A fost odată ca niciodată, pe vremea când se potcoveau poeții proletcultiști cu 99 ocà de fier și săreau, hăt!, în slava ceriului, de unde, veșnic tineri și străvezi, recitau pe de rost poemul de 3.000 de versuri, intitulat Lenin, scris de Maiakovski între un manifest futurist și două sticle de rakiu: „…cu tine în inimile noastre,/ tovarășe Lenin,/ construim,/ credem,/ respirăm,/ trăim/ și ne luptăm [sic!]!”…
Nu mă născusem pe atunci, dar deja locuiam într-o anexă a Cărții Ruse, acolo unde tatăl meu, tovarășul I., cu I de la Ilici, cum îi plăcea lui să se prezinte, citea Tihîi Don în limba lui Beniuc și cânta cântece patriotice noaptea prin somn. În restul timpului, tata era unul din mulții eroi ai întrecerii socialiste, vajnic purtător de flamură roșie la defilările la care mă purta pe umeri, învățându-mă chiar înainte de a vorbi să strig urale în dialectul de partid. Curând, tata a plecat cu clasa muncitoare să înfăptuiască planul cincinal în patru ani și ½ în Paradis. De acolo, a mai venit o dată acasă, cât să bea apă din paharul pus de mama la fereastră și să termine de recitit Așa s-a călit oțelul, cartea lui de căpătâi. O carte despre omul nou, orb și paralizat, cunoscut sub numele de homo Sovieticus.
Cu romanul acesta sub pernă am fost trimis la școală să învăț limba rusă și limba germană, mama insistând, fiindcă era luterană, să-mi dea ca exemplu viața lui Lenin, care vorbea fluent rusa, germana, franceza, calmîka, plus limba de lemn a aparatului de partid. În vremea rusofoniei, eu trăiam în cultul lui homo polyglotticus și așa am crescut până am ajuns cât statuia de 20 m înălțime a marelui Lenin, de nu am mai încăput pe ușa casei noastre bătrânești. Între timp am aflat că pe mama o chema, de fapt, Nina, nu Lenina, cum îi spunea tata, și că visul ei era ca fiul cel mare să termine facultatea și să se întoarcă în orașul dintre munți învățător, măcar țârcovnic, dacă nu traducător din Maiakovski.
Tocmai i-am scris mamei să îi dau vestea cea mare, cea mai mare din toată studenția mea. O editură m-a ales, ei bine da!, să traduc un tratat… de Schopenhauer. Pe bani, mamă! O să mă întrebi ce are Schopy cu Lenin și cu Marx? Păi, nu au încălecat toți trei pe șaua ateismului și s-au băjenit prin păduri, la haiducit? Gata cu zacusca de fasole trimisă de tine lună de lună pe tren, cu mecanicul hulpav care o înjumătățea. Zacuscă la care Wanda strâmbă mereu din nas, numind-o un ratatouille constipat. De acum voi mânca numai șaorma, taco, falafel și alte mâncăruri fine, așa cum se laudă Wanda că a mâncat cu toți foștii ei. În sfârșit, voi râgâi maiestuos în nasul colegilor de an, toți copii de bani gata, care mă tot confundă, de slab ce sunt, cu parcagiul din Complex.
De la Universitate, am venit sărind într-un picior până în Grozăvești. Ce dacă lumea clătina din cap și se întreba dacă s-au deschis porțile spitalului Obregia?… Eu treceam mândru și nepăsător, cu privirea pierdută în zarea unei strălucite vieți de traducător, socotind cum e mai etic să îmi etalez inegalabilul talent: pe trotinetă, pe scuter, sau într-o mașină cumpărată la mâna a doua? Neapărat decapotabilă. Și Wandei? Wandei, un inel mai scump decât cel cu diamante, dăruit de Mo, care am aflat că e fals abia când am vrut să îl amanetez.
Auzind vestea, colegul de cameră a căscat ochii a mirare. De invidie, cred, s-a apucat să citească ceva din Coran. El care e din Băilești și voia să arate că mănâncă o dată pe lună caviar și bea șampanie la sindrofiile de la ambasada Omanului, unde e chemat ca translator. De surescitare, nu am putut dormi toată noaptea, am visat cu ochii larg deschiși cum fetele de la Meteo îmi atârnă de picioare și mă imploră, fierbinți, să le vorbesc despre Lumea ca voință și reprezentare. Ehe, fetelor, lumea asta e undeva, foarte departe, între Hegel, Kant și o plajă pustie din Madagascar. Pe acolo, eu, cu braţele pline de dorinţi, și Wanda la fel, în bikini cu cristale Swarovski, vom trece pe o trotinetă decapotabilă, iar în urma noastră îngerii, plini de invidie, se vor întreba dacă patria lor adevărată nu e mai la vale de Madagascar. Răspunsul se împotmolește de fiecare dată în discuții interminabile despre voință, apatie și alte orgasme ale rațiunii pure. Asta, până dimineața când, deschizând larg fereastra, îmi strig fericirea prin somn. O dată, de două ori, până ce colegul de cameră trebuie să mă zgâlțâie ca să nu mă desprind de la sol. Revenit în lumea lui scundă și neverosimilă, am rezistat să-i ascult încă o dată plictisitoarea tiradă despre neofeudalismul în care e obligat să trăiască de un ingrat și exploatator care se crede beizadea și nu pune niciodată mâna pe mătură și făraș.
La ora 9, trecute fix, am decolat să semnez contractul, gândindu-mă ce bine era să fi fost și Wanda cu mine, doar așa, ca să mă mai laud nițel. Mi-am amintit că are un curs de patologie infantilă și nu pot să o deranjez. Eu știu însă că e cu Mo, la sală, unde fac spinning și alte activități la fel de demne de un Caliban. Mo vine de la Mocanu, nume care este chiar deviza lui: mokka, nu!, și e antrenorul ei personal de fitness! Așa că nu pot să îmi pun mintea cu el.
Editorul meu, o domnișoară roșcată, cu un aparat de sudură în loc de decolteu, m-a întâmpinat cu pricomigdale și multe pixuri colorate pe birou. Reușesc să îmi înfrânez deprinderile proaste, dezvoltate în cenaclul USR și nu bag decât o tavă în buzunar. Duduia ține să îmi arate toate, absolut toate dedesubturile contractului meu, subliniindu-le cu pixul și cu dese aplecări peste birou. Fiindcă, cum spune Schopy, organul masculin reprezintă sediul real al voinței umane, până la urmă mi-am ieșit din minți și am tras spre mine toate platourile cu pricomigdale și sticla de Cola la fel. În timp ce dam iama prin desfătările lui Comus, frumusețea aia inumană și-a trecut numărul de telefon pe contract. „Ca să îl aveți în caz de…”. Nu știu ce a vrut să mai spună, dar eu am tras adânc aer în piept și punctele de suspensie mi-au pricinuit o subită criză de astm. În fața ofertelor vieții, făcute și prin tăceri, nu poți să uiți, așa cum iar spune Schopy, că iluzia numită fericire înseamnă să te comporți imoral cu toți cei din jur. Căci, imoralitatea e adevărata fericire, chiar dacă o găsești doar în umbra Bibliei și a zăbrelelor numite zece porunci. Ehe, dacă ar ști domnișoara câte nopți de vaier și zbucium mi-au pricinuit de atunci punctele ei de suspensie cu gust de pricomigdalele și cum m-au fugărit ele toată viața, ca madlenele pe Proust…
Pierdut în grădina desfătărilor, printre pricomigdale urieșești și vedenii ce îți lăsau gura apă, am vrut să-i propun roșcatei să trecem de la teorie la faptă și la afrodisiacul numit bani. Dar mi-am amintit ce spunea Schopy, că banii nu sunt decât nefericirea umană în forma ei cea mai pură și că ei îl înstrăinează pe om de om. Ba nu, asta a spus-o Marx! Oricum, am mai zăbovit lângă roșcată, în sauna imaginației, fără pudoare, fără iluzii, fără nimic. Am închis ochii și tocmai așteptam să fiu canonizat pentru atâta supraomenească răbdare, când, deodată, duduia mi s-a adresat în cel mai frust argou marxist-leninist:
‒ Și acum, domnule student, să vorbim pe șleau despre… plata muncii. Te rog să remarci că scopul acestei [ah, ce dulce cacofonie!] edituri este doar unul metaforic, să-i încurajeze pe tinerii traducători în această epocă nefericită, de tranziție de la idealism la capitalism.
‒ Cât?, am întrebat eu scurt și la fel de direct ca la colțul străzii Filitti, unde nici sediul moralei nu e, nici alt sediu de partid.
‒ Opt!…, a răspuns demoazela, ridicând, chipurile, neputincioasă din umeri și clipind galeș spre mine. Văzând însă privirea mea rătăcită, roșcata a ținut să spulbere orice malentendu:
‒ …dolari pe pagină, cu un avans de 30%.
În timp ce socoteam pe abacul degetelor cât ar veni în moneda noastră națională am mai aflat ceva, că tratatul lui Shopy nu ar fi tocmai tratat, poate doar un eseu, și ăla mai scurtuț.
‒ E vorba, domnule student, de textul Despre femei, inclus de filosof în celebra lui Parerga und Paralipomena. Mai exact, 11,5 pagini de tradus.
Cu mâna tremurândă pe paharul de Cola și cu privirea rătăcită în decolteul acum ofilit, am făcut rapid calculul. Îmi reveneau ca avans exact 30,66 dolari…
‒ Hmmm!, am reușit eu să îngaim, dând semn că mă pândea un leșin.
Adio, inel cu rubin! Adio, decapotabilă! Adio, Madagascar! Îmi rămânea exact cât să o scot pe Wanda în oraș… La o cantină din Complex.
Am coborât la casierie, calculând iar și iar 30% dintr-un mare nimic. Ca rușinea să fie deplină, în fața mea, o cucoană latifundiară [în limbaj academic, cu steatopigie – n.n.] număra teancuri de bani și îi îndesa într-o geantă specială, cu cifru, făcută din pielea întreagă a unui animal incert. „Tot pentru Schopy?”, a întrebat ea. Eu am dat ambiguu din cap și am așteptat până s-a depărtat, târându-și animalul de companie, acum fericit și foarte obez. De dincolo de ghișeu, o mână mi-a întins din Infern cei 30 de arginți transformați în lei la cursul zilei de ieri. Am semnat oftând. Eram palidul posesor al exact 8 (opt) șaorme și al mai multor gânduri negre despre femei. I-am mulțumit totuși lui Schopy pentru atitudinea misogină cu care mă mângâia pe creștet și îmi da ghes să mă întorc în biroul roșcatei și să-i arunc banii în decolteu. Apoi, cu un dispreț total, masculin, să trec pe lângă implanturile ei cu stafide și, animat de cele mai primitive dorinți, s-o invit scurt, doar din sprâncene, ca Rudolph Valentino într-un film mut, la o șaormă în Complex. Sau poate la un spinning cu picioarele în sus. Ori, poate, la amândouă, concomitent. Ah, și să nu uit, în pauza de după, să îi șoptesc pațachinei la ureche despre furnicile femele care își pierd aripile după împerechere. Aripi care, cum spune Schopy, sunt pentru femei total de prisos, mai ales după ce au născut și decolteul li s-a încheiat până sus.
Tot ronțăind semințele unui misoginism planetar, am coborât treptele de la Casa Scânteii spre lumina soarelui de mai. Pășeam umăr la umăr cu Schopy spre viitorul luminos al unei noi lumi, fără Wande și fără restaurante în Madagascar. Aveam pe chip liniștea ascetică a omului superior, prieten până la virgulă cu marele misogin pe nume Schopenhauer…
În fața intrării principale de la Casa Scânteii, când să ies, puhoi de lume, macarale, care de reportaj, urale. Nu, nu pentru mine… Tocmai era coborâtă de pe soclu statuia lui Lenin. M-am oprit o clipă, atât cât să mă întreb de ce, tovarăși, lângă marele Lenin, în niciun monument al vieții sale postume, sub nicio lozincă, nu a încăput și Nadejda, soția lui, și ea mare activist de partid? Poate fiindcă, vorba lui Troțki, ar fi arătat ca dracu și mama lui. Și, la urma urmei, cine ar mai visa revoluții planetare, dacă ar ști că ascetul revoluției a sărit gardul și a fugărit iubiri proletare prin fundul grădinii, apoi a venit și, urcat pe soclu, ne-a arătat de unde vine lumina și încotro să propășim?
Pe drum, în metrou, am stat lângă o bătrână în negru, pe care nimeni nu o vedea, nimeni nu o ajuta, pe care până și timpul o uitase. În ochii ei era însă atâta senin și atâta inadecvare la lumea prezentului, o lume animată de forța vitală a voinței, care nu e decât nefericire pură, încât puteai vedea în ridurile ei până, hăt!, departe, până în anii colectivizării forțate, când nu doar caii se împușcau și iobăgia se numea colhoz. Atunci m-am decis. Voi trimite banii acasă, la mama, cu rugămintea să îmi facă iar zacusca de fasole după rețeta bunicii. Și să văd eu atunci ce pațachină mai îndrăznește să-mi spună că zacusca făcută cu dragoste și sudoare de mama este un ratatouille constipat…