamnă a scăpa de o grea povară. A te însenina. A te limpezi. A te lumina. Și chiar asta este această carte: un exercițiu de iluminare, de (auto)analiză asupra simțurilor și instinctelor (poate că asupra acestor două componente simptomatologice ale personalității umane ar fi bine ca exegeții operei lui Radu Boroianu să mai insiste, fiindcă aici se ascunde, în plan hermeneutic, o promisiune extrem de mănoasă!).
Cartea este un monument de conștiință, un raccourci considerabil al vieții unui puști care, la nici 8 ani, beneficiază de portretul în creion realizat de unul dintre cei mai mari artiști români (din nou, coincidență, Ion Țuculescu!). Este o viață (așa cum a fost) încărcată de parfumul poveștilor de odinioară, pe care autorul le deapănă, de pildă, urcând spre obârșiile sale, vrăjit de dorința de a-și explicita patronimul cu aventurile sale clocotitoare (De nominis origine – se intitulează subcapitolul). Dar nu numai din această cauză amplul opus se subintitulează „roman autobiografic”, cu o subnotă de o blândă ironie: Memorii în răspăr și adevăruri subiective. Adevărul (la fel de „subiectiv” ca și uriașa călătorie în memorie a lui Radu Boroianu) este că „romanul” nu e doar un simplu roman. Nu e nici La Medeleni, nici Cișmigiu et comp., nici Romanul adolescentului miop, deși, culmea, tatăl lui Radu a copilărit cu Mircea Eliade pe aceeași faimoasă stradă Mântuleasa. Ci este o extraordinar de șarmantă și complexă narațiune asupra unei vieți, pe care eu personal, ca prieten mai tânăr al lui Radu, n-am bănuit-o niciodată a fi atât de bogată, de generoasă, de îmbelșugată în detalii legate de oameni, istorie, iubire, onoare, principii, respect, probitate, cinste și demnitate. Toate, centrate în jurul familiei boierești Boroianu (și a celei materne, Burileanu), într-o sintaxă aiuritoare – parcă am fi într-un roman al lui Galsworthy! – împănată cu mătuși, unchi, veri, verișoare, nepoți, prieteni, iubite, ibovnice, oameni politici, negustori, avocați, scriitori, artiști etc. Fără să vreau, ea îmi amintește de faimoasa Cronică de familie a lui Petru Dumitriu, fiindcă chiar are mireasma unei cronici (e ca și cum autorul a adunat în spațiul întregii clădiri a memoriei sale toate timpurile și anotimpurile de origine ale familiilor Boroianu și Burileanu!). O cronică „împovărată” de aroma unei istorisiri iterative, de genul O mie și una de nopți, ce n-ai vrea să se mai termine niciodată. (NOTĂ: Poate că aici, în ampla punere în scenă a acțiunii sutelor de personaje, regăsim atât virtuțile literare ale unui scriitor remarcabil – care însă a preferat, din motivele sale, cu preeminență statutul de martor tăcut al vremii – cât și calitățile regizorului Radu Boroianu, știut fiind că „la bază” este absolvent de IATC, secția regie; am scris „la bază”, pentru că, mai târziu, personalitatea regizorului avea să fie îmbogățită cu abilități de diplomat, cu erudiție de critic și istoric de artă și cu rafinament de colecționar.)
Am scris mai sus că Despovărarea este o carte derutantă. Și chiar este inedită, pentru că, pe lângă fermecătoarea poveste a vieții sale, autorul adună laolaltă și alte „produse” ale spiritului personalității sale: cronici de artă și teatrale, rapoarte de expertize, note de călătorie, schițe de regie, caiete-program ale unor spectacole regizate la Teatrul Al. Davila din Pitești (unde a fost regizor), apoi, eseuri politice (a fost unul dintre cei mai sănătoși la cap lideri liberali, deși, aproape ca-ntotdeauna – ar spune Radu – speranțele și așteptările nu i-au fost împlinite, fiind înlocuite de o serie de ghinioane), discursuri diplomatice (din ceea ce el a numit, „diplomația culturală”, căci a fost ambasadorul României în Confederația Helvetică între 1997 și 2001, unde a făcut nu puține lucruri de ispravă). Ba chiar și un răvășitor album foto, la sfârșitul cărții, care aduce un plus de autenticitate acestei enciclopedii a destinului, semnată de Radu Boroianu.
Practic, un șir de evenimente luate ca notații seci s-a dezvoltat și a fost lăsat să crească în memoria fabuloasă a autorului, precum un aluat fermecat.
Așadar, Radu Boroianu (n. 20 septembrie 1942, București), om de cultură și politician român, fost senator în legislatura 1996-2000, ales în județul Ilfov pe listele PNL. Ultim descendent a două ramuri din vechile familii românești Boroianu și Burilianu (Burileanu). Absolvent al Liceului Dimitrie Cantemir din București, 1960; absolvent al IATC – I.L. Caragiale, Facultatea de Regie, 1968; studii de psiho-sociologie. Membru al Asociației Oamenilor de Teatru, din 1968; membru UNITER, din 1990. Colaborări cu teatre din țară și străinătate, cu Televiziunea Română și Teatrul Radiofonic. Publică cronici și eseuri teatrale, traduceri și studii introductive în volume din literatura franceză (1967-1990). Regizor de teatru și director artistic la teatrele Țăndărică, Ion Vasilescu și Al. Davila (1968-1990). Redactor-șef, apoi director, al cotidianului Viitorul Românesc. Președinte al Trustului de Presă și al Editurii Viitorul Românesc (1991-1994). Ministru al Informațiilor Publice și Senator PNL (1996-1997). Ambasador al României în Elveția (1997-2001), unde inițiază, printre altele, amplasarea – cu fonduri private – a două creații ale sculptoriței de origine română Andreea Bove: bustul monumental al lui Mihai Eminescu, de la Vevey și cel al lui Yehudi Menuhin, de la Gstaad. Secretar pentru Francofonie. Reprezentant personal al Președintelui României în Consiliul OIF (2005). Președinte al Institutului Pentru Liberă Inițiativă (2002-2005). Vicepreședinte Relații Publice și Internaționale al RP, cu sediul la Paris (2006-2008). Președinte-Director General și Fondator al Casei de Licitații Artmark și al Galeriilor Art Society și Point Contemporary (2008-2010). Organizator și Președinte al ACOAR (Asociația Comercianților de Opere de Artă din România), membră a CINOA / Asociația Internațională a Negociatorilor de Obiecte de Artă (2009). Administrator al Galeriei European Art Gallery, alături de Mihai Covaci și Jan de Maere (2010-2015). Președinte al Institutului Cultural Român (2015-2017). Distincții: Cavaler al Legiunii de Onoare, Franța (1998) și Ordinul Național „Pentru Merit” în Grad de Comandor (1 decembrie 2000).
Revenim la conexiunea din debut, cu Autoportretul cu frunză al lui Ion Țuculescu, de la Muzeul de Artă din Craiova. Prin monumentala sa Despovărare (o carte ce merită poate mai multă atenție pe piața lecturii și a aparițiilor literare), Radu Boroianu face un gest metaforic, la care nimeni, nici autorul tabloului citat, nu s-a gândit. Spre a se despovăra, el dez-lipește frunza de pe ochiul său stâng, spre a fi văzută, în toată splendoarea ei, personalitatea sa luminată.
Radu Boroianu, Despovărarea – Simțuri și instincte, Tracus Arte, București, 2019