Uneori, din lăcomie sau din plescăitul de plăcere al aducerii-aminte, nu-ți ajunge timpul să spui toată povestea, deși ea parcă e mai frumoasă ascultată toată. Și atunci, naratorul n-are ce face și o împarte în două. O narațiune bicefală. Ceea ce și acum se va întâmpla. Spre a nu lăsa să-i scape, din grabă, printre degetele memoriei, strălucirile epice ale aceleași narațiuni, cronicart-ul s-a gândit să depene poveștile diferite a două chipuri aparținând însă aceluiași mirabil act al creației. Pe care le-a admirat ieri. Sau parcă ieri…
UN SPIRIDUȘ COLOSAL – În afară de starea de grație, Mircia Dumitrescu n-are nicio stare. Nu stă locului deloc. Este făcut din nestare. Aidoma unui djinn din O mie și una de nopți, el este de-o dinamică aiuritoare, de o mobilitate ce poate năuci până și pe cel mai cumpătat negociator de simpatii. Cu statura lui liliputană (să zicem, pe lângă un Florin Codre sau un Vlad Ciobanu, ca să nu luăm decât doi dintre uriașii sculpturii românești!), Mircia e peste tot și în același timp. Inventica lexicală populară românească a scornit termenul țâști-bâști. Pe un palier însă ceva mai cult, pare una dintre acele creaturi fantastice, numite cronopi, din prozele lui Julio Cortázar. Căci, cum ar veni, el este sincron cu toate timpurile sale particulare și simultan cu toate spațiile personale (inclusiv cele de exprimare!). Alintătura de „Mircică” îi vine de la cel mai bun prieten al său din tinerețe, Nichita Stănescu, în timp ce, la schimb, el a împrumutat de la „Marele Blond” adresarea afectuoasă cu „bătrâne…!”.
Ieri – e vorba însă de un „ieri” aproape cosmic și universal, deși e datat 3 iulie – Mircia Dumitrescu, grafician, pictor și sculptor, dascăl și academician, a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani. Dar nu pentru asta a devenit unul dintre cei mai mari artiști români, fără al cărui nume nu se poate scrie istoria artei românești contemporane. E vorba de un dar primit de Sus, de la Dumnezeu, parcă pentru a-i încuraja măreția taliei. Și, tocmai pentru a proba forța devastatoare a talentului său, în vara aceasta a deschis aproape simultan trei expoziții: la Muzeul Național Cotroceni, la Academia Română și la Muzeul Bruckenthal-Sibiu. Urmând ca, în octombrie, să fie sărbătorit la Muzeul Național de Artă al României, cu o retrospectivă de o aceeași strălucire magnificentă; aceea de care, în general, trebuie să se bucure orice clasic în viață.
Pe lângă acest har divin, Mircia Dumitrescu este dăruit și cu o forță uriașă, cu o putere, cu o rezistență extraordinară la efort și cu o perseverență pe care n-o egalează decât orgoliul lui de mare creator, care știe că e mare: „N-am timp, bătrâne! Eu trebuie să-mi termin opera!”. Apoi, adaugă șoptit-râzând: „Încă nu m-am maturizat!”. Pe timpul pandemiei, a realizat (așezate apoi în bibliotecă, lângă alte zeci!) patru volume, caiete groase de mari dimensiuni, legate în piele, cu lucrări pe hârtie manuală, un fel de Jurnal de pandemie conținând mii de acuarele (exerciții, inspirații, frânturi de vis, vedenii, peisaje închipuite, fulgurații de amintiri despre bunicul care a murit în Primul Război și despre tatăl, care a murit în Al Doilea Război, despre bunica sa, care l-a crescut etc.). Pe toate intenționează să le doneze Bibliotecii Academiei, spre a se realiza un fond de nemurire: Fondul Mircia Dumitrescu. Și ce credeți că a făcut el, la ce șiretlic a recurs? A lucrat acuarelele pe ambele fețe ale paginilor sau pe două pagini în oglindă, preventiv, spre a nu fi rupte și comercializate după dispariția sa.
Lista isprăvilor sale de har, viață și afecțiune este incomensurabilă. Așa cum nu pot fi măsurate clipele de prietenie frățească, petrecute în tinerețe, cu Nichita, care i-a mântuit numele, dedicându-i zeci de poezii, tot astfel nu pot fi epuizate toate expozițiile sale, toate gândurile foștilor săi studenți, ajunși astăzi o întreagă generație de artiști și dascăli valoroși, de recunoștință și admirație sacrosanctă față de el, Magister Magnus, Mentorul Unic, Patriarhul gravurii românești contemporane, membrul corespondent al Academiei, ilustratorul Tristelor și Ponticelor lui Ovidiu și al Poveștilor lui Ion Creangă (pentru care a obținut doi ani la rând Marele premiu pentru ilustrație la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig) ori medaliatul cu Ordinul Cultural în grad de Cavaler, la categoria Arte Vizuale și Literatură. Și, apropo de dragostea pentru carte (nu doar că a ilustrat sute de cărți din literatura română contemporană și cea clasică, dar a și creat, construit sau zămislit nenumărate cărți-obiect), nu e puțin lucru să remarcăm că Mircia Dumitrescu e unul dintre marii ilustratori ai operelor lui Mihai Eminescu, reușind să găsească o formulă de lucru originală de tipărire, realizată și cu ajutorul tehnicii digitale, prin care sunt reproduse integral manuscrisele poetului național.
Relația lui cu literatura s-a materializat și prin strânsa colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române. După ce a avut ca atelier un mic spațiu în curtea Bibliotecii Ion Creangă (de fapt, acareturile hotelului pe care l-a deținut Al. Marghiloman, astăzi, clădirea ambasadei Franței), Mircia s-a mutat în clădirea „Grivița” a MNLR, unde i-a fost dăruit un spațiu pentru atelier, la etaj, iar una dintre sălile de la parter i-a fost dedicată, purtând chiar numele artistului. Aici, graficianul și-a instalat presele de gravură (pe care le-a mutat de la subsolul Academiei de Arte), unde își imprimă în mod curent lucrările. Proiectul la care visează este ca aici, împreună cu discipolii săi, să recreeze un atelier internațional de gravură, așa cum era, cândva, faimosul Podul din strada Speranței nr.15, de care se leagă însăși istoria gravurii românești contemporane.
Despre tehnica artistului, fiindcă trebuie remarcat și acest palier de lucru, cel mai bine se exprimă unul dintre exegeții operei sale, artistul și muzeograful Anastasia Stoiciu: „Tehnica de lucru în acuarelă a lui Mircia Dumitrescu este una deosebită. Lucrează în general cu hârtie manuală, pe care o comandă la o fabrică din Budapesta și trasează cu apă desenul, după care, cu pensula înmuiată în culoare, picură pigmentul și îl lasă să se precipite în urma de apă. Astfel, obține suprafețe mari de culoare, compacte, picturale, pe care nu se poate observa pensulația. Își prepară întotdeauna singur culorile, din pigmenți pe care îi cumpără din diverse țări, îi zdrobește, amestecă lianți pe bază de pastă de orez, pe care i-a descoperit în ultima vizită în Coreea de Sud (unde i-au fost apreciate lucrările); adaugă aglutinant pentru fiecare nuanță păstrată în câte un borcan special. După ce suprafețele colorate s-au uscat, intervine cu noi straturi de culoare, cu penița cu cerneală sau își reface texturile cu ajutorul unui burete de sârmă ori mixând tehnicile.”
Trebuie să recunoaștem că orice lucrare (și aici ne referim doar la acuarele) presupune procese laborioase, ce se suprapun perfect ideilor care bântuie fantezia autorului. E un timp adăugat timpului general al operei sale, care, în cazul său, pe lângă acuarele, cuprinde și lucrări de sculptură, de grafică, de gravură; tânjind, poate fără să vrea, spre acel ideal renascentist de uomo universale. Zice el undeva „Dacă trăieşti, te apuci de multe lucruri pe care ai dori să le înţelegi! Formele de exprimare sunt transferări ale acestor trăiri existenţiale, mărturisind, visând că poţi comunica. Cât despre polivalenţa renascentistă, o iau ca pe o glumă şi încerc să răspund în aceeaşi tonalitate, amintindu-l pe Nichita Stănescu care, cu tonul său inconfundabil, serios-şugubăţ, stabilea timpul limitat al vieţuirii poetului, ca şi al pictorului, fiindcă îşi găsesc formele de exprimare repede, pe când prozatorul şi sculptorul au nevoie de mai mult timp pentru a se… construi.”
Păstrând tonul anecdotic nichito-mircian, putem conchide și noi că amestecul de stiluri, de specii și de forme (nu doar pictură și acuarelă, dar și tentația sculpturii, care, cel puțin până acum, i-a produs nenumărate bucurii ale recunoașterii valorii) l-a adus pe Mircia Dumitrescu la venerabila vârstă de 80 de ani. Pe când prietenul său, Nichita, a ars foarte repede. Prematur. Dar nu mai puțin genial, chiar dacă fulgurațiile lui sapiențiale – care au marcat a treia revoluție a limbii poetice românești, după cea a lui Eminescu, apoi, a lui Arghezi – nu se pot compara cu strădaniile, cu eforturile, cu volumul uriaș de travaliu, în cazul sculpturii sau al gravurii.
Expoziția de la Muzeul Național Cotroceni se intitulează Peisaj românesc cu oameni și sfinți. Parcurgând un ciclu de acuarele (cred că sunt vreo 18) de dimensiuni medii (80 x 60 cm), înșirate de-a lungul culoarului de 20 m, cu subiecte – cum le-am numit eu, pleinair-iste – căci ciclul cuprinde instantanee cu personaje surprinse în cele mai diverse atitudini ale vieții în general dintr-o gospodărie românească, am remarcat transparența culorilor, ce par anemizate. Ele sunt aidoma personajelor umane înseși, care, toți acești oameni simpli au ceva de sfinți, cu trupul lor vlăguit, debil și chipul longilin, cu obrajii supți și uscați parcă de o sihăstrie îndelungată. E un fel de „paradis în destrămare” blagian, în care peisajul destructurat creează (ba chiar impune dictatorial!) personaje asemănătoare, uscățive și devitalizate, aproape anorganice. Oricum, ciclul acesta mi se pare, dincolo de entuziasmul stilului și al tehnicii de culoare folosite, cumva trist. El reprezintă, de fapt, mesajul ascuns al unei vârste nemărturisite a declinului. Vârsta unui crepuscul apăsător prin inexorabilul său.
În altă incintă, cea cu turlă înaltă, pe lângă un șir de acuarele de mari dimensiuni ce înfățișează peisaje aproape lichide (culorile pădurilor parcă se scurg evanescente, creând aceeași impresie de „destrămare”), se află o sculptură complexă, Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul (un șarpe uriaș ca o anacondă, compus secvențial din fragmente groase de lemn). În timp ce înfige sulița în monstru, sfântul privește în sus, exact în „adâncul” drumului spre lumină. Sugestia e clară: da, de Acolo îi vine forța de a învinge Răul. Apoi, remarcăm un grup statuar uriaș, cu personaje înalte de aproape 4 m, așezate unul lângă altul și sprijinite de pereții de cărămidă, exact sub arcadele ferestrelor false. Ele îi înfățișează pe Iisus și cei 12 apostoli, fiecare cu o uluitoare expresivitate particulară pe chip. Singurul care stă mai departe este un personaj pe al cărui chip se ghicește îndoiala, ezitarea de a se alătura grupului. Fără îndoială, e Iuda.
Sculpturile din lemn ale lui Mircia Dumitrescu sunt lamelare, minimal volumetrice, aproape bidimensionale. E cazul celor trei oi, urmate de mieii ca niște secțiuni de ovine amputate și uitate în urmă, precum niște resturi. În coada șirului, un element bizar: un fragment de piatră dintr-un capitel de coloană ionică, exact acela cu volutele inspirate de cornute. Incinta în care se află acest grup este completată pe pereți cu lucrări grafice mai vechi, care înfățișează la modul cel mai crud și naturalist ideea de sacrificiu.
Sau lucrarea cu femeia în poziție de naștere, din trupul căreia iese pe jumătate un corp inform de copil care urlă. Probabil, „Viațăăă!”. Ori silueta poetului Fernando Pessoa (de astă dată turnată în bronz), foarte naturală, de la picioarele căruia însă lipsește pisica tradițională (pe care Mircia Dumitrescu a promis că o pune!). Apoi, mi-a atras atenția în mod deosebit o gravură de format mic (în comparație cu celelalte tablouri!), ce înfățișează o femeie culcată într-o parte, ca și cum ar dormi. E bunica artistului, tot o sfântă, căreia, aflăm mai târziu, îi este dedicată întreaga expoziție. Ea se esențializează foarte inteligent dintr-un ghem de linii curbe, ca niște reverberații, reprezentând poate fluidele memoriei din care nepotul își zămislește propria bunică.
În fine, ca o reală performanță a tehnicii, nu trebuie uitată holograma sculpturii ce-l înfățișează pe Cioran, o capodoperă copleșitoare…
Asta a fost ieri. Mâine, vom merge la o altă expoziție semnată: Mircia Dumitrescu.
O COBORÂRE ÎN STAȚIA CEHOV – Inspirat de o fabuloasă retrospectivă, In memoriam Iuri Isar, deschisă la Muzeul Național al Literaturii Române, am purces la a scotoci prin cotloanele memoriei o întâlnire (un dialog pe care l-am înregistrat!), în atelierul său din strada Eforiei, acum mai bine de zece ani, cu artistul care, în luna mai ce trecu, ar fi împlinit doar 60 de ani. Parcă a fost ieri…
…Avea alura unui personaj din Cehov. Aşa cum l-am descoperit, pe capul cu părul vâlvoi, o pălărie cu boruri mari, în picioare cu cizme maronii, cu carâmbi înalți, pantaloni bufanţi, jiletcă de piele şi o rubaşcă de flanelă pe dedesubt, după care, în jurul gâtului, o eşarfă înfăşurată neglijent, apoi, cu barba rară, dar înspicată, întreaga faţă trădând o bonomie fără seamăn, Iuri Isar, mai ales atunci, la vârsta aceea de 50 de ani (din păcate, avea să mai trăiască încă doar patru!), părea coborât direct din marea literatură rusă. Semăna leit cu un moşier din acela scăpătat, pe care îl întâlneşti în orice piesă a lui Anton Pavlovici, cu ochii pe puşca atârnată de un cui, în salon, şi cu care se va juca drama finală (a devenit deja un loc comun observația că, dacă într-o piesă din Cehov, va apărea în actul I o puşcă pe un perete, în actul III ea sigur va fi folosită!). Dar Iuri nu avea nimic din buimăceala depresivă sau răceala sufletească uscată şi zbârcită a acelor personaje de veșnic amurg, decadent-afanisite și etern sastisite. Ci, dimpotrivă, artistul era înnobilat de o bucurie de viaţă, de un tonus al creaţiei şi de dorinţa pătimaşă de a se dărui, pe care le simțeai numaidecât, ca o vibraţie, ca un fluid ce te gâdilă plăcut la suflet.
2011. Sfârşit de iarnă-n Bucureşti. Mizerie. Zloată. Frig. Strada Eforiei, acolo unde, într-un imobil celebru al artiştilor, exact vizavi de Poliţia Capitalei, la etajele superioare sunt ateliere ale UAP, în vreme ce la cele inferioare s-a instalat o policlinică. Bref! Oriunde, aici, în clădirea asta, te poţi trata. Etajul şase. Uşi pe-o parte şi pe alta, ca la un bloc cu garsoniere. Înăuntru la Iuri e cald. Cafeaua fierbinte. Doar sticla de Chivas este de 5 ani. Singurul factor de stres mi se pare fereastra ce dă spre Poliţie, peste stradă, la nici 20 de metri.
Am ales să vorbim despre trei pasiuni devoratoare: meseria de dascăl, teatrul şi Vasile Voiculescu (însemnând iubirea pentru carte, ca obiect de spirit!). Dar, mai întâi, numele. „Ai grijă, Isar, nu Iser!… Vine de la Pătârlagele, fiindcă acolo m-am ivit. Am aflat mai târziu că «isar» înseamnă «înzecit» în ebraică, apoi, o mare mândrie a mea a fost când, împreună cu copiii, în autocar, în excursie în Germania, am trecut podul peste râul Isar. Fiţi atenţi, le-am zis!” „Sau de la Isarlîk…?” „Nu ştiu.” „Dar ce căuta Iuri… la Pătârlagele?” „Da, m-am născut de Înălţare şi, cu două luni înainte, Gagarin zburase în cosmos, aşa că, s-a gândit tata, de ce nu Iuri?”.
A fost, timp de peste un deceniu, director adjunct de liceu. În 1990, aflându-se cu o treabă la Liceul de Arte Plastice, brusc a avut o revelaţie… Lucrul cu copiii, care, avea să afle mai târziu, l-a subjugat total. „Nu numai că-ţi pui probleme vorbind cu ceilalţi – adică mai mulţi decât tu, unul, singur în pustietatea atelierului – dar ai cumva şi o altă responsabilitate. Acest tip de metabolism existenţial creează alte trasee de comunicare, cu totul alte consumuri, decât în munca de atelier.” „Te simţi un îndrumător, adică acela care arată drumul?!” „Da, de aceea vorbeam de răspundere, trebuie să ştii să-i captezi pe copii, pentru a le pune talentul în mişcare… Şi mai e ceva, ştii că şi eu învăţ de la ei? Fiindcă au o prospeţime, o linie de privire mai crudă, mai nouă, care nu mai poate fi performată de retina noastră îmbătrânită… Metabolism, cum spuneam!”. Apoi, mi-a povestit despre cum, în 2006, 800 de copii din şcoala sa, Liceul de Arte Plastice N. Tonitza (de la cei mai mici, la cei mai mari), au pictat cea mai lungă pânză, 3.648 de metri, timp de trei săptămâni, înregistrată în Guiness Book, în beneficiul UNICEF. „Ce era interesant era că eu nici nu mai trebuia să-i îndrum, să le dau vreo indicaţie sau să le arăt vreo direcţie. Copiii ajunseseră la un aşa grad de compatibilitate, de voluptate aş zice, încât se completau unul pe celălalt.” Apoi, despre taberele pe care le organiza împreună cu ei, ca să-i deprindă cu gravura, cu lucrul la miniaturi, cu icoanele pe sticlă, cu pictura după natură… „De fapt, copiii sunt pentru mine o epopee!”.
Pauză. Până se duce să ia sticla de apă minerală din oficiu, întreprind o vizită la muzeul Isar. Mă ridic de pe scaun şi, ocolind masa mare de lucru, fac rapid un tur de orizont prin atelier. Cât mă ţin ochii. Într-un colţ, un tablou mare, pe doi pereţi, în format triptic, care a făcut parte dintr-o expoziţie anterioară, ce îmbină viziunea lui de pictor cu aceea de scenograf („Am maturitatea mea în teatru, de aceea inovaţia de a recurge la scenografierea gravurilor mele mi-a venit ca un gest, ca un ceva foarte firesc!”), în faţă cu o aglomerare de cuburi (din expoziţia de la Simeza, din 2009, Amintiri din realitatea imediată), alături, o policioară de lemn sculptat, pe ea – obişnuita aglomerare de obiecte ce par că nu fac trebuinţă (de la un ulcior de pământ, o cană şi o piuă de lemn, până la tubulatura unei trompete, un ştiulete de porumb, o icoană, un sfeşnic, o rolă de scotch sau un şir de covrigi uscaţi!). Pe jos, la baza peretelui, o ladă de zestre superbă, cu capacul în sus, iar înăuntru numai cărţi. Sunt cărţile ieşite din mâna lui Iuri, pe care le-a migălit de-a lungul anilor, de-a lungul zilelor de visare, de-a lungul nopţilor de trudă, cărţile pentru care artistul era gata să-şi frângă orice lacrimă şi orice suferinţă. Pe un alt perete, gravuri aşezate după geam şi ochiul se răzleţeşte în risipă, fiindcă nu ştii unde să te opreşti cu privirea (n.m. pe unele dintre ele aveam să le revăd, după zece ani, la expoziția de la MNLR!), la pasărea-peşte, la fântâna cu roată pe butucul căreia se înfăşoară un om, la cei doi peşti aşezaţi în cruce, la picătura caroiată în pătrate, în interiorul cărora se găsesc de toate, de la peisaje, la chipuri de om şi de la flori la troiţe, la torsul unei femei ca o clepsidră sau la triunghiul decupat din pământ, pe care artistul ni-l aşază în faţă, precum ochiul divin care ne urmăreşte (htonic!). Mai departe, ocolind masa, aproape de geam, şevaletul pe care se află cele mai recente două lucrări ale lui Iuri. Două uleiuri pe pânză – aşa i-a venit pe moment – două peisaje cu pomi având aceeaşi aşezare, în răspăr cumva, pe care am observat-o şi în câteva gravuri, un fel de livadă strâmbă, căutându-şi parcă dreapta închinare faţă de cer (iarăși, o lucrare pe care aveam s-o revăd în retrospectivă!).
Teatrul – o mare iubire. A fost, până să intre la facultate, prin repartiţie de la liceu la Bulandra, pictor, producător de decoruri, zugrav de butaforii, realizator de afişe, caiete-program de sală. Bulandra: rezervaţia de zimbri a teatrului românesc. „Îţi dai seama, când mă gândeam că pun mâna pe aceeaşi clanţă a uşilor, că respir acelaşi aer cu… nu ştiu cine să-ţi spun, Fory Etterle, Clody Bertola, Mişu Fotino, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu… mă lua cu ameţeală pur şi simplu.”
Cu timpul, scena a devenit a doua viaţă a lui Iuri. Nu întâmplarea că era nepotul marii actriţe Coca Andronescu, ci pasiunea, abilităţile, hărnicia şi respectul pentru o lume în care iluzia este luată foarte în serios, devenind un veritabil nutrient natural, au făcut – conjugate toate – ca Iuri Isar să ajungă unul dintre scenografii remarcabili. Scenografia semnată la D’ale carnavalului (la Teatrul Naţional, în 2002) sau Ce formidabilă harababură de Eugène Ionesco (la Teatrul de Comedie) îl plasează în rândul maeştrilor acestui gen, devenind astfel membru al familiei de artişti-scenografi, din care fac parte un Dan Jitianu sau Mihai Mădescu ori Andrei Bot. Aceleaşi calităţi, dar, de astă dată umane, l-au apropiat până la prietenie, de actori ca Florian Pittiş, Virgil Ogăşanu, Petrică Gheorghiu sau regretatul Cornel Coman. Apoi, brusc, s-a întors la şevalet. Mai exact, împărţindu-se între atelier şi elevii lui de la şcoală.
Pasiunea însă nu-l părăseşte. Se retrage doar puţin. Face un pas înapoi, în suflet. „De fapt, tot ceea ce fac are legătură cu teatrul, undeva, în subconştient, probabil. Uite, să luăm de pildă „Amintirile…” (n.m. e vorba de expoziția intitulată Amintiri din realitatea imediată)! Sunt reverberaţii ale unei întâmplări care tot înspre teatru se duce. Cu ani în urmă, văzusem în holul Teatrului de Comedie o expoziţie cu 30 de litografii de Ionesco. Îţi dai seama, 30 de desene originale, realizate de mâna lui Eugène Ionesco!… Uluitor! Ei bine, află că portretele acelea m-au marcat, au devenit pentru mine pattern-uri. Le-am dat o nouă perspectivă, le-am lăsat să se „prelingă” pe cuburi. Portretul pe cub este o deformare a planului în spaţiu, care apoi, într-un alt plan, cel ideatic, se adună. Se recompune.” În 2009, la Salonul de artă mică de la Căminul Artei, s-a implicat într-o temă care s-a numit Cuboidul. Ce este cuboidul? Un cub în stare de emergenţă, în formare? Un cvasi-cub? Un aproape-cub? Un semi-cub?
Îmi spusese mai devreme că graficianul este lipit de slovă, de literar. Revine şi îmi povesteşte despre marea sa iubire pentru carte. În 2006, a expus la Biblioteca Centrală Universitară gravură, ilustraţie, carte bibliofilă, concomitent cu lansarea volumului Vasile Voiculescu – Proză, scos la Editura Nemira. A fost un proiect fabulos, în cadrul căruia au fost expuse manuscrise, publicaţii, cărţi, lucrări aflate în colecţiile private, referitoare la viaţa şi activitatea scriitorului născut la Pârscov. Pentru că, cum ar veni, Vasile Voiculescu este vecinul lui, aflat la o aruncătură de băţ de Pătârlagele! Ilustraţiile, gravurile, miniaturile şi ediţia bibliofilă au fost realizate de un colectiv compus din patru studenţi, patru copii de liceu, soţia lui, May Oana Isar, şi el, Iuri Isar. În atelierul de gravură Mondografia.
Parlamentarii britanici se adresează unii altora întotdeauna cu două formule de politeţe: „my right honourable colleague” sau „my honourable and learnt colleague”. Amândouă i se potrivesc de minune lui Iuri Isar. Ca semn. Un semn de artă. Un semn de carte. Un semn de cultură. Un semn de iubire. Un semn de omenie. Un semn = un Om.
Seara târziu, împreună cu umbra lui Cehov, am ieșit. Afară, la fel de posacă, poliția îi păzea pe artiști. Acolo, însă, înăuntru, pe culoar, un miros de cartofi prăjiţi se insinua zdrumpeș de pe undeva, dintr-un atelier. Probabil, pentru a proba că artiştii sunt, şi ei, oameni…
După o sumedenie de sforțări de timp nedorite, am reușit să văd, în fine, expoziția In memoriam Iuri Isar, de la MNLR. O retrospectivă atentă, caldă, realizată cu o dezmărginire de afecte și cu un profesionalism desăvârșite. Gravuri, uleiuri, miniaturi, desene, afișe, instalații, colaje, penițe, creion, cărbune, hârtie, carton, pânză – totul a fost strâns cu grijă și expus. Se simte în această retrospectivă o dorință dincolo de puterile omenești de a reînvia dragostea, de a readuce din infrareal o realitate pierdută. Dar nu veșnic. Expoziția aceasta este ca o rugă.
Există, pe traseul ei, un panou cu mărturisirea răscolitoare, ca o profesiune de credință a lui Iuri Isar asupra privirii. „(…) Fiecare clipă este pentru mine un prilej de a realiza că totul este ireversibil, irepetabil și nou. Stările, sentimentele, trăirile sunt de fiecare dată altele. Câteodată, mai mult gândesc decât simt; altă dată, mai mult simt decât gândesc… și ce dacă?!… Important e că se întâmplă ceva. Acel ceva ce-mi aparține, clădit cu sufletul și mintea, este de multe ori oferit celor de lângă noi, spre a arăta că se poate și așa. Simt ce este în jurul meu, trăiesc împreună cu tot ce este în jurul meu și nu pot să ignor sau să las deoparte durerea, bucuria, zbaterea, angoasa, neliniștea, fericirea, mirarea… și tot ce poate să existe între dimineață și noapte, între început și sfârșit, între viață și moarte.”
De fapt, expoziția ar fi trebuit să se cheme Memoria lui IURI ISAR, fiindcă acolo, în această narațiune vizuală memorabilă, sunt luminate cu grijă, cu pasiune, cu pricepere, dar, mai ales, cu un drag imens, toate firidele ascunse, neștiute, însă dezobscurizate chiar și de flacăra unui muc de lumânare, ale unei fantezii debordante. Prea de timpuriu însă stinse.
Treceam dintr-o încăpere în alta, tulburat până la minune de puterea inepuizabilă stilistic a acestui uriaș miracol ce se numește Iuri Isar. Un mare artist, în atelierul căruia, cândva, am avut privilegiul unic de a-i asculta, sinestezic, cu auzul și cu privirea, povești aproape cehoviene.
Deci, bine ai revenit din ieri, Iuri!