La anul se împlinesc 110 ani fără Caragiale. Ei, fără, asta e doar o vorbă! Că avem Caragiale din belșug, ce-i drept, sub forme inferioare celor pe care marele, originarul, le dădea lumii sale. Aproape că n-ar fi trebuit să corectez numele scris, greșit, din grabă, cu literă mică și să-l las așa, că… scuzați, Caragiale a devenit de mult o categorie socială frecventă și frecventată. Atât de frecventată, încât chiar ne e contemporană, cum contemporani simțim adesea că ne sunt Trahanache, Nae Girimea, Mița Baston (între timp ajunsă chiar în Parlament, unde își exhibă furiile și proasta creștere).
Dar nu despre asta e vorba, totuși, aici, cât despre cele trei spectacole Caragiale de la trei teatre bucureștene. În ordinea premierelor: la Teatrul Act, Rosto, un spectacol compus și regizat de Alexandru Dabija, pornind de la scrierile maestrului despre pedagogul de școală nouă, dar și despre lanțurile slăbiciunilor, cu care era bine legată și școala vremii sale (că n-o fi și cea de azi, chiar dacă altfel?). Pe urmă, După D’ale, un spectacol compus și regizat de Cornel Scripcaru, cunoscut actor de la Bulandra, de data asta pe scena sălii „Toma Caragiu” de la Grădina Icoanei și, în sfârșit, un Caragiale-Caragiale, adică pe un text (aproape) complet, la Teatrul Național din București, în sala Studio, cu D’ale carnavalului, în regia aceluiași Alexandru Dabija de la ACT și de la atâtea alte înscenări ale unor capodopere clasice românești, unele, precum cele după Creangă, la care strâmbă din nas profesori de română de extracție recentă, mereu găzduiți de televiziuni. Dar să-i lăsăm așa, cu nasul strâmbat și să ne vedem de clasicii noștri, care n-au murit, își mențin actualitatea, dacă nu prin subiecte și personaje, atunci măcar prin farmecul stilului lor inconfundabil.
La ACT, Marcel Iureș o făcuse pe Moș Nechifor Coțcariul nu demult, tot într-o viziune alexandro-dabijescă („scuzați, pardon, bonsoir!”), în cel mai autentic aer moldovenesc de la Creangă citire, iar aici, în Rosto, el e când Marius Chicoș Rostogan, fără rostirea obișnuită arghelenească, când profesorul intransigent, la care nu țin pilele și relațiile, pe scurt lanțurile slăbiciunilor. Are aerul decis al celui care ba face nedreptăți cu convingerea că așa trebuie, ba nu acceptă nici un fel de nedreptate, ba, chiar, concede că s-ar putea, totuși, adăuga ceva la o notă proastă a unei loaze. În jurul său, doi actori mai tineri, Dan Rădulescu, deja bine afirmat, și Ionuț Toader, care joacă ba tontoroiul elevilor, unul protejat, celălalt defavorizat, și social și școlar. Dar tot ei sunt pe rând și cei care încearcă să-l înduplece pe neînduplecat să modifice nota vreunei loaze, la cererea unei prietene (căci Caragiale are multe asemenea specimene în scrierile lui), totul extras – ați dedus – din Momente și schițe, cele despre care George Ranetti (un scriitor din epocă, uitat azi) ar fi spus: „nu momente, maestre, monumente!”, operă în care lumea contemporană lui Caragiale a fost surprinsă și fixată cum zice undeva, despre altcineva, George Topîrceanu: „pe frontispiciul veșniciei să te fixez ca pe-un gândac”. Ei bine, unii dintre gândacii ăștia ni-i învie Alexandru Dabija în admirabilul său spectacol, cu legături, vorba lui Marcel Iureș, „on sfoară”, căci se trag sfori reale pe scenă, totul fiind atârnat pe sfori, ca o metaforă copleșitoare pentru oameni a lumii în care le e dat să trăiască și să se miște. Se comunică prin sfori, ca prin telefon (mă rog, anacronismele care fac hazul galeriei), dar se și află ba una, ba alta, totul pe sfoară. Că te și gândești la Trahanache, din memorabila scenă cu „trădarea”, despre numele candidatului: „Ei? Nu bate telegraful?… Bate; ce treabă alta are? Poată că acuma când noi vorbim, poate să fi și sosit numele… pe sârmă, stimabile… Da, pe sârmă, ce crezi dumneata?” Aici, în Rosto, sârma s-a făcut sfoară, e ceva mai veche, iar telegraful mai antic, vechi și, vorba aia, de demult.
Un alt după se intitulează chiar așa: După D’ale, ați înțeles că după D’ale carnavalului, cu scopul mărturisit chiar de autorul reducției, căci e o reducție, asemenea celor din muzică, unde o simfonie se poate reduce pentru mai puține instrumente, scopul mărturisit spun de a ajunge, de a penetra până la sufletele și mințile celor de azi, mai ales ale celor tineri. Selecționerul textului și regizorul spectacolului este actorul Cornel Scripcaru, cunoscuct din roluri memorabile de la Bulandra. Totul seamănă cu ceea ce s-ar putea vedea azi într-o „frizărie model”, caricaturizat, firește, cu diplome și trofee, o colecție de kitsch-uri numai bune pentru cei care, azi, mișcă lumea înainte. Sau? Nu, nu, înainte, vă rog! Nu e un spectacol pentru cei care-l cunosc pe Caragiale dinainte, eventual din lecturi și vederi de alte spectacole, mai puțin după și mai complete. Personajele, câte s-au păstrat, au comportamentele celor de azi, de pe străzi și din așa zisele cluburi (căci ce-a fost un club britanic, și ce-a ajuns?).
În sfârșit, un D’ale carnavalului complet, în viziunea, nu tocmai ortodoxă, dar foarte coerentă, a lui Alexandru Dabija, repet, un maestru al abordării clasicilor. Aici ne trezim în fața unei lumi scăpate de sub control, care se învârte, o dată cu partea din scenă mișcătoare (scenotehnica!), ritmul este nebun, Mița Baston (Irina Movilă) e republicana de la Ploiești, Crăcănel în interpretarea unui neașteptat Claudiu Bleonț, e chiar Mache Razachescu, cel care, aici, își arată tatuajul de pe buca stângă, printr-o fantă a pantalonului, în chip de recomandare, că adică nu e el Bibicul, căutat de celălalt tradus, Pampon, un Emilian Oprea încruntat, așa cum îi stătea bine unui fost „tist de vardiști”, ajuns trișor la conțină, poreclit „conțina cu cinci fanți”, înzestrat de regie cu un picior bine întărit, ca să pară de lemn, în care și bate la un moment dat, cu foc și convingător. Cât despre Iordache, acesta e Marius Rizea, al cărui comic cam bate spre chestiile de pe la teviziunile unde-și face alt veac, dar în cazul nostru se potrivesc.
O lume a mahalalei ia naștere parcă sub ochii noștri, din mișcarea asta haotică, din rotația decorului, ca să fie când „frizăria model Nae Girimea”, când sala balului. Cât despre Nae Girimea, acesta e un Gavril Pătru stăpân pe toate, pe cele două femei, dar și pe ce se mai întâmplă în jur, ajutat deloc discret de Iordache, mereu fără să-și piardă cumpătul, ca orice fante de mahala (azi s-ar zice „de cartier”), care, până la urmă, așa cum a prescris și Nenea Iancu, le aranjează pe toate, îi convinge pe cei doi traduși că nu e vorba de nici o traducere, de asemenea, pe cele două amante ale celor doi, dar și ale sale, încât ai zice că „totul e bine când se sfârșește cu bine”.
Alexandru Dabija a făcut și o concesie, sau e chiar o ironie la adresa epocii, divizându-l pe celebrul ipistat cu portțigaretul cu muzică, pus de două ori la o „lotărie”, pe care cel ce-l pune, adică ipistatul, îl și câștigă. Și nu o dată. Concesia sau ironia ar fi aerul foarte LGBT al celor doi ipistați, Mihai Calotă și Ciprian Nicula, altfel perfect coerent cu tot ce vedem, chiar dacă nu e din Caragiale, ci e din „Caragiale după Caragiale”.
Mișcarea dirijată de Florin Fieroiu, costumele Lilianei Cenean, decorul Ralucăi Alexandrescu, toate concură la reușita unui spectacol ce se reține și care va fi un reper în interpretarea celebrei piese.
Noroc cu relaxările de anul ăsta, că altfel nici Rosto, nici După D’ale, nici D’ale carnavalului, nu ne-ar fi parvenit decât prin filtrul micșorator al online-ului, o altă formă a sârmei lui Trahanache și-a sforii lui Marcel Iureș (sic).