ROMÂNIA LITERARĂ 27-28 / 2021
Din 25 iunie. Ion Pop (dialog realizat de Cristian Pătrășconiu): Dacă nu mai are audiența de demult, critica poate avea măcar un grad de autoexigență care, atunci când e consultată, să o facă credibilă ca evaluator al operei. Or, și din pricina năvalei de veleitari, prea multe publicații, de provincie și nu numai, exaltă contrafacerile, scrisul convențional, desuet, discreditând astfel chiar instituția criticii. Nu-i vorbă că opinia critică e uneori alterată și la criticii cu o anumită autoritate, de parti-pris-urile de grup, de „bisericuțe“, încât scriitori de real talent sunt negați în mod strident, în timp ce enoriași cuminți și conformiști sunt supraelogiați. În orice caz, instituția criticii nu are cum să dispară, chiar fiind concurată de publicitatea editorială: e de ascultat în continuare – și va mai fi – critica „specializată“, exercitată de cititori onești și neinfluențabili conjunctural… Am fost profesor de istoria literaturii române mai bine de patru decenii… – dator, așadar, să fiu și critic și să și scriu, din când în când, despre ce am crezut că înțeleg din scrisele altora, până la a concura – cum s-a tot observat – prin forța lucrurilor, pe poetul „de profesie și prin mit“ care va fi existat în mine. Eu am scris însă și critică mai ales cu plăcere și nesilit de nimeni… am avut dintotdeauna sentimentul unei anume precarități a ființei în căutare de echilibru, m-a înspăimântat, într-un moment de viață extrem, de tensiune, nesiguranță și derută, amenințarea destructurării fizice, a dispariției pur și simplu – de unde căutarea disperată a unei soluții de reordonare, de regăsire a foarte deterioratei mele geometrii. Un fel de încordare, permanentă, ivită foarte devreme în scrisul meu liric, între nevoia acută a unei „margini“ stabile și sigure, dar nu mai puțin angoasa în fața primejdiei încremenirii, sterilității. Ea s-a mai limpezit, poate, acum, într-un fel de resemnare optimistă, dacă pot să mă exprim așa, în care e și bucuria dată de șansa că exiști, și melancolia funciarei noastre fragilități. Iar eu am avut șansa miraculoasă a unui fel de viață postumă, de vreo douăzeci de ani încoace. La „Peștele pe uscat”, Nicolae Manolescu: Iliberalismul a câștigat teren în toate, în ritmuri diferite și în perioade diferite… România a fost singura țară din Est care a înlocuit regimul comunist cu unul de stânga. Nici vorbă de liberalism. În sumar (selectiv): Ștefan Cazimir, Gabriel Chifu, Mircea Mihăieș, Al. Călinescu, Răzvan Voncu, Ștefan Mitroi, Andrei Novac, Daniel Cristea-Enache, Andrea H. Hedeș, Corina Ciocârlie, Horia Gârbea, Liviu Capșa, Ion Buzași, Adrian Lesenciuc, V. Spiridon, Angelo Mitchievici. Ancheta: România scriitorilor – cu 30 de semnături!
APOSTROF 6 / 2021
Vladimir Tismăneanu, „Tema culpabilității marxismului”: Propun aici o deconstrucţie a felului în care apare marxismul în urma convulsivului secol XX: un milenarism fără orizont şi adesea abstrus, având puţin de-a face cu realitatea şi provocările civilizaţiei industriale, şi incapabil să ofere ca remedii pentru suferinţa umană altceva decât sloganuri golite de sens şi dogme osificate… Declinul radicalismului utopic nu înseamnă însă sfârşitul unei îndelungi năzuinţe spre inginerie socială… Tema culpabilităţii marxismului nu a scăzut în importanţă ca urmare a căderii Zidului Berlinului. Într-adevăr, este o chestiune esenţială a înţelegerii moderne, istorice, de sine, în special în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică, pentru că în prezent – la peste treizeci de ani de la revoluţiile din 1989 – moştenirile leniniste rezistă şi există forţe, deopotrivă în Est şi Vest, care susţin că tragedia comunistă a fost fundamental exogenă promisiunilor generoase ale marxismului umanist… Post-marxismul a însemnat lepădarea de viziunile apocaliptice ale catharsisului revoluţionar, acceptarea noilor provocări în era comunicaţiilor globale, internetului şi a noilor mişcări sociale, şi o îngrijorare larg răspândită privind sporirea inegalităţilor. Post-marxismul a recunoscut persistenţa agendei socialiste tradiţionale, dar a admis estomparea formelor redemptive ale radicalismului politic. În altă pagină, Ștefan Bolea, „Teoanarhie”: Piesa de rezistenţă a Diferenţialelor divine este „portretul“ divinităţii blagiene; în primul rând, conceptul de Dumnezeu este resemnificat sugestiv în metafora Marelui Anonim, pentru a comunica ruperea de conceptele tradiţiei teologice; în al doilea rând… divinitatea blagiană are două manifestări esenţiale: controlul şi cenzura. Ambele folosesc la prevenirea/prohibiţia teoanarhiei. La Editorial, Marta Petreu, „Iunie – în însemnări disparate”: Istoric vorbind, ziua de 22 iunie 1941 este data la care România, prin ordinul dat de conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu: „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”, a intrat în cel de Al Doilea Război Mondial, alături de puterile Axei. Scopul iniţial al intrării în război a fost eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de sub stăpînirea URSS. Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial. România a pierdut pe cele două fronturi 800.000 de soldaţi şi ofiţeri. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Ion Bogdan Lefter, Iulian Boldea, Timeea Ivan, Cristian Vasile, C. Cubleșan, Oliviu Crâznic, Mircea Moț, Dan Gulea, Alice Valeria Micu, Ciprian Vălcan. La Dosar, Liviu Ciulei și spectrul Tatălui de Anca Hațiegan.
HYPERION 4-5-6 / 2021
Călin Vlasie (dialog realizat de Gellu Dorian): Marile teme au zburat demult din poezie. Au rămas în schimb micile întâmplări cotidiene sau ale propriului tău psihic… deloc eroice, dar semnificative… Apariţia Istoriei critice a lui Nicolae Manolescu în 2008 (al cărui editor am fost) a însemnat o lovitură teribilă asupra ideii de axiologie imuabilă dezvoltată în comunismul atât de răsfăţător cu toţi litertorii „angajaţi“ ai epocii. Istoria domnului Manolescu e doar începutul. Dincolo de ideile „discutabile“ ale vastului op, acest aspect este indiscutabil. Generaţia 80 a avut parte practic câţiva ani de „linişte“, oficial, după 1990 – pentru ca mai apoi să apară inventaţii „nouăzecişti“ ai lui Mircea Martin (la un cenaclu, cu nume schimbat, în prelungirea Cenaclului de Luni, interzis în 1983!) şi, conform numărătorii proaste a lui Laurenţiu Ulici care credea că schimbările se fac din 10 în 10 ani!, „douămiiştii“ lui Marin Mincu. Concepte generaţioniste false, născute probabil din frondă şi invidie faţă de Nicolae Manolescu. În realitate, asta eu o spun din anii Cenaclului de Luni şi am repetat-o în mai multe rânduri, optzecismul a creat o paradigmă a cărei durată trece de 40 de ani. Practic, tot ce se întâmplă în poezia noastră din anii 1975 până în jurul lui 2020 sunt moduri ale aceleiaşi paradigme care a inventat un eu poetic personal, istoric, individualizat prin multiple feţe biografice şi care în timp a fost scormonit şi răsucit pe toate laturile, inclusiv cele scabroase şi ultravulgare, încât azi a devenit ilizibil, plictisitor şi nonreferenţial. În sumar (selectiv): Ioan Moldovan, Traian Ștef, Marian Drăghici, Horia Bădescu, Marcel Mureșeanu, Ion Hadârcă, G. Calcan, Ion Maria, Gh. Vidican, Savu Popa, Mihai Păcuraru, N. Corlat, Doina Popa, Adi G. Secară, Valentin Iacob, D. Ungureanu, Visarion Alexa, Leo Butnaru, Vasile Spiridon, R.V. Giorgioni, Raluca Faraon, Victor Teișanu, Lucian Chișu, Toma Grigorie, Emil Lungeanu, Ioan Holban, Valeriu Stancu, Radu Voinescu, Valentin Coșereanu, Th. Codreanu, Gh. Simon, Alexandru Cistelecan, Nichita Danilov, Liviu Apetroaie, N. Oprea. Florentina Toniță în dialog cu Monica Pillat.
NEUMA 5-6 / 2021
Horia Gârbea, „Dușmanii dintre ziduri”: În ultimele luni, am citit în presa culturală destule articole de atitudine ale unor scriitori, membri ai Uniunii de profil, dar și luări de poziție pe rețelele de socializare. Textele arătau situația grea în care Uniunea Scriitorilor a ajuns, în mod nescontat, prin acțiunea distructivă a numai cîteva persoane care, printr-o dezlănțuire demențială, dar tocmai de aceea periculoasă, au pretins un consum însemnat de fonduri și energie pentru a fi respinși de o organizație de sute de ori mai numeroasă decît grupul ofensiv… Comparativ, în termeni istorico-militari, situația se arată de-a dreptul neverosimilă. Dacă se mai cunosc cazuri în care, asediată de o armată numeroasă, o cetate populată cu cîțiva apărători a rezistat, grație solidității zidurilor și abnegației celor din spatele lor, nu se reține cazul în care o bandă minusculă a atacat cu făcălețe în mîini o citadelă plină ochi de oșteni bine înarmați ocupînd-o și masacrînd defensorii. Și totuși, sub aparența de neverosimil, logica pusă la încercare ar putea descoperi ceva inaparent, dar foarte sumbru și primejdios. Asediatorii, teoretic neglijabili, contează pe faptul că, în interiorul cetății, au complici care, la un moment prielnic, își pot înjunghia concetățenii din spate, pot incendia orașul dinlăuntru (de non-combat nu mai discutăm, e limpede) și vor deschide la momentul stabilit porțile! Cei mai periculoși dușmani sînt cei din interior. Ei poartă masca bunei-credințe, își dau binețe în fiecare zi cu cei pe care sînt chitiți să-i trădeze. Mai mult, consumă banii și proviziile comunității, mimînd un mare devotament, pentru a submina cu multă aplicație toate proiectele defensive. Ei racolează adepți, întrețin, sub aparența obiectivității, zîzania și confruntarea în interiorul apărătorilor pe care-i dezbină artistic și probabil că simt satisfacții de ordin estetic folosind – pe nesimțite – resursele asediaților tocmai în scopul pierzaniei lor. În sumar (selectiv): Andrea H. Hedeș, Vasile Dan, Nichita Danilov, Mircea Muthu, Gh. Grigurcu, Ștefan Borbely, Adrian Kuciuk, Valentin Iacob, Mihaela Oancea, Liviu Capșa, Ioan Cristescu, Ioan Holban, Monica Grosu, Nicoleta Milea, Ana Dobre, Evelyne Croitoru, Dinu Grigorescu, Raluca Faraon, Icu Crăciun, Sonia Elvireanu, Menuț Maximinian, D. Ungureanu, Ion Cocora. Ancheta revistei: Cărți și autori de rafturile 2 și 3.
ARCA 4-5-6 / 2021
Vasile Dan, „Sarea și Pusta”: Cazul acestui debut liric îmi ridică o problemă de principiu la care, recunosc, nu m-am mai gîndit pînă acum. Deşi acest debut ar putea explica multe altele, trendul, direcţiile uneori greu de explicat ale cărţilor care mi-au căzut sub ochi în ultimii ani. Aşadar, de unde anume vine un nume nou în literatură? Din Școală? Din Universitate? Din reviste de cultură exigente în trierea, la publicare, a unor oferte literare? Dacă am şti, ce bine ar fi! Mai ales dacă ar fi din ultima sursă: cea a revistelor literare exigente, responsabile. Numele tipărit pe o carte n-ar mai fi atunci chiar necunoscut, venit de niciunde. Să mai spunem ceva, anume că eu exclud – mai ales după 1989 – cenaclurile literare de astăzi ca pepiniere valide ale unor viitori scriitori, aşa cum erau ele pînă nu demult: adică şcoli, uneori subversive, de poezie, o formă de publicare orală în timpul cenzurii, o oază de libertate şi boemă într-o atmosferă exterioară greu de respirat, de ignoranţă, ideologie şi cenzură. Aşa că ce mi-a mai rămas să presupun? Cu toate rezervele din lume că originea autoarei, oricît de contrariat aş fi eu, e de acolo, de pe Facebook. Acest loc îndeobşte al pierzaniei şi delirului cacofonic şi agramat. O descopăr pe Ildiko Șerban cu acea uimire cu care zăreşti deasupra unei mlaştini, ori chiar în mijlocul ei, un nufăr alb, proaspăt, ispititor. Aşadar, de aici vine şi Ildiko Șerban, oricît de mare mi-ar fi nedumirirea. În altă pagină, Horia Al. Căbuți, la „Contrateme”: „Viaţa veşnică promite să fie o lungă plictiseală. (…) Dacă viaţa ar fi veşnică, atunci nu ar exista nicio dezvoltare naturală, nicio urgenţă, niciun sentiment al împlinirii” – decretează matematicianul Barrow, stârnind fiori reci prin şira spinării tuturor celor ce cred cu tărie în marea recompensă postumă după o viaţă terestră austeră şi pioasă. Ipoteticul „prizonierat” în nesfârşire „ar fi o condamnare, nu un succes”. Cam aceştia ar fi vectorii psihologici ai infinitului temporal. Acolo nu funcţionează niciuna dintre valorile, nici cutumele noastre. Căci nimic nu mai e necesar, ori nelipsit. Nimic nu mai e de dobândit, totul este prezent şi inutil. În eternitate nu trebuie să acţionezi, pentru că nu creezi nimic nou, nici folositor. Nu ai ţeluri şi scadenţe. Mereu este „timp” pentru orice. În sumar (selectiv): Iulia Stoichiț, Lucia Cuciureanu, Romulus Bucur, Sterian Vicol, Veronica Balaj, Mihaela Oancea, Savu Popa, Radu Ciobanu, Andrei Mocuța, Felix Nicolau, Lucian Scurtu, I. Matiuț, C. Dehelean, Lucian-Vasile Szabo, Iulian Negrilă.
EXPRES CULTURAL 6 / 2021
Constantin Pricop, „Direcția critică”: În ultimele decenii s-au bucurat de mare audiență în spaţiul literelor româneşti curentele „teoretice” de ultimă oră (structuralism, poststructuralism, postmodernism, acum distant reading și multe altele). Dar niciodată aderările acestea subite n-au venit din pasiune reală pentru idei. Ceea ce le-a pus în mișcare a fost hotărîrea de a arăta sincronizare promptă cu cei din afară, dorința de a fi pe val (să avem și noi faliții noștri…), de demarcare de cei care n-au auzit de Roland Barthes, de Ihab Hassan, de Franco Moretti… Snobismul afișat nu poate să acopere însă lipsa gîndirii independente. A fi la modă e mecanismul care pune în mișcare intelighenția de la noi. Disponibilitatea de a adopta prompt ce e în mainstream-ul occidental trădează incapacitatea modernizării reale, arhaismul drapat cu o modernitate de împrumut. Cîte cazuri avem de artiști, de teoreticieni, de gînditori, care au crezut pînă la capăt într-o idee, cu atît mai puțin într-o idee care să le aparțină? Modele vin și pleacă, teoreticienii noștri se readaptează, se reformulează, ei sînt mereu actuali. Exercițiile lor sînt aplicații ale ideilor altora. În locul oamenilor care să creeze avem aplicatori, executanți, în permanență secunzi ai unora care chiar gîndesc. Pozițiile proprii, apărate cu argumente valabile, originale sînt înlocuite cu imitații, parafrazări, ecouri… În sumar (selectiv): N. Panaite, Gellu Dorian, Ioan Holban, Dan Bogdan Hanu, Gabriela Chiran, Al. Cistelecan, Adrian Alui Gheorghe, Leo Butnaru, Mihai Cimpoi, Liviu Antonesei, G. Bădărău, Ioan Adam, Eugen Munteanu, Doru Scărlătescu, Ioan Răducea, N. Crețu, Magda Ursache, Adrian Dinu Rachieru, C. Coroiu, Felix Sima.
CAIETE SILVANE 6 / 2021
Ioan F. Pop, „Solilocvii inutile”: Starea de răgaz și contemplație măsoară timpul în non-temporalitatea sa. Căci aceasta este posibilă doar în afara timpului, ca deconectare de la scurgerea sa. Încântarea pură, dincolo de orice determinații, căderea în lenea meditativă fisurează pentru o clipă relația spațiu-timp, aruncându-ne în fascinația plutirii golite de orice conținut real. În această pauză existențială ființa devine una cu timpul, eliberându-se reciproc. Dacă timpul curge de peste tot, spațiul ne apare bifurcat, localizabil, chiar dacă și el se difuzează în toată cardinalitatea sa. Într-un anumit sens, s-ar putea ca timpul și spațiul să fie doar simple impresii produse de om, pe care le suprapunem peste exterioritatea noastră imediată. Noi trăim timpul și spațiul în mod unic, ca experiențe aproape incomunicabile. Din punct de vedere al trăirii spațio-temporale, fiecare este singur pe lume. În sumar (selectiv): Ion Pop, Viorel Mureșan, Imelda Chința, Carmen Ardelean, Alice Valeria Micu, Marcel Lucaciu, Al. Jurcan, Menuț Maximinian, Viorel Gh. Tăutan, Mihaela Meravei, Silvia Bodea Sălăjan, Ana Ardeleanu, Ottilia Ardeleanu, Mihaela Aionesei, Gh. Glodeanu.
SCRISUL ROMÂNESC 7 / 2021
Dumitru Radu Popa, „Triumful ignoranței: Howard University renunță la clasici”: Continua campanie a lumii academice americane de a neglija ori minimaliza umanioarele și mai ales studiile clasice este un semn de descompunere spirituală, de declin moral și de profundă îngustime intelectuală, ce caracterizează, de altfel, o bună parte a culturii americane. Cei ce comit acest act teribil tratează civilizația occidentală fie ca irelevantă, fie ca atât de periculoasă încât vrednică doar de condamnare… Radierea clasicilor la Universitatea Howard este un semn că americanii, ca o cultură, au îmbrățișat școlarizarea utilitaristă în defavoarea educației care formează sufletul. Pentru a pune capăt acestei catastrofe spirituale, ar trebui restaurată veritabila educație prin mobilizarea tuturor resurselor spirituale și morale… Nu ne pasă atât de cancel culture ‒ în sine, o prostie ca atâtea altele, cât mai mult de cauza și produsul ei cel mai evident și nociv: ignoranța. În sumar (selectiv): Florea Firan, Constantin Cubleșan, Elena Ștefoi, Andrei Codrescu, Mihai Ene, Ioan Lascu, D.R. Popescu, Mircea Daneliuc, Adrian Sângeorzan, Carmen Firan, Rodica Grigore, Dan Ionescu.