Psihologic vorbind, ceea ce a durat 15 luni – restricțiile datorate pandemiei – a fost un abuz de zi cu zi asupra noastră. Ba chiar i-aș adăuga o componentă sadică, prin imaginile tv cu oameni intubați, muribunzi, cu care am ajuns să ne obișnuim și pe care CNA-ul nu a găsit de cuviință să le considere a fi cu impact emoțional. Am fost agresați cu informații rostite pe tonuri de panică despre numărul zilnic de îmbolnăviri și de morți, am fost isterizați cu declarații contradictorii. Planeta s-a transformat într-o uriașă închisoare de reeducare în care nu bătaia a fost folosită, ci limitarea și teroarea. Drepturile și libertățile ne-au fost suspendate, am fost lăsați singuri, înfricoșați clipă de clipă prin tunurile necontenite ale mass-media. Totul în numele siguranței sănătății. Ne-am lăsat drepturile la ușa casei și ne-am surghiunit în singurătate și frică, ascultând permanent cifre aberante, care, la nivel de planetă, sunt absurde. Terorizați vreme de 16 luni într-un mediu devenit ostil, ieșim din restricții mai vulnerabili, mai fragili ca o plantă crescută-n ghiveci, lipsită de lumină. Rata divorțurilor a crescut enorm, ca și numărul cazurilor de tulburări psihice, unele foarte grave. Am ajuns să ne urâm partenerul de viață, căminul, școala, copiii, prietenii care ne-au lăsat singuri. Aparența normalității ne va înșela pe mulți și nu vom ști, nu vom crede că ceva s-a încheiat definitiv. Viața de mâine nu va mai avea chipul pe care-l știam, însă o vom aprecia pozitiv pentru că o vom raporta la cele 15 luni de teroare. Ne vom mulțumi cu mai puțin, căci frica va rămâne stăpânul nostru.
Infantilizați, ne-am reluat dreptul de a da buzna în mall-uri și în supermarket-uri, cu dreptul inalienabil de-a pierde vremea în fața sutelor de sortimente de junk-food – asta pentru că tot e la modă limba corporatistă, o papagaliceală cu damf de engleză – amăgindu-ne că facem alegeri de hrană sănătoasă. Nu ne mai deranjează masca, a devenit a doua piele, un Eu-piele de tip nou, care ne îmbracă psihic, conferindu-ne iluzia că ne poate apăra de ceva, de orice, nici nu mai contează de ce anume. Vorba unui pacient care a descoperit despre sine că „nenorocita asta de mască mă apără-n cap, nu în realitate”. Anonimizați, fără chipuri, am devenit prea fericiții copii cărora li s-a dat voie să iasă la joacă, după luni întregi de jinduire. Iar noi continuăm să ne jucăm cu găletușa-n nisip, ca la 3 ani. Căci în ultimii 80 de ani, niciun război nu ne-a tulburat viețile. Niciun eveniment mondial care să depășească propria zare nu ne-a maturizat, de unde iluzia că viața așa cum trebuie ea să fie este viața pe care-am dus-o noi, ultimele trei generații. Pandemia este singurul eveniment mondial al acestor din urmă generații, dar urmările ei au o componentă perversă care scapă, deocamdată, conștiinței unanimității. Sub bombardamentele îndreptate împotriva omului, nu zidurile exterioare au căzut în urma acestui nou tip de război, ci cele interioare, stâlpii pe care-i edificasem și pe care ne sprijineam ființa. Multora nu ne va rămâne decât să râcâim cu lopățica în nisip, orbecăind după amintirile altei vieți pe care, între timp, o vom fi uitat, confundând-o cu cea prezentă. Deportați în propriul psihism regresat, nu vom ști că suntem prizonieri, fără sprijin și fără ajutor.
Ne-ar putea rămâne cărțile, dar nici aici, în literatură, niciun suflu nou de atâta amar de vreme, nicio avangardă, nicio întrezărire de direcție. Nimic care să mute lucrurile mai departe. Grămezi de maculatură pe care nu ai cum te sprijini. Ne vom reîntoarce la clasici. Apoi, filmele. Arta în general. Totul este o catastrofă. Postmodernismul ne-a năucit, obișnuindu-ne cu urâtul, pe alocuri cu oroarea, redenumindu-le și vârându-le sub faldurile esteticului, iar copiii noștri au crescut înconjurați de dihănii de sticlă și oțel, care se înălțau peste noapte în centrul orașului, în mijlocul oroarei panourilor publicitare și al jegului cotidian, toate astea devenind integrante structurii lor intime, devenind naturalul și normalul mediului în care-și duc viața. Da, dacă nu ai gusturi la modă, la moda prezentului, ești expirat și bun de aruncat la coș. Trăiești degeaba, meriți să mori. Degeaba s-a chinuit Roger Scruton să atragă atenția că educația estetică de azi este o educație pentru urât, degeaba a pledat neîncetat pentru valorile umaniste, a fost aruncat la coșul de gunoi de către progresiștii bine instalați în juru-i, cei pentru care uniformizarea umană reprezintă un țel. Țel ce poate fi atins doar prin regresarea speciei. Ceea ce pandemia îmi pare că tocmai a reușit.
Așadar, pe ce să ne mai sprijim și unde să ne mai retragem noi, cei pentru care nu se face să râgâi în biserică, sub argumentul că nu e decât un act fiziologic firesc? Noi, cei care considerăm de prost gust să porți șosete cu buline la costum? Noi, cei care NU ne tutuim doar pentru că ne aflăm pe aceeași rețea de socializare, ca și cum ne-am cunoaște de-o viață? Noi, cei care avem răbdare să tăcem până ce preopinentul își încheie fraza? Cei care oferim locul în tramvai unei persoane mai în vârstă și care, ajunși la 50, 60 de ani, încă folosim pronumele de politețe, dacă întâlnim un fost profesor? Cei care știm a deosebi un kitsch de o operă? Cei care ne recunoaștem între noi ca fiind de dreapta pentru că știm că ne-am pierdut speranța. Nu, nu am un răspuns. Nu știu unde ne mai este locul. Pentru că suntem, deja, morți. Însă în viață.
Noi ca noi, dar bieții noștri copii, care ies din școli niște mari minți sterile, căci doar de asta este capabil învățământul românesc căruia nu i te poți împotrivi? Copii schingiuiți emoțional de circul pandemiei, alungați din școli și din viață, după ce au crescut cu smart-urile în brațe, aceste mari cuceriri ale tehnologiei care i-au mutilat mental încă de la început? Aici este adevăratul sacrificiu uman, aici zace incomensurabilul pe care mintea nu-l poate cuprinde, căci nu-l poate gândi, în ideea că-ți crești copilul pentru sistem și că nu ai cum îl salva și, bietul de el, nici măcar nu înțelege din ce anume vrei să-l salvezi, căci, în ciuda ta, care l-ai crescut, el este – și așa și trebuie să fie – un copil al generației sale, iar, între a ta, de părinte, și a lui, de copil, nu o prăpastie există, ci un hău care vă desparte. Dacă nu acum, în curând.
Căci copilul tău nu de validările tale are nevoie, ci de cele ale generației sale, iar ele, ce să vezi, se produc la nivel de limbaj, acela pe care urechile tale nu-l suportă și pe care-l atribuiai, pe vremuri, celor needucați. La nivel de… out-fit, căci așa se spune azi, iar asta înseamnă a se îmbrăca într-un mod care-ți rănește ochii, cu ițari în care-și spânzură picioarele, cu chestii lălâi pe care nici de pomană nu le-ai da, căci te-ai face de râs, în colanți care dezvăluie totul, mai ales dacă este un corp lucrat la sală, marea pasiune a tinerilor de azi. Dar și dacă-i corpul obez, colanții tot la modă sunt, doar nerușinarea nu mai este, a fost abolită în numele dreptului la egalitate. Obezitatea nu mai e o rușine, nu mai spune ceva despre alegerile tale alimentare, din contră, este purtată cu trufie, cât mai expusă, căci exhibiționismul, și el, este la modă.
Altfel spus, toate cele care ne-au constituit au devenit vetuste. Bunul simț, niște minime reguli estetice, modestia, buna măsură etc. Trebuie abolite. Împreună cu ele, măturat întreg trecutul. Dar cui îi pasă? Ce contează? Cum mai poate conta? Viața e complexă și n-are sens, vorba cuiva care se consideră filosof. Ei, lasă că au făcut-o progresiștii simplă și cu sens. Uniformizarea. Egalitarismul. Ai ridicat capul ca să fii altfel? Ai dispărut. Doar identicul contează, doar el e valorizat. Copia. Clona. Minimalul. Firul ierbii. Nimicul. Și nimic vom ajunge cu toții.