ROMÂNIA LITERARĂ 24 / 2021
Din 4 iunie. Nicolae Manolescu (în dialog cu Daniel Cristea-Enache): Aș spune, avându-i în vedere pe cetățenii obișnuiți, că ei s-au împărțit în două categorii: cei cu bun-simț și, respectiv, cei fără bun-simț. N-aș vorbi de diferențe ideologice, ci mai curând de diferențe care țin de felul de a înțelege evenimentele și schimbările în societate. Sigur că e la mijloc și o chestiune de fire și de educație. Judecata e, din nefericire, mai puțin răspândită decât prejudecata. Bunul-simț nu e chiar o caracteristică generală. Și el nu e, obligatoriu, nici înnăscut, nici educat. Mircea Mihăieș, „Fascinația beznei”: În situația tulbure de azi, e aproape imposibil să faci distincția între extremism și accese de furie cu substrat politic. Într-un fel, orice ideologie e extremistă și toate partidele sunt totalitare. De ce? Pentru că obiectivul lor e să obțină dominația și să-și împingă în insignifianță adversarii – dacă nu îi pot chiar distruge. Nici un partid și nici un lider politic n-ar refuza să fie votați de sută la sută din populație. Dimpotrivă, mesajul lor e implicit: „Ne adresăm tuturor alegătorilor” etc. Doar misterele naturii umane împiedică votul unicolor și asigură diversitatea. Dacă ar fi după politicieni, ar trebui să fim încolonați fără să crâcnim și să mărșăluim încotro ne dictează ei. În străfundul nostru nu avem respect decât pentru ceea ce ne place și ne convine. N-am evoluat atât de mult încât să privim cu filozofică detașare și pioasă resemnare la felul în care ideile ne sunt făcute terci și preferințele noastre politice aruncate la groapa de gunoi. La mijlocul revistei, Al. Călinescu (în dialog cu Cristian Pătrășconiu, care întreabă: „Cum nu se mai poate vorbi astăzi despre Caragiale?”): Când văd ce derapaje se produc astăzi, mă aștept la orice. Spre exemplu, să revină perspectiva marxistoidă, cu critica socială, înfierarea tarelor burghezo-moșerimii, ridiculizarea viciilor familiilor conservatoare… În sumar (selectiv): Dorin Tudoran, Mihai Zamfir, Vasile Dan, Adrian Popescu, Răzvan Voncu, Ovidiu Genaru, Mircea Anghelescu, Sorin Antohi, Gh. Grigurcu, Horia Gârbea, Vasile Spiridon, Marius Miheț, I.B. Lefter, Cornel Nistea, Virgil Mihaiu. Gellu Dorian: În legătură cu a XXX-a ediție a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”.
RAMURI 5 / 2021
Ioan Stanomir (interviu realizat de Simona Preda): Stânga radicală de astăzi întreține cu comunismul o relație specială. Pentru adepții progresismului, în accepțiunea sa de religie politică, ordinea comunistă a însemnat nu atât crime, nu atât oroare, cât ocazia de a reglementa societatea în baza unui plan al egalității sociale. Progresiștii de astăzi sunt, în cele din urmă, urmașii marxist-leniniștilor de ieri. Ca și cei de dinaintea lor, ei cred că sunt în posesia unei rețete de schimbare a lumii. Ca și cei de dinaintea lor, ei privesc pe cei ce li se opun sau sunt doar sceptici ca pe dușmani ai poporului. Simplificarea maniheistă este esența gândirii lor. Este firesc ca o asemenea ideologie militantă să pună accent pe teoria și practica îndoctrinării. Ceea ce radicalii de acum realizează în mediul online și în realitatea vieții este un exercițiu de epurare: tot ceea ce nu încape în patul procustian al logicii lor trebuie eliminat. Radicalii de astăzi au un spirit totalitar, iar dinamica totalitară lucrează în trei direcții: cenzură și atac, pe de o parte, educație și propagandă, pe de altă parte. Iată de ce se poate observa o continuitate în acțiuni și în sensibilitate. Furia cu care sunt atacate statui, energia cu care sunt cenzurate cărți, atenția cu care anumite cuvinte devenite suspecte sunt carantinate, toate acestea nu sunt noi. Toate acestea vin din acest trecut al secolului al XX-lea. Radicalii de astăzi sunt, ca și fasciștii sau comuniștii, oameni-megafon. Vocea lor are un ton gutural și sacadat. Încazarmarea, înregimentarea, masificarea, nivelarea sunt țelurile lor. Era digitală devine o eră a gândiri unice… Intelighenția are ca scop transformarea lumii prin inginerie utopică. Numele acestei utopii contemporane este radicalismul progresist al noii stângi. În sumar (selectiv): Gabriel Coșoveanu, Gh. Grigurcu, Adrian Popescu, M. Ghițulescu, D. Ungureanu, Gh. Glodeanu, Cristian Pătrășconiu, Gabriel Nedelea, Gabriela Gheoghișor, Iulian Boldea, Ștefan Vlăduțescu, I.V. Fintiș, C.L. Burada, Toma Grigorie. N. Prelipceanu, Votul și fericirea poporului.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 5 / 2021
Dan Cristea la Editorial: Socotesc Balada morții ca fiind cea mai profundă și mai emoționantă poemă a lui Topîrceanu, situând-o, în același timp, printre cele mai reprezentative ilustrări ale genului baladesc din poezia română… Acum, însă, oprindu-mă doar la baladele topîrceniene (baladă vine de la ballare, a dansa, desemnând inițial un acompaniament muzical la un dans), stau și mă întreb de ce ar fi trebuit să fie liric, adică subiectiv, poetul într-o specie de poezie epică, obiectivă, care conține aproape obligatoriu o poveste? (…) Balada morții a fost publicată în 1918, după eliberarea poetului din prizonieratul din Bulgaria. Poema e povestea morții unui necunoscut, întorcându-se de la muncă și prăbușit la margine de drum. Foarte puține amănunte, doar moartea anonimă, a unui anonim, la o dată fără dată, căci timpul își pierde și el individualitatea… În alte pagini, Petre Răileanu la „Ilarie Voronca – 75”: Bărbatul acesta mai înalt decât media – avea 1,85 m –, om afabil, febril și senzual, de o politețe împinsă la exces, trăind aparent în regimul unei permanente jubilații în fața lumii, admirator al femeilor, era ros pe dinăuntru de o angoasă destructivă care l-a condus la actul din 4 aprilie 1946 (s-a sinucis la nici 43 de ani la Paris). Claude Sernet, care l-a cunoscut îndeaproape pe Ilarie Voronca, fiind nu numai prietenul lui, dar şi fratele soției sale, Colomba, vorbește despre: „Neliniștea devorantă, viscerală a cărei jucărie pasivă și melodioasă era”. Are dreptate când afirmă că: „Oricum ar fi, ceea ce era important pentru el, ceea ce-l punea pe jar și îl consuma era scrisul, repede și fără reveniri în urmă, ca pentru a se debarasa, poem după poem și carte după carte, de neliniștea din el și pentru a elibera poezia care-l locuia”. Și Daniel Cristea-Enache, la Critice: Înainte de a preciza ce înțeleg prin „mare poet” și de ce îl consider pe Brumaru unul, să spun că textele din carte (Rezervația de îngeri) curg, literalmente, într-un flux creativ uimitor la un liric din generația lui Nichita Stănescu. Poezii noi scrise de un autor septuagenar se întâlnesc frecvent în spațiul atât de generos al manifestărilor „literare”. Însă numai la vârstnicul Arghezi mai întâlnim o astfel de prospețime și un asemenea nivel poetic, obținute nu prin colecționare și, respectiv, reciclare, ci printr-o nouă forțare a propriilor limite artistice. În sumar (selectiv): Alex Ștefănescu, Laszlo Alexandru, Dan Gulea, Emil Lungeanu, Mircea Bârsilă, Cristina Scarlat, Ștefan Mitroi, Andrei Novac, Paul Aretzu, Dan Stanca, Horia Gârbea, Simona-Grazia Dima, Aurel Maria Baros, Nicolae Constantinescu, Iolanda Malamen.
ORIZONT 5 / 2021
Valentin Constantin, „Rechizitoriul ca specie literară”: Elementul de continuitate care traversează secolele și ajunge până la noi este înalta ineficacitate a clasei politice. Soluția lui Caragiale a devenit astăzi loc comun: „Ori și câte reforme s-ar face în această direcție, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puțin originale decât altele – toate vor fi doar niște paliative. Răul de care suferă țara va rămânea, cum am mai spus, și se va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc. Țara are nevoie de o fundamentală reformă politică”. Această soluție cu „reforma clasei politice” este pe toate buzele. Cum s-ar putea oare realiza când compoziția cadrelor de partid e comparabilă cu cea descrisă de Caragiale? Originea este tot în școli dubioase, de exemplu în universități private, care nu se numesc „creștin-leninistă” sau „ecologică de rit scoțian”, ci se numesc „Spiru Haret”, „Dimitrie Cantemir”, „Vasile Goldiș”, ș.a.m.d. Și, prin autorizarea sub acest nume,li s-a încărcat un prestigiu „în vrac”. Ce reprezintă rectorii și miniștrii învățământului de astăzi decât persoane al căror ideal ar putea fi acela de a deveni la un moment dat semidocți? Totuși, clasa politică de care vorbea Caragiale a fost mai mult decât reformată, a fost lichidată. Partidele „istorice” reapar la noi în 1990 (nu știu să fi apărut partide „istorice” și în alte părți), gata puse pe treabă. Totuși, astăzi cu greu mai poți deosebi un partid „istoric” de partidul extras din partidul comunist. La pagina „Pas de deux”, Daniel Vighi și Viorel Marineasa scriu pe aceeași temă, a stagiului lor militar, în anul 1968. Citez din Viorel Marineasa: Prin luna mai ne vizitase Charles de Gaulle, președintele Franței. Ceaușescu îl urma titirez. Vor ieși în curând primele mașini Dacia. Generalul plecase cam precipitat, etudianții din țara lui se plictisiseră de binele rânced și vizau și-mai-binele (pe alocuri marxizant, dar care nu ocolea nici vizita liberă în budoarele fetelor din Nanterre), așa că încerca să-i potolească. (După 40 de ani, unul dintre liderii studenților, Daniel Cohn-Bendit, devenit din franțuz neamț și pe deasupra europarlamentar, își păstrează aplombul: „Reluarea continuă a dezbaterii despre 1968 nu ne duce nicăieri. ‘68 a schimbat lumea, chiar dacă vă convine sau nu.”). În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Al. Oravițan, Grațiela Benga, Al. Colțan, Cristian Pătrășconiu, Dan C. Mihăilescu, Mădălin Bunoiu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Chevereșan, Paul Eugen Banciu, Robert Șerban, Al. Ruja, Marian Odangiu, Al. Condrache.
CONVORBIRI LITERARE 5 / 2021
La Ancheta „Critica literară azi”, 1) Ovidiu Pecian: Viitorul criticii literare este mai sigur ca oricând. Într-o epocă în care operele literare proliferează din cele mai diverse motive – de la înlesnirile tehnologice (programe de scris și de editare computerizată la prețuri accesibile) la altele (mărirea duratei vieții autorilor, îmbunătățirea statistică a condițiilor de trai, existența unui spațiu-timp al loisir-ului) – opera de ordonare și de înțelegere, de discriminare valorică pe care o efectuează critica literară este mai indispensabilă ca oricând. Fără spirit critic, adică fără cernerea valorilor printr-un set de criterii specifice fiecărui domeniu și subdomeniu, o cultură băltește în indistincție valorică. 2) Adrian Jicu: Nu știu dacă problema canonului estetic se pune în termeni de actualitate… Mai degrabă, de utilitate. Iar din acest unghi, criteriul estetic rămâne esențial pentru funcționarea sistemului literar… Să nu uităm că există un puternic partizanat, o polarizare care duce la atacarea/ ocultarea unor indezirabili și la promovarea unor preferați. E o formă păguboasă de manipulare, cauzată de radicalizarea tensiunilor între câteva grupuri de influență și putere, care încearcă să domine câmpul literar. Cu orice preț, inclusiv prin sacrificarea a ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat: valoarea… Critica de întâmpinare nu mai e rentabilă… Critica nu va mai fi niciodată ce a fost. De altminteri, nici nu cred că trebuie să mai fie. Să ne-nțelegem: nu împărtășesc scenariile apocaliptice ale celor care cântă, de ani buni, prohodul criticii, dar nici nu pot rezona cu entuziasmul celor care își hrănesc narcisismul cu surogate afirmând că nu mai e nevoie de critică… Piața de carte se reglează de la sine și, cel mai adesea, fără să mai țină cont de părerea criticii… Nimic nu va mai fi cum a fost. Cât privește critica, ea are viitor, dar un viitor diferit de ceea ce știam noi. O vreme (se) va merge din inerție. Dar pe termen mediu și lung, critica se va metamorfoza… În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, Gh. Grigurcu, Mircea Platon, Th. Codreanu, Ștefan Afloroaei, Ioan Holban, N. Scurtu, C. Bostan, Cristian Livescu, C. Dram, Livia Iacob, V. Spiridon, Antonio Patraș, Emanuela Ilie, Ioan Lascu, Gellu Dorian, Liviu Papuc, Valentin Talpalaru, N. Sava, Magda Cârneci. Interviu cu Monica Pillat (și „Dinastia Pillat”, texte semnate, între alții, de Virgil Nemoianu, Ion Papuc, Ioana Diaconescu, Al. Cistelecan). Horia Bădescu, Întoarcerea lui Caliban.