„Nu e vorba atât că aș vrea să mor,
ci mai degrabă că am obosit să trăiesc.”
(Ryūnosuke Akutagawa)
S-a spus despre el că este un Edgar Allan Poe al Japoniei, a fost comparat cu maeștrii prozei europene, de la Dostoievski sau Strindberg până la Flaubert sau Henry James, iar el însuși a vorbit despre influența catalizatoare exercitată asupra sa de opera lui Swift sau Gogol, și a devenit mai cunoscut în Occident datorită peliculei Rashomon, regizată de celebrul Akira Kurosawa, încununată cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția (în 1951), bazată pe una dintre capodoperele sale. Este vorba, desigur, despre Ryūnosuke Akutagawa (1892 – 1927), unul dintre cei mai importanți scriitori niponi afirmați în perioada în care Japonia începuse să facă pași hotărâți pe calea modernizării, depășind închistarea sa tradițională și încheind, odată cu Restaurația Meiji, epoca porților închise care dura încă din secolul al XVII-lea.
Debutând în 1914 cu povestirea intitulată Vârsta senectuții și considerat de Natsume Sōseki (maestrul pe care întotdeauna l-a recunoscut ca atare!) marea speranță a literaturii din Arhipelag și reprezentantul cel mai de seamă al prozei scurte de aici, Akutagawa, un perfecționist al stilului și al formulelor artistice abordate, a fost, la începuturile sale literare, atras de unele dintre metodele estetice impuse de simboliștii francezi, cu opera cărora a avut o profundă afinitate. A practicat, astfel, numeroase descrieri ale senzațiilor și stărilor greu de definit, individualizându-se în cadrul mișcării literare de care era apropiat, ale cărei idei își găseau expresia în revista Shin Shicho, și care promova modernitatea în plan cultural și literar, încercând să submineze subtil influența idealismului romantic, foarte apreciat în Japonia la începutul secolului XX. Prin urmare, în cele peste o sută cincizeci de povestiri pe care le-a publicat, el va trece de la tematica istorică pe care o regăsim în scrierile sale de început la meditația lucidă cu privire la noile raporturi dintre Orient și Occident, la evaluări implicite ale dificultăților maturizării (personale sau naționale), la punerea în discuție a resorturilor frumuseții și a relației complicate dintre artă și viață și chiar la dificilul domeniu al autoficțiunii. Convins, asemenea contemporanilor săi Kan Kikuchi și Yuzo Yamamoto, că rațiunea trebuie să prevaleze în fața simplei emoții, Akutagawa a oferit, în opera sa narativă, o imagine cuprinzătoare și extrem de grăitoare a condiției umane în datele sale eterne, adevăratul scriitor trebuind, în accepțiunea sa, să reușească să depășească simpla trăire de moment și să se situeze deasupra sentimentalismului ori patetismului de prisos. Rezultatul va fi o operă literară remarcabilă și extrem de originală, atât de japoneză în formă, încât unii cititori au fost tentați, uneori, să ignore tocmai profunda sa universalitate de conținut.
Povestirile sale cuceresc și șochează deopotrivă, scriitorul căutând bizarul, neobișnuitul și grotescul în aspectele aparent obișnuite ale realității cotidiene, așa cum se întâmplă și în unele texte ale literaturii chineze clasice, de care Akutagawa a fost pasionat încă din adolescență – și reușind să le și exprime convingător. Iar frumusețea straine a creației acestui scriitor provine, pe de o parte, din capacitatea sa de a evidenția ficționalitatea evenimentelor relatate, iar pe de alta, dintr-un soi de absență auctorială, determinată de detașarea ce-i caracterizează majoritatea textelor. „Extravaganța și oroarea sunt mereu prezente în opera lui Akutagawa, fără să-i contamineze stilul, care reușește să-și păstreze mereu limpezimea de cristal”, spunea, în acest sens, Jorge Luis Borges, admirator fără rezerve al creației japonezului.
Poate că nicăieri nu sunt evidente toate acestea mai complet decât în Paravanul-Iad, textul care, de altfel, dă și titlul culegerii apărute la Editura Humanitas Fiction, în foarte frumoasa traducere a Ralucăi Nicolae, reunind, pentru prima dată în limba română, douăzeci de povestiri cu o largă paletă tematică, acoperind arii diverse, de la aspecte ale vieții din Japonia medievală (Prințesa Roku no Miya sau Nasul) la începuturile modernizării adusă de Restaurația Meiji (Balul) sau momente ale existenței cotidiene (Roți zimțate). Apropiat uneori de literatura de atmosferă și de accentele pesimiste venite pe filiera lui Natsume Sōseki, sau de așa-numita proză a înfrângerii care va fi practicată în Japonia postbelică de Osamu Dazai sau Ango Sakaguchi, Akutagawa are cu adevărat anvergura unui scriitor universal, opera sa putând fi oricând comparată cu neobișnuitul situațiilor pe care le regăsim, de pildă, la Franz Kafka, sau cu intensitatea percepției din cele mai bune pagini ale lui Paul Celan.
Paravanul-Iad se bazează pe relatarea făcută de către un narator cu totul necreditabil, și anume un servitor aflat de peste douăzeci de ani în slujba seniorului Horikawa, martor al evenimentelor care se petrec, dar mult prea apropiat și fidel (sau înspăimântat – ori, cine știe, și, și!…) lui Horikawa (în fapt, un stăpân nemilos și un tiran imoral, după cum se întrevede subtextual) pentru a putea fi obiectiv. În paranteză fie spus, în acest fel, autorul abordează și problema adevărului în artă, a relației mereu în mișcare dintre realitate și iluzie, dintre aparență și esență, pe care le putem regăsi, chiar dacă în alte forme ori cu alte conotații, și în alte povestiri ale sale. Totul are loc într-un trecut neprecizat exact, căci autorul era convins că i-ar fi imposibil să prezinte acțiuni extraordinare ca și cum s-ar petrece în Japonia contemporană, riscul fiind ca cititorul să constate lipsa de autenticitate a unui asemenea demers, ceea ce ar determina „irosirea sau chiar distrugerea unor teme prețioase.” În mare, textul e povestea modului în care Yoshihide, artistul considerat cel mai mare pictor al vremii sale, a realizat, la solicitarea seniorului său (cel în casa căruia se afla, ca doamnă de companie, și frumoasa sa fiică, în vârstă de doar cincisprezece ani) un paravan care să prezinte imaginea infernului buddhist, populat cu imagini ale păcătoșilor care suferă în lumea de dincolo pentru faptele lor din timpul vieții. Pentru a reuși să se achite cât mai bine de aceeastă însărcinare, pictorul îi supune la diverse cazne pe ucenicii săi, sub pretextul că astfel va putea înțelege suferința omenească și va fi capabil să o reprezinte pe pânză, fiind, în același timp, chinuit de îngrozitoare coșmaruri având-o în centru pe fiica sa, pe care o visează mereu moartă. Punctul culminant e reprezentat de neașteptata cerere pe care Yoshihide o adresează lui Horikawa: să fie incendiată o trăsură având în ea o frumoasă doamnă, scenă pe care, contemplând-o, pictorul să poată adăuga detaliile care mai lipseau operei sale. Seniorul îi promite că îi va îndeplini dorința, dar, într-o neașteptată răsturnare de situație, prea frumoasa doamnă din trăsura incendiată e chiar fiica lui Yoshihide, care respingea cu obstinație avansurile stăpânului: „O priveliște pe care o s-o ții minte tot restul vieții. O să stau să ne uităm împreună. Oșteni, ridicați obloanele! Lăsați-l pe Yoshihide să vadă ce-i înăuntru.” Pictorul asistă la groaznicul supliciu, îl privește până la capăt, iar modul în care e descris ducându-ne cu gândul (și) la personajul lui E.A. Poe din Faptele în cazul domnului Valdemar: „Cu ochii măriți de groază, cu buzele strâmbe, cu obrajii tresărindu-i spasmodic, Yoshihide era întruparea vie a spaimei, tristeții și uimirii.” Apoi, definitivează extraordinarul paravan, recunoscut drept capodoperă artistică până și de către detractorii săi, după care se sinucide.
Sigur că, rezumat astfel, textul nu poate spune prea mult, câtă vreme, dincolo de subiectul extrem de șocant în sine, Akutagawa încearcă să combine elemente ale vechilor istorisiri din epoca samurailor și aspecte ale tradiției culturale nipone cu sondarea psihologiei umane. Dovadă a operei unui uimitor scriitor, a cărui operă ar putea fi comparată doar cu aceea a vechilor artiști bizantini ai mozaicului, după cum se exprima Donald Keene. În Paravanul-Iad, însă, toate acestea sunt complicate, o dată în plus, prin implicațiile temei artei și ale imaginii artistului decis să-și definitiveze opera. Căci, așa cum au afirmat voci de seamă ale criticii literare nipone, pentru Akutagawa e o dilemă fără ieșire: dacă artistul alege să-și pună creația mai presus de propria viață, finalmente va trebui să vadă cum existența sa omenească e anulată, posibil cu brutalitate. „Paravanul-Iad”, marea operă a lui Yoshihide, e, deopotrivă, iadul suferinței omenești prin care trece un tată văzându-și fiica ucisă, dar și infernul luptei lăuntrice de a-și definitiva creația. Până la urmă, cine sau ce îl împinge pe pictorul care, acum, pare cu adevărat posedat, să contemple până la capăt iadul? Doar puterea neiertătorului Horikawa, sau forța, mai mare decât a oricărei ființe omenești, chemării propriei sale arte, care îl construiește, ca pictor, dar îl distruge ca om? Akutagawa refuză să ofere ori măcar să sugereze răspunsuri, preferând să păstreze o atitudine ambiguă față de toate cele relatate, provocându-și astfel cititorii să mediteze chiar și asupra acelor lucruri (mai ales asupra acelora!) pe care, cel mai adesea, e mai comod să le ignori.
Text stând sub semnul aluziei și al ambiguității, Paravanul-Iad a fost citit, de unii critici literari niponi, ca o metaforă a existenței artistului în societate și a dificilelor alegeri în fața cărora este, adesea, pus. Alții au mers chiar până acolo încât au sugerat o suprapunere a semnificațiilor gestului lui Yoshihide cu unele atitudini ale lui Akutagawa însuși, având în vedere pe de o parte aplecarea spre estetism a acestuia, iar pe de alta, respingerea cu hotărâre de către scriitor a unora dintre direcțiile literare la mare căutare în Japonia vremii sale, mai cu seamă romanul de tip confesiv-autobiografic. Aroganța afișată a lui Yoshihide ar fi, atunci, doar pasiunea pentru creația sa, mergând până la sacrificarea celor apropiați și, finalmente, la sacrificiul de sine, în vederea atingerii pragului marii arte. Yoshihide nu crede decât în artă, punând viața, chiar și pe a sa, pe plan secund, convins că menirea sa pe lume este să lasă în urmă Opera, alegând nivelul estetic, chiar dacă pentru a-l atinge și pentru a o edifica e silit să facă (și) ceea ce e greșit în plan etic.
Fire complicată și aplecată spre meditație, personalitate marcantă a epocii de început a modernizării Japoniei, prins între tensiunile relației extrem de complexe dintre Orient și Occident, care vor marca opera majorității scriitorilor niponi contemporani, de la Yasunari Kawabata la Yukio Mishima sau Haruki Murakami, luptându-se de-a lungul întregii sale existențe cu tendințele depresive și cu insomnia, ajungând la treizeci și cinci de ani, autorul Paravanului-Iad se sinucide, punând capăt „unei vagi neliniști”, după cum notează el însuși în testament. În cinstea sa, în anul 1935 se va înființa prestigiosul premiu literar Akutagawa, Japonia consfințind, simbolic, nivelul estetic de partea căruia scriitorul s-a situat întotdeauna – în literatură și în viață.
Ryūnosuke Akutagawa, Paravanul-Iad și alte povestiri,
Traducere şi note de Raluca Nicolae, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2019