De la mărturia vechilor greci la mărturisirea patristică de Monahia dr. Gabriela Platon, Editura Doxologia, Iași, 2019, 258 p.
Subtitlul volumului este: Temele iconografice Sfinții Părinți și Înțelepții antici în pictura exterioară a Bisericii Sfintei Mănăstiri Voroneț. Autoarea face parte din noua generație de cercetători și cărturari din lumea monahală, iar cartea – un album de artă, de fapt – este o lucrare substanțială care abordează cu temeritate și temeinicie o temă incitantă, relativ necunoscută publicului larg: alături de sfinții cunoscuți, cum se face că apar zugrăvite la Voroneț și siluete fără nimb, fiecare purtând în mâini manuscrise pe care ți-ai dori să le poți descifra?! Sau, după spusele stareței Sf. Mănăstiri Voroneț, stavrofora dr. Gabriela Platon (n. 4 iulie 1963): „Șirurile Sfinților din Ierarhia cerească și pământească și coloanele Înțelepților Antici ce însoțesc Arborele lui Iesei nu sunt ilustrații ale vreunui text, chiar dacă fac referire la texte canonice sau filocalice, ci sunt discursuri de sine stătătoare pe teme comune cu cele din textele canonice, hagiografice, filocalice”.
Regatul unei zile de Maria-Gabriela Constantin, Editura Limes, Florești, 2021, 167 p.
Șeherezada nu mai aparține unui timp apus, nu mai este exotică și nici moartea nu o pândește. Se reinventează, face studii de neogreacă, scrie, citește, traduce, face reverențe și știe să fie recunoscătoare, în felul ei subtil, și ortodoxiei, și Tatălui Nostru, și tatălui ei, al autoarei, Ilie Constantin. Ne dezvăluie, după finalul poveștilor nesfârșite, că „în volum figurează fără semne de citat, dar scrise cu italice, scurte fragmente din Acatistul de mulţumire, Bhagavad-Gita, Odiseea (în traducerea lui George Murnu), Sfântul Augustin, William Shakespeare (în traducerea lui Leon Leviţchi), Nichita Stănescu, Vasile Alecsandri, Ilie Constantin, Aurel Pantea”. Pornind de la un motto preluat din Nichita Stănescu (Timpul este lumină. Dar lumina, ce este Lumina?), sunt pagini în care palpită senzualitatea și ardoarea mistică, după cum se spune în prezentarea cărții. Atentă și la noile limite pe care știința de azi le tot depășește, Maria-Gabriela Constantin scrie cu ingeniozitate și páthos bine dozat, înclinându-se în fața misterului care leagă scrisul de Viață și invers. Dovadă sunt și titlurile prozelor incluse în acest volum: O, Dea certe, Crearea noilor linii de cântec, Răstimpuri, Tabloul Zorinei, Urmând firul Ariadnei, Cât un sâmbure de măr, Pasărea lui Maeterlinck, Comoara din buzunar, Regatul unei zile, Şi încă o zi, Alergând pe câmpiile memoriei, Cronostanţe, Arhivele regăsite ale clipelor, INSTA#(ntaneitatea), Cutia de rezonanţă, Ananke, Banda lui Mӧbius, Darul cel irezistibil, Timpul de toate zilele.
Unde așezăm plânsul copilului de Olimpiu Nușfelean, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, 136 p.
Preocupat de muritudine, cum ar spune Irina Petraș, și de poezie (în această ordine sau în ordine inversă), Olimpiu Nușfelean caută o bună așezare față de ele. Până la urmă, moartea nu este o cădere din trup, ci o ridicare a sufletului, exersată și pregustată prin credință. Mai întâi, copilul este apropiat de cele sfinte și „Scâncetul lui repetat/ trece printre stropii căldării de aur/ fără să se ude”.
Dacă viața este o maculare cu care este înțelept să te împaci, tija fragilă a bucuriei și a credinței urcă spre cer sufletul oricui, indiferent de vârstă: „Ca un cîine hămesit îmi intră în casă oraşul,/ bucuros că geamul este deschis/ şi nu trebuie să-i mai dea tîrcoale/ în timp ce clopotele prind în dangătul lor acoperişurile/ şi le ridică spre cer. […] Cupa de îngheţată a fetiţei/ de pe terasa cofetăriei/ se ridică deasupra copacilor/ şi se face nour dulce şi întrebător…/ Inima din pieptul alergătoarei/ sare din hamul sîngelui/ şi alergătoarea sprintează după ea/ peste gazon, peste tribunele stadionului,/ pe străzi, la întrecere cu motocicliştii…/ Îngerii se leagănă/ pe clopote, îşi iau avînt/ şi zboară […] Cărţile se retrag în înţelepciunea literei,/ pe cărarea promisă a filelor încă netipărite…// Și eu ies, ies, ies/ dintre cărţi,/ din încăpere,/ ies din mine/ şi mă las înălţat/ pe balonul de păpădie al credinţei.” (din poemul Duminică dimineața).
Desenele incluse în volum îi aparțin lui Paul Târziu.
Generația ’80. Un excurs istorico-critic de Ioan Lascu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2020, 240 p.
Manuscrisul volumului a fost distins cu Premiul Petre Pandrea pe anul 2019. Ioan Lascu insistă stăruitor pe insubordonarea optzeciștilor față de regimul epocii, dar și pe insurgența lor față de știutele canoane literare, văzând asemănări și distincții între avangardism și optzecism. Autorul sintetizează, în capitolul O plonjare în relativul senzorial: „Literatura optzeciştilor a început cu ofensiva prozatorilor, care nu se omorau cu firea să creeze personaje, să imagineze întâmplări, să implice naraţiunea. Ficţiunea era înlocuită preponderent de transcriere. Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Bedros Horasangian, Hanibal Stănciulescu, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, întregul efectiv din Desant ’83 aflat sub bagheta lui Ovid S. Crohmălniceanu, au demonstrat, cât au putut, că toate aceste demersuri erau posibile”. Cât despre poezie: „Ioan Flora propusese nişte Fişe poetice. A venit apoi al doilea val, cel al poeţilor, mai tineri cu o promoţie: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Florin Iaru, legitimându-se prin nu mai puţin cunoscuta lor antologie Aer cu diamante. Spre deosebire de proză, care nu a fost interesată de epic, poezia optzeciştilor nu a pierdut pe drum tot lirismul. Sfidarea canoanelor însemna şi sfidarea limbii de lemn, iar dincolo de literatură se ascundea un substrat politic – nesupunerea faţă de aservitoarele şi absurdele directive impuse de neoproletcultismul ceauşist”.
Ieșirea din timp de Ioana Sandu, col. QPoem, Editura RoCart, București, 2020, 110 p.
Aparent, timpul este tema predilectă a poetei Ioana Sandu. De fapt, nu timpul, ci pragurile pe care sufletul le are de trecut de-a lungul unui timp sinuos, acaparator, fără milă: „prea mare osânda, Doamne,/ cu Tine împart anotimpul/ cu vară, cu iarnă/ în restul zilelor mele,/ în obidă, în ceasul morţii/ cu ochiul de ploaie încins/ fără galbenul timp,/ cu Tine, în ruga pământului/ şi-a copilului viu!” (finalul poemului Tatăl câmpului vorbește). Galbenul revine și în poemul următor, un poem mai amplu, distinct ca tonalitate în creația Ioanei Sandu. Este galbenul soarelui pârjolitor – temperat de autonegații descumpănitoare încă din titlu, Galbenul nu mai e galben, pentru că toate reperele, chiar și cromatice, se topesc cu repeziciune: „Proorocire din timp/ cu făpturi descompuse,/ cu inimi retezate// suferinţă/ fără palme pe ochi// Arde aerul/ crengi şi păsări,/ braţe zvârlite/ în suflarea din urmă/ cu zgomot de plecare// dispar răspântiile,/ goluri imense/ glasuri abia auzite/ din noaptea privirii// cumpănă de pământ// Şi vară de foc/ secundă împietrită,/ suflet uscat/ puțin mai lipsește/ să vezi prăbuşirea// cer peste pământ// La marginea limitei/ strigăt în asfinţit/ scăpare umilă,/ cerc roşu/ pe lut pământiu// suflare,/ abia suflare/ de zi şi de noapte/ în văzduh/ cu pene şi flăcări// suspinul –/ dincolo de munte,/ dincoace de suflet”.
năvod peste trup de Indira Spătaru, col. QPoem, Editura RoCart, București, 2021, 140 p.
Alexandru Cistelecan, Doris Mironescu, Șerban Axinte apreciază tumultul ponderat prin suferință din povestea ieșencei Indira Spătaru. Pentru că este vorba și de poveste, nu numai de poezie. Eros și Thanatos devin personaje, cu putere de omniprezență. Cum Thanatos și-a luat tainul, ireversibil, rămâne ca eul liric să facă din Eros o punte între două lumi, între cea văzută și cea nevăzută. Orfeu nu este poet, este poetă, iar Morfeu face cărțile, eliminând definitiv orice acces spre lumile posibile, spre orice alegere: „Aş fi vrut să mă nasc june/ orice fustă ar fi avut o poveste personală/ aş fi gustat persuasiv pisici, piersici/ la înţărcat, tornade de celuloză şi lapte.// Aş fi dorit să mă nasc bărbat/ deodată să fiu, după plac/ Mel Gibson, Alain Delon, Robert Redford,/ Dostoievski, Prokofiev, Rahmaninov, mulţi alţii,/ aşa cum sunt uneori:/ Fefeleaga, Mama lui George Coşbuc, Catherine,/ Nastasya Filippovna, Iaşul nu crede în lacrimi,/ A 13-a noapte, Nevestele vesele din bucătării, Tess,/ femeile de ceară, iubăreţele lui Rilke, de abanos/ jinduita lui Baudelaire,/ ai, ai,/ căderea în Rai!/ Dragostea bate în piept ca într-o ladă de zestre/ înăuntrul ei s-a aciuat Morfeu” (din poemul Alegerea).
micile întâmplări de Călin Vlasie, Editura Cartea Românească, București, 2021, 78 p.
Sunt trei grupaje de poeme: micile întâmplări, aproximativ grecia, Lom. Volumul include ilustrații ale autorului. Spiritul ludic și originalitatea poetului Călin Vlasie detonează legile anatomiei umane („îmi dispăreau degetele mai întâi/ apoi braţele şi picioarele gâtul –/ cum e să rămâi/ fără gât iar capul să plutească/ peste torsul tău/ şi să fii încă întreg?”) sau, în alt poem, ale geografiei („din Dealul Feleacului privesc/ Dâmboviţa cea fără de maluri/ iar sus de tot în ceruri pe Dealul Mitropoliei/ Someşul cel Prâslea udă/ rădăcinile teiului din Copou/ în care stau cuibărite toate îmbrăţişările/ toate săruturile toate violurile/ toate clipele de dragoste intensă/ ale noastre şi ale celor dinaintea noastră”). Lăsarea în urmă a legilor știute înseamnă un nou început, o primenire spre care, poate, tindem („în dimineaţa asta Lom îşi spune:/ mi-aş dori/ să spăl/ cuvintele îmbibate de/ uleiul propriului meu psihic”). Sau, potrivit poemului final: „am vorbit prea mult/ mâine vor veni marţienii/ se vor furişa ca nălucile/ ne vor stoarce corpurile/ ne vom piti în mici urechi/ de gâze nevăzute// vom privi vom privi vom privi/ curaţi ca lacrima ierbii”. Gh. Grigurcu și Ion Bogdan Lefter au urmărit încă de la început creația poetică a autorului și ambii evidențiază originalitatea lui, căutarea neobosită a unor noi strategii textuale, precum și a unor căi de explorare psiho-fantasmatică a lumii.
Ierarhii precare, nopți supravegheate. Synopsis pentru o dublă morală de Claudiu Soare, col. Ananta. Studii disciplinare, Editura Junimea, Iași, 2021, 140 p.
Claudiu Soare a făcut figură aparte încă de la debutul lui poetic (1998). Preamărește gândirea, imaginarul, Idealul – în opoziție cu prejudecățile după care funcționează masele, societatea sau „societatea”? Nu. Sau nu 100%. („«Cine», se întreabă retoric Chuck Palahniuk, în Lullaby, «odată vindecat de imaginar va mai fi o ameninţare pentru lume?»”) Reconsideră autorul oare poziția artistului, a intelectualului, a filosofului față de omul neînsemnat, omul de bine, față de masa „îndreptățiților regulamentari, lacomi de binele veșnic”? Nu. Sau nu 100%. Pune la îndoială orice triumf: al gândirii, al singurătății (creatoare au ba). Ce rămâne? Precaritatea ierarhiilor de serviciu: „Chiar dacă înțelesul vieții ar dispărea, ar rămâne viața” (Camus, citat la p. 115 – de altfel, întreg volumul include citate succinte sau referiri la Kant, Creangă, John Stuart Mill, Hegel, G.K. Chesterton, la înțelepții și poeții Greciei Antice, la filosofia orientală și la mulți autori francezi sau francofoni). Să ne întoarcem la Claudiu Soare: „legătura omului cu originea lumii este directă şi continuă, iar prezenţa elementului spiritual în om nu poate fi contestată nici de reducţionismul mecanicist, nici de măsurătorile sofisticate, dar naive, prin care neurologii încearcă să deschidă porţile creierului.
Elementul spiritual se manifestă într-un sens invers «evoluției», din punctul diametral opus Creaţiei (Big-Bang-ului, dacă vrem), din punctul pe care omul îl confundă cu sfârşitul. Iar raţiunea de a fi a tuturor lucrurilor se arată abia la sfârşit. Am comis astfel delictul de a perpetua cea mai importantă eroare a gândirii umane, crezând că lucrurile stau invers.”
Bufonerii și litanii de Mihai Măniuțiu, Editura Tracus Arte, București, 2020, 99 p.
Excelând în arta teatrală, regizând spectacole care, ani buni, cam un sfert de veac, au făcut săli pline și negreșit vor mai face, Mihai Măniuțiu este de regăsit acum în ipostaza de poet – înfruntând solitudinea sau moartea: „vorbesc în somn şi nu e nimeni/ în somnul meu/ să mă audă// uleiurile cu care îmi ung buzele/ parfumează un colţ de planetă/ distantă/ demult dispărută” (uleiuri). Nu vom afla în poemele din acest volum spații ample și animate, ci o convivialitate situată undeva între bufonerie și litanie, de vreme ce suntem încercuiți și numai moartea (ori Dumnezeu) ne va putea salva: „au venit platourile cu trufandale şi prăjituri// la apus/ în aerul călduţ/ zburau păsări cât muştele/ iar evantaiele/ leşinau// încă o zi/ lingând spuma dulce sărată/ de pe armuri/ de pe crengile mirţilor/ de pe feţele celor duşi// încă o zi/ în încercuirea/ aurită/ fără speranţă” (încercuirea). Totuși, disperarea și speranța stau la aceeași masă, până la proba contrarie: „voi deschide larg uşa/ şi voi ieşi afară/ unde mă aşteaptă/ haita/ dinţii înnegriţi/ vezuviul de spaimă/ sau/ poate/ împărăţia” (ca mâine).
Faust pe mări de Karácsonyi Zsolt, Editura Tracus Arte, București, 2020, 65 p.
Arădean, considerat lider al generației de poeți douămiiști de expresie maghiară din România, Karácsonyi Zsolt a imaginat (între 21 august 2008 și 23 septembrie 2010) un nou Faust, pe urmele sau mai degrabă în siajul lui Marlowe, ale cărui versuri figurează ca motto: „Te schimbă, suflete, în stropi de apă;/ Cazi în ocean, să nu fii-n veci găsit.” George Volceanov, traducătorul și prefațatorul cărții, evidențiază faptul că, în viziunea autorului, „Faust nici nu se va perpeli în flăcările iadului, nici nu îşi va savura iertarea şi mântuirea din Ceruri, ci va fi plasat în Purgatoriul mărilor şi oceanelor – prilej de reflecţii legate de trecut, prezent şi viitor, de locul omului în univers, de sensurile vieţii. Avem un superb poem ce nu poate fi povestit, rezumat pe episoade, un poem pe cât de marlowian la început, pe atât de ovidian în final.” Structura poemului dă întâietate numărului 3: ÎNOATĂ, FAUST, ÎNOATĂ (Primul tablou: Noaptea, Al doilea tablou: Ziua, Al treilea tablou: Marea); VÂLTOAREA (Partea întâi: Corabia Lumii, Partea a doua: Ochiul furtunii, Partea a treia: Apa sfârşitului); TREZIREA LUI NIMFAUST (Primul semn: Apa îngerească, Al doilea semn: Veneţia i se închină lui Nimfaust, Al treilea semn).